Pentru profesorul universitar doctor Nicolae Mătcaş (lingvist, cercetător ştiinţific, fost Ministru al Educaţiei al Republicii Moldova, în perioada 1990-1994, profesor universitar la Universitatea de Stat din Moldova şi Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău, doctor în filologie, publicist şi poet), spaţiul cărţii reprezintă locul de manifestare a spiritului creator de valori, dimensiunea de tip superior a existenţei umane. Cartea domniei sale de poezii „Iar când cu miei va ninge prin ponoare...”, vol. I, apărută la Editura „Tipo Moldova”, este cartea care face inima cititorului să zboare prin lirism pur, pe tărîm estetic, spre vers de mare fineţe, spre un gen de meditaţii carteziene, puncte în care poemele scapără lumini, pentru că elementul generator de sensibilitate glisează pe doi vectori de foc: iubire şi emoţie de mare profunzime. Asemeni meditaţiilor lui Descartes, volumul în discuţie se arată a fi un exerciţiu de inspiraţie, gîndire şi trăire pură, cu o diagnoză persuasivă, contagioasă - un tratat liric ce privilegiază tehnici dialectice şi retorice, asemenea meditaţiilor devoţionale, în speţă, faţă de sentimentul iubirii şi persoana iubită („Între mine și tine", „Arc voltaic”, „Dincolo-dincoacele”).

Între cei doi poli - poetul Nicolae Mătcaş şi poezie - inspiraţia e ca un fulger, o legătură electrică de mătase dinspre cer spre pămînt. Trăirile par ale unui înger cu o înfăţişare magnifică (trezit printr-un miracol la conştiinţă de sine), cu un aer sublim de permanenţă suprafirească, al cărui suflet se află într-o vie contemplaţie, în astrală şi visătoare creştere. Acest înger peregrin, înţelept, original şi ciudat, care se rostogoleşte cu toate metaforele prin iubire („Prinși în dornele dragostei, făceam tumbe și rumbe în univers ca nebunii/ două sósii uitate de Dumnezeu și de lume,/ fóchii ai nimănui, ale sorții fiastre./ Nici nu mai știu: noi ne rostogoleam în jurul Lunii/ sau Luna - în jurul dragostei noastre”), „scrutînd necuprinsul”, scriind un tratat de dorinţe, pictînd tablouri din „stropii de rouă”, schiţînd desene „cu fiecare bob de nisip”, neuitînd „cîntecul lebedei” sau dulcile miresme ale vieţii: „E-atâta ozon în livada cu vișini/ și-atâta candoare,/ că, beat de tăria de aer de ploaie vernală,/ te temi să respiri./ Doar livada respiră”. Poetul Nicolae Mătcaş derulează filmul inspiraţiei în paşi lenţi, realizînd stop-cadre luminoase şi proeminente, înregistrînd, prin tehnica ralanti-ului, universul lăuntric, venind spre noi pe cărări de dor, numai de el ştiute („Întreabă floarea”), cu întrebările retorice ale eului liric („Prea multe văd?” „Mai suntem?”), hrănindu-se cu fructe secrete, efectuînd prim-planuri asupra vibraţiilor esenţiale pentru fiecare poem în parte: „Și se făcea că veniseși să zbori/ la balul de-adio de la „Eliade„./ Mătasea-ți curgea transparent serpentină,/ ca valul de mare pe trup nereid./ Și trupu-ți curgea, pe sub rochia fină,/ ca raza de soare pe miriști de grâu”.

