„Mă grăbesc" să scriu despre o carte cu totul ieşită din comun, la tocmai cinci ani de la apariţia ei. „Mă grăbesc", pentru că deşi nu a trecut - şi nu putea trece - neobservată, nici sacerdotalii exegeţi în viaţă, ai literaturii române, nici redutabilii analişti politici ai momentului nu s-au prea îmbulzit, de un cincinal încoace, să scrie despre ea aşa cum se cuvine, adică răspicat şi „neted", cum ar spune Eminescu, chiar dacă acest eveniment editorial se constituie într-una dintre cele mai preţioase cărţi de memorialistică din literatură română. (Şi mă mai „grăbesc" să scriu despre ea şi pentru că, de curând, a apărut încă o carte memorialistică a aceluiaşi autor). Dar de ce scriu, totuşi, despre această carte atât de târziu? O spun cu sinceritate: pentru că la apariţia ei în librării i s-a făcut o prezentare distorsionată, diversionistă, mistificatoare. Căci şi aşa poate fi sugrumat mesajul unei cărţi, făcând-o să pară altceva decât este de fapt, adică o culegere de indiscreţii din culisele politicii, cu o fetişcană ziaristă fără prejudecăţi dar cu mari ambiţii, cu un „hipopotam transpirat", cu „cartograful lui Ilie Ceauşescu" etc., etc. Nu, nu însă pentru acest tip de anecdotică, foarte savuroasă, ba chiar şi utilă, devine referenţială cartea „Între linii" a artistului plastic român consacrat în Europa şi în Statele Unite, Eugen Mihăescu. Cartea lui are (cel puţin) o triplă valoare: istorică, artistică şi morală (nu o mai iau în calcul şi pe cea politică). De fapt, este o carte autobiografică, pe tronsonul 1990-2000 cu extensii, sau, mai potrivit spus, una memorialistică. Dacă în autobiografie povestitorul vorbeşte în primul rând despre el, memorialistul, spre deosebire şi de istoric (care prezintă forţamente faptele la mâna a două), spune ce a văzut sau făcut chiar el, de la faţă locului, cu ochii lui. El vorbeşte nu atât despre propria persoană, cât despre vremuri, fapte şi oameni care au făcut parte din viaţă lui. Iar Eugen Mihăescu a fost, mai mult de două decenii, în miezul puterii şi al vânzolelilor pentru putere din România de după 1989. Paginile despre ceea ce numim, pe drept, în multe privinţe, Revoluţia Română fixează o atmosfera pe care nicio carte de istorie nu o poate descrie mai sugestiv. Iar înţelesul a ce se-ntâmpla l-a auzit involuntar de la doi soldaţi ce păzeau în acele zile „Smolnaiul românesc": „Auzi, mă! Ţie nu ţi se pare că toţi ăştia care conduc acum se cunosc între ei?".

Saga „revoluţiei" şi a tranziţiei interminabile ce a urmat perindă prin pagini oameni (politici) de panopticum şi fapte (văzute monstruos şi simţite enorm, sau invers, vorba lui Caragiale). Grotesc, absurd, urmuzian, ai zice, până la incredibil, dar - atenţie - nicio notă falsă, de neautentic, de neplauzibil, chiar dacă te crezi nu o dată în Breughel, Bosch, Goya, Dali. Galeria de personaje care se agită pentru putere şi bogăţie e necruţător şi definitoriu fixată de ferocele artist, care e nu numai al liniilor, ci şi al cuvintelor. Şi totuşi, ce caută el în acest univers caragialiano-coşmăresc, dar mai ales cum poate respiră într-o asemenea echipa? Oricum, nu se lasă furat de val, se străduie - şi îi iese - să rămână lucid şi raţional, iar când e ofensat sau agresat reacţionează prompt şi devastator. Oricum, nu-şi putea află locul printre profitorii (pentru ei) - perdanţi (pentru ţară): „Cu toţii mă urau şi nu pentru că mă îmbrăcăm altfel, sau miroseam altfel, sau pentru că veneam din Occident, ci pentru că gândeam altfel. Pentru ei, a fi la putere însemna posibilitatea de a acumula, de a se chivernisi, de a influenţa. Prea puţini erau interesaţi de schimbare. Schimbarea pe care o căutăm eu, care plecasem din România din dezgust faţă de comunism şi am înţeles, prea târziu, că oamenii care profitau de sistem mă scârbeau. Oamenii din preajma lui Iliescu nu mă puteau suferi pentru că nu mai interesa puterea şi nu aveam nevoie să mă îmbogăţesc". Este de stăruit şi analizat pe îndelete - dar nu aici - şi pe seama relaţiilor complexe, subtile şi zbuciumate, de fapt greu definibile, dezvoltate între artistul spontan şi impetuos şi omul politic reţinut şi enigmatic Ion Iliescu, pe care primul le descrie cu o prea rară minuţie, acuitate şi - mai mult că sigur - onestitate, lăsându-ne până la urmă să medităm şi să ajungem fiecare dintre noi la o părere. Iar cartea, în întregul ei, prin mesajul ei, este una foarte gravă, este tulburătoare. Sub spuma colorată a factologiei se ascunde drojdia amară a unei oportunităţi istorice pierdute pentru români de către cei ce s-au cocoţat că elite cârmuitoare într-un moment de mare cumpăna pentru ţară.

Pe exemplarul de carte pe care mi l-a dăruit, debutantul, pe atunci, în proză Eugen Mihăescu m-a onorat şi cu o mărturisire: „Din partea unui pictor care scrie sau poate a unui scriitor care pictează". Corectiv: un om de cultură, în ambele arte, la superlativ.