Nu s-a scris suficient despre opera şi acţiunea distinsului intelectual român, stabilit în Germania. Rogu-vă, acceptaţi-mi pledoaria de urgenţă şi întindere în favoarea unui mare învăţat, emerit protector şi cultivator al artelor, domnia sa, Lucian Hetco, cel care, fie prin cărţi scrise, fie prin fapte culturale, vorbeşte de la sine despre un spirit înzestrat cu nobile calităţi morale şi civice. Cel care, cu unsprezece ani în urmă, a creat ambianţa aristocratică a universului Agero, prestigios centru de intensă viaţă culturală, ştiinţifică şi artistică, insulă a emancipării şi contopirii intelectuale, revistă a românilor din întreaga lume, unde a primit şi protejat în egală măsură artiştii, poeţii, oamenii de ştiinţă, muzicienii şi creatorii de toate genurile. La şcoala Agero, probă a unei solidarităţi exemplare, instituită de editorul şi fondatorul ei, Lucian Hetco, majoritatea creatorilor, atraşi de forma de civilizaţie a coloanelor sale, cu largi posibilităţi de afirmare, au cîştigat cu uşurinţă o reputaţie internaţională, în cea mai bună măsură reuşind să creeze o tradiţie instituţiei de presă pe care o patronează. Fenomenul Agero, rodul virtuţilor intelectualului român Lucian Hetco, mai înainte de toate un bun patriot, a deschis orizonturi noi românismului, a dezvoltat o cultură a valorilor, demnă de o afirmare umană strălucită şi de ce nu, de un premiu Nobel. Concepţiile sale moralizatoare şi estetice au făcut mai solidară existenţa românilor de pe meridianele lumii. Cartea de eseuri „Românul planetar", a aparut în momente de supremă încordare pentru destinul ţării noastre şi al Europei şi confirmă o dată în plus talentul, munca dîrză, abilitatea şi meritul de a contribui la progresul spiritual al colectivităţilor umane, aflate în marş spre decadenţa hotărîtă aprig şi intempestiv de capriciile distrugătoare ale unor conducători. Poposind mai aproape de problemele contemporaneităţii, mai aproape de propriile frămîntări intelectuale, descoperindu-şi cu bucurie, ca într-o explorare în profunzime, legile drepte ale spiritului, cele ale sîngelui de român, Lucian Hetco este fascinat de eseistică. Temele abordate în lucrarea de faţă, cele mai complexe şi mai acute ale vremii, oricît de disparate ar părea, se revarsă toate în una singură: un manifest pentru sănătatea morală a omenirii. Zona care le include, fertilă şi îmbietoare, se pretează analizelor şi diso¬cierilor subtile ale unui prodigios careu intelectual, de unde ţîşneşte unitatea de manifest, într-o diversitate de înţelesuri şi viziuni. Linia ideatică a volumului anunţă un salt important spre eliberare şi independenţă.

Prin eseu ca metodă literară, domul Lucian Hetco, adept al adevărului metafizic, ale cărui teorii se îndreaptă spre fiinţele aflate mereu sub semn de întrebare, fără să pietrifice reprezentări evidente, ne încredinţează că la baza tuturor actelor şi faptelor trebuie să stea ceea ce este valoros şi esenţial. Atras de acel mănunchi de stigme şi motive ale civilizaţiei, ca produs al activităţii umane, atras de coeficientul prin care spiritul îşi dobîndeşte demnitatea la care poate aspira, eseistul Lucian Hetco scrie pentru omul mileniului trei, omul înglobat în tragicul proces de nivelare, ale cărui certitudini devin iluzii necesare. Care poate fi viitorul sufletului românesc, în urma repetatelor căderi ale spiritului liber? Răspunsul său este aproape profetic. Doza de vizionarism reuşeşte să extragă din solul mişcător al postmodernismului teren şi acţiune, doctrinele construite în aceste coordonate lucrează şi caută în ştiinţele morale şi sociale, pentru a nu pierde dublul caracter al cunoaşterii, dar şi pentru menţinerea superiorităţii propriei culturi. Un spirit aşa de pasionat şi de graţios, precum afirma Nietzsche despre Bizet, Lucian Hetco propune o dublă analiză, un gen de creier dublu în sensul lui Nietzsche, două camere cerebrale, una pentru a percepe ştiinţa, cealaltă - pentru a acţiona sub imperativul ei. În speţă, colaborarea dintre adevăr şi faptă este întemeiată pe exigenţele unei culturi superioare. Eseistul prescrie viitorul sufletului românesc, oferindu-ne prilejul de a face trecerea la două înfăţişări indispensabile: morala, în genere, şi creştinismul ca morală specific - metafizică. Convins că nimic nu este mai necesar decît adevărul, autorul afirmă că morala este o formă a credinţei, care îşi are sursa într-o valorizare de sine. Atît de intens este preocupat de moralitatea lumii, încît aproape nimic nu-i scapă condeiului. Demascarea tarelor, ale erorilor care zac în conştiinţele întunecate ale lumii, trimit cititorul spre cel mai însemnat lucru cu care eseistul ne îmbie şi ne captează: MORALA, pentru domnia sa, un concept superior ce trebuie susţinut prin legi mult mai severe.