Poezia devine, astfel, confesiune ontologică, încercare de salvare prin taina metaforei, prin substanţa lirică, ambele fuzionînd organic cu tonalitatea delicată, cu onestitatea stilistică. Volumul are gustul dulcilor nelinişti, al beţiei senzaţiei („Și dulci, și amare”), al prospeţimii, candorii, vitalităţii, neîntrezărindu-se nimic din asprimea la modă a poeziei grăbite, postmoderne. Menirea cititorului este să ia cunoştinţă de inefabilul poetic, să răscolească resorturile lăuntrice, să se transforme în secundar şi să măsoare lăuntrul poemelor şi universul creat de poet („Cu-arípile-n bernă”, „Cea mai aprigă lupt㔄Odesa vara”), să decripteze mecanismul lirismului, care dă profunzime şi substanţă: „Nu, nu se va întâmpla, desigur, nimic./ N-are să vină sfârșitul lumii./ Nu va veni nici judecata de apoi./ Vor reveni, ca și alte dăți, rândunelele./ Va înflori, la aceeași vreme a sa, liliacul./ Iasomiile-și vor scoate din lăzi rochiile lor de mireasă….”. Atitudinea estetică faţă de teme, faţă de proprietatea limbajului, adecvarea mijloacelor la tonul intern, coeziunea, simetria între diversele planuri, şi fuziunea lor, atît de intim şlefuită, par a fi ondularea ce recade la nesfîrşit în ea însăşi, poetului nelipsindu-i nici sublima seducţie lirică. În acest univers cu axă şi sens, doar strigătul poetului pare forma unei posibile comunicări a vidului cu vidul din el („Vine toamna”).

Cititorul se va lăsa pătruns de temele contemplate, dispus să le reia pe cont propriu, tocmai pentru a le trăi odată cu poetul, pentru a angaja întreaga sa evadare în iubire, aceasta însemnînd tezaurizarea dorinţelor de armonie şi puritate ale unui suflet cutremurat de iubire şi dorinţe, vădite nu doar în înţelesuri, ci şi în discursul elegiac cu elemente de oniric, pentru că poezia îi satisface poetului nostru nevoia de certitudine, de alinare a tristeţii, a fragilităţii şi trecerii a tot ceea ce este omenesc. Meditaţia iubirii („Iubire, tu”), a îndoielii („Nu pleca”), a geloziei („Un tren venit, un tren plecat din gară”, „Adamică” „Fiindcă iubesc”), meditaţia negării sau a inversării, meditaţia admiraţiei sau a depăşirii ei, sînt exerciţiile prin care poetul Nicolae Mătcaş trece de la simţirile comune la simţiri filosofice, acestea fiind fundamentele metafizicii sale poetice. Discursul liric pariază pe un nucleu nesupus morţii, ci rezistenţei în timp, ca şi cum poetul ar scrie versurile, iar Dumnezeu, nevăzut, ar pune semnele de punctuaţie. În cîntările şi încîntările volumului se face simţită direcţia liricizării maxime a eului, orientarea spiritului spre propria sa explorare, socotindu-şi fiinţa firească în ea însăşi, trecînd ca un fir de mătase aprins prin istorii şi mitologii, cu acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, prin care Socrate a revoluţionat cadrele gîndirii filosofice: „Am început a vedea cu inima/ și partea nevăzută a lucrurilor:/ un soare care demult a apus,/ miezul pământului respirând anevoie ca în sala de reanimare,/ însuși pământul rostogolit pe o coastă,/ iar alături - pârghia lui Arhimede/ amenințând să-l arunce pe altă planetă”.

De aici, raportul extrem de delicat între fiinţa singuratică, sfîşiată de nelinişti, şi instrumentul magnific al poeziei, care îi permite accesul în lumea plăsmuirilor, ţesută din iubire, pe care o vede ca pe un fulger orbitor: „Zburăm/ la chemarea ielelor dragostei/ ca niște efemeride/ spre lumina orbitoare a focului,/ fără a bănui cumva/ că orice punct de pe traseul îmbătător/ este/ un început al dispariției noastre.../ Cu orice clipă trăită apunem”. Cu alte cuvinte, o sete doritoare de a fi totul, de a fi totdeauna în iubire, de a pătrunde în fiinţa iubită, de a se extinde în nesfîrşirea spaţiului, de a se prelungi în timpul fără sfîrşit, fără a înceta, să fie un eu concret, omul din carne şi oase, întovărăşit de regrete, de apăsătoarea teamă de iubire, dar şi de moarte („Mă cheamă cocorii”, „Spre moarte alerg”, „În prag de soroc, când zeloasa cu coasa va bate, nativ… „). Spaţiul poeziei îi oferă poetului Nicolae Mătcaş posibilitatea de trecere din real spre nucleul liric maximal, prin iubire şi suferinţă, devorat de pasiune, chiar sub mantia nudă a lirismului, însemnînd, totodată, luptă şi agonie, expresie a experienţelor pasionale sau modalitate de a-şi făuri, multiplicată, personalitatea pe care şi-ar fi dorit-o; de a se multiplica şi construi în cititori, care vor rămîne încîntaţi după examinarea reacţiilor afective, după sondarea nuanţelor pasionale: „Te uită, frumoasă valahă,/ Cum ninge cu miei peste noi/ Și mieii se-adună-n troiene,/ Troienele-n turme de oi./ Spre ceruri când urci/ fantasmă prin magica noapte polară,/ Mi-ngheață privirea și sângele sudic, și gândul,/ Dar, stană cum sunt,/ mă plec și-ți sărut pașii sfinți de pe boltă/ Cum cade-n genunchi Golful Finic în brațele Névei”. Aceste toate dau poeziei sale dinamism, prospeţime şi ecouri cu vigoarea unui şuvoi de lavă în plină erupţie, ca atunci cînd, privind Universul, constaţi că, mai aproape şi mai dinăuntru îl poţi privi în tine însuţi.

O constelaţie de argumente, de-o considerabilă rezistenţă interioară şi valorică, se pot statornici în carte, unde, un sensibil orizont de vibraţie lăuntrică ne atrage parcă după sine, cu necesitate. Relaţia pe care poetul Nicolae Mătcaş o are cu poezia este stabilită de inspiraţie, limbaj, muzicalitate şi de sfera sensibilităţii. Poetul stă de vorbă cu cititorul, nu numai cu mintea şi cu gîndurile, ci cu tot corpul şi simţurile, cu sîngele şi măduva, cu fibrele şi nervii ţesuturilor, cu toate celulele, cu tot sufletul şi cu toată puterea sa creatoare, cu întreaga fiinţă, presupunînd pasiune dar şi arbitrarietate. „...Tu, care treci prin toți nervii țesutului corpului meu/ cu săgețile zborului de rândunele de sub streașina casei,/ cu volutele rochiei de mireasă/ în care planează eteric livada cu vișini,/ cu rumoarea spicelor date în pârg/ când aud cum gliseză arcușul de gresie sub muchia coasei,/ cu aroma gutuielor coapte/ ce îngână țipătul trist de cocori și-adierea zglobie a primilor fulgi,/ tu, care-mi fluturi batista albastră de dor de pe punte,/… auziseși și tu/ cum în liniștea nopții, după-ntâiul cântat al cocoșilor,/plângea un delfin/, inexistență-a mea dulce?/ Era inima mea”. Arbitrariul însemnînd, în speţă, afirmarea constantă a sentimentelor şi pasiunii omului-poet - omul în carne şi oase, care se naşte, gîndeşte, iubeşte, moare, moare de nenumărate ori în poezie: „Ții minte?/ În seara aceea venisem să-ți spun că/mă duc./ În camera ta se lăsase-o tăcere ca la răstignire./ O cándelă-n colț și-ntindea, obosită de moarte, genele sale/de plumb./ Și mirosea a leandru,/ a cimbru,/ a levănțică și-a/ frunze de nuc.”, omul care speră, se întristează, merge şi poate fi auzit, omul care suferă, omul care oferă Universului autobiografia-i lirică, mărturiile intime, expresii ale celor mai profunde sentimente de iubire („Te-oi zidi ca Manole”, „Tu”, „Vă place Brahms?”).

Întîlnirea de excepţie cu dialogul lăuntric, cu iubirea şi fiinţa iubită, cu natura, Dumnezeu, cu experienţele profunde, cu expresiile spontane, frămîntările intime, adeseori, paradoxale, dar pline de autenticitate, corespondenţele subterane dintre structura creaţiei şi viaţa poetului, angajează registrul liric în acte de trăire pură, iar cheile concrete ale angajării - dorinţa, speranţa, rugăciunea, scufundarea în sine a eu-lui poetic, contopirea extatică cu iubirea enunţiativă, cu revelarea de sine a eului lăuntric - stau gata să primească momentul pierderii sau pe cel al graţiei, cu toată fiinţa poetică, în cele mai frumoase şi valoroase bijuterii lirice: Mă-mbătați ca vinul”, „Noaptea, un țipăt de albatros”, „Ca și când, ca și cum”, „Epigoni”, „Vernale ploi, celeste herghelii”, „Dacă eu și nici tu”, „De mână cu taica Einstein”, „Speranță”, „Vreau să-ți fur…” , „Gara de Nord”, La ”Caru’ cu bere”, „De dincolo de moarte”, „Nebuloasa Iubire”, „Caisul”, „Scrisoare din Sankt-Petersburg”, „Vezi, inelele frunții…”, „Și numai salcia…” „Cântecul lebedei”, „Dar va veni o zi” , „Din prima epistolă (imaginară) a sfântului apostol Pavel către Mântuitorul lumii”.