Absorbit de credinţa în aceste concept se ridică împotriva cauzalităţilor artificiale, astfel că morala are o justificare sfîntă pentru eseist, derivînd din nevoia de a ordona natura colectivităţilor, numai prin modalităţi raţionale. Ceea ce conferă strălucire acestor abordări ale fenomenelor politice, culturale, religioase, europene şi mondiale, este stilul plin de înţelepciune şi sugestie fertilă. Sentimentul românesc, prezent în cunoaştere şi mai cu seamă în principii, este deplin în cazul său şi se traduce în nobleţea responsabilităţii prin care săvîrşeşte justiţie prin cultură. Noţiunea de morală privită din ce în ce mai sever, subtilitatea conştiinţei proprii, transfigurată şi sublimată în conştiinţă a dreptăţii şi implicit în demnitate intelectuală, indică un teoretician tot mai aproape de marile teme ale omenirii, altminteri labirintice, iar volumul creează impresia de lecţie dăruită cititorului spre însuşire. Momentul acestei decisive abordări de idei şi de perspectivă, vorbeşte despre un autor în miezul inspiraţiei, parcă anticipîndu-şi impactul în conştiinţa publică literar-culturală a contemporaneităţii. Dintr-un instinct de protecţie a românismului şi a valorilor sale, de pe poziţia asumării cu responsabilitate a propriei condiţii intelectuale, Lucian Valeriu Hetco, atenţionează că în lume nu trebuie să existe război, nici „artilerie grea, nici tunuri mici", ci o campanie războinică de pace pentru apărarea moralei, a demnităţii, a dreptăţii şi democraţiei, din perspectiva cărora a privit întotdeauna oamenii şi existenţa. Eseistul nu neglijează nici cadrele în care omul contemporan ar trebui să se manifeste ca „folositor şi raţional" pentru sine şi pentru societate, în concordanţă cu principiul onoarei, al virtuţii comunitare, el însuşi fiind cel ce trebuie să stabilească pentru sine, ceea ce este onorabil şi folositor. Cu la fel de mult curaj abordează patriotismul, concept extrem de complex prin accepţiunile pe care le cuprinde, aflat astăzi în dezbatere în toate cancelariile marilor puteri, şi din care se hrănesc demagogii, diversioniştii şi scamatorii politici. Autorul consideră că patriotismul trebuie perceput din perspectiva datoriei pe care individul o are faţă de sensul existenţei în comun: sub aspect fizic - patria ca teritoriu - sub aspectul relaţiilor şi transformărilor sociale, economice, politice şi culturale. Altfel, afirmă eseistul, rişti să ai o viziune limitată, indiferent de patriotismul declarativ. O comunitate prosperă, cu standarde de viaţă decente, constituţionalismul, apărarea intereselor interne şi externe, dialogul etnic, o distribuire pe baze egale a puterii - inclusiv a celei economice în contextul globalizării, conturează, potrivit autorului, un mini-tablou a ceea ce s-ar putea înţelege prin patriotism în mileniul III, la care românii trebuie să-şi aibă partea de merit şi de onoare.

Relativizarea noţiunii de patrie, o dispută între consumism şi morală, estul eliberat şi tranziţia generală, cultura politicii româneşti văzută din afară, zidul din capete sau persistenţa simbolică a Zidului dintre Est şi Vest, falsa corectitudine politică, societatea şi morala, declinul Europei şi situaţia românilor, românii în Germania, românul planetar între ceilalţi emigranţi, sufletul românesc, diaspora română, aromânii, binele şi fapta, ruperea de vatră, ce este Agero, condiţia de a fi român, a opta poruncă, acestea şi multe altele sînt cadrele în care se aşează viziunea doctrinară a autorului, tratînd omul ca individuum, şi ca dividuum. Aceste monitorizări intelectuale, mereu în imediateţea evenimentelor europene şi naţionale, sînt cheia propriei filosofii existenţiale, anunţată ca o multaşteptată lecţie sub numele Moralei - formulă supremă pentru eseist, tratată din orizontul sever al valorilor universale. Prevăzător, ca anumite clişee să nu-i scape printre degete, împărtăşind starea de manifest cu prudenţă, eseistul Lucian Hetco atinge treapta unde consubstanţialitatea viaţa-operă vizează calitatea sevei intelectuale şi psihologice, indispensabilă scriitorilor valoroşi. Cartea este scrisă într-un stil cu totul original, într-o manieră aparţinătoare, cea a propriei identităţi spirituale, care îl evidenţiază în cadrul literaturii contemporane. Pornind la drum, într-o abordare, pe mai multe pla¬nuri deodată, se declară din start stăruitor asupra unei pietre unghiulare: existenţa ca stil într-un amestec de stiluri, ca un jug suprem, în robia căruia trăim, dar pe care nu-l simţim decît arareori ca atare. Cartea cristalizează un registru de criticism conştient, într-o etapă istorică de saturaţie haotică a spiritului naţional şi european, pătruns de gustul dezordinii, complăcut într-un foarte anarhic mod de existenţă, de un nivel spiritual scăzut în semnificaţii şi fără profil pre¬cis. Prin aceste unghiuri de abordare autorul a cucerit o poziţie categorică. Eseurile au filosofia lor, au un cod prin care-şi conceptualizează propria viziune, propun un alt tip de discurs, a cărui funcţie este branşarea la moralitate şi adevăr, la acea linie care cere un sens nou. Lucian Hetco vorbeşte prin carte în mod determinant despre segmentele esenţiale ale unor facultăţi deosebitoare de a căuta perspective ale unei gîndiri constructive. Vorbesc despre un scriitor autentic, pictor de idei, cu un protest discret, dar suficient de purtător de mesaj pentru umanismul colectiv, un spirit care şi-a conturat o linie originală, aproape inimitabilă prin abordarea zonelor complexe, prin intuiţia surprinzătoare, prin filosofia cugetării şi semnificaţia creaţiei sale.