Corespondenţele ingenioase dintre structura creaţiei şi viaţa poetului reuşesc miraculos să transforme poezia într-un seismograf al exploziilor lăuntrice, chiar şi atunci cînd acestea nu au izbucnit din freamătul trăirilor proprii, ci au fost proiectate conştient şi inteligibil în versuri de o nobilă frumuseţe. Aşadar, un poet inspirat şi extrem de sensibil, operînd, uneori, cu noţiuni culturale ale unor civilizaţii apuse, ne invită într-un templu de meditaţie carteziană, unde teluricul, mitul şi elementele fundamentale ale Cosmosului sînt reunite în chemări erotice, femeia iubită fiind divinitatea lirici sale: „Nu se va întâmpla, desigur, nimic./ Ci numai urletul cărnii, de fiară,/ erupe-va când din trupu-ți în fierbere/ zguduind universul, vei înțelege/ cât de mult te-am iubit./ Chema-mă-vei iară./ Și-atunci/ săvârși-se-va taina:/ Deschide-s-a cerul. Pământul desface-s-a”. Aşadar, volumul I „Iar când cu miei va ninge prin ponoare...”, răspunde unei nevoi culturale a vremii, unei forme de exprimare autentice şi valoroase. Să vedem în poezia profesorului universitar doctor Nicolae Mătcaş documentul viu al unui destin poetic rasat, aflat la altitudine, cartea spre analiză, fiind un pas maiestuos în numele Instituţiei Poetice.

Nicolae Mătcaş - Betleem moldav

Ca-n Betleem, te-mbată vraja și firescul./ La Ipotești e totul Eminescu:/ Biserica lui Iorga-i Eminescu,/ Un pumn de țărnă-n criptă - din Ardeal,/ Căsuțele din vale-s Eminescu/ Și-i Eminescu buciumul din deal./ Acolo codrul tace Eminescu,/ Izvoarele suspină Eminescu,/ Se-avântă-n ceruri păsări Eminescu,/ Zbor ciute Eminescu peste văi./ Acolo iarba crește Eminescu,/ Cărările aleargă Eminescu,/ Sub un salcâm așteaptă Eminescu/ Fecioara-n alb cu dorul de luceferi./ Acolo teiul ninge Eminescu,/ Eminescianește se iubește,/ Luceafărul răsare Eminescu/ Și tot la fel - de-a pururi - nu-asfințește./ Să pot aș vrea, de-o fi să plec spre zări cerești,/ Pământul țării să-l sărut la Ipotești.

Exploratori

Săpăm de zor în rocile pendinte./ Nici eu Orfeu nu sunt, nici tu herald./ Eu sunt căutătorul de cuvinte,/ Tu ești exploratorul de smarald.// Ne-am rătăcit, dar gândul ne împacă:/ Ne-om regăsi-ntr-o sfântă zi cu soare,/ Eu, săpătorul de cuvinte-n piatră seacă,/ Tu, săpătorul de smarald la fund de mare.// Ne-om regăsi în lava cea fierbinte/ Sau într-un verde rece de smarald,/ Eu, cioplitorul de bazalt întru cuvinte,/ Tu, cioplitorul de cuvinte în bazalt.// Și va dispare orice discrepanță:/ Un larg de mare și de munte-un pisc/ Vor sta ca soclu numelui speranță,/ Cuvântului iubire obelisc.// Săpăm de zor în rocile pendinte./ Nici eu Orfeu nu sunt, nici tu herald./ Eu sunt îmblânzitorul de cuvinte,/ Tu ești îmblânzitorul de smarald.