Astă vară, prin luna iulie, am plecat la Cahul, la sanatoriul „Nufărul alb", unde este o oază de sănătate. I-am revăzut pe vechii mei prieteni, distinsa familie de doctori Alexandra şi Vlad Buzu. Domnul doctor Vlad Buzu a avut multă grijă de mine, mi-a acordat toată atenţia, în clipele de răgaz discutam despre multe: artă, cultură, despre condiţia intelectualului de azi. L-am simţit cam abătut, descurajat şi afectat de ceea ce se întîmplă la noi. Într-o discuţie am vorbit despre Dan Puric, despre întîlnirile lui cu admiratorii de la Chişinău. I-am propus spre lectură două cărţi ale acestui om de mare cultură şi bun român: „Cine suntem" şi „Despre omul frumos". La plecare am simţit că are nevoie de aceste cărţi, care trebuie citite pe îndelete şi i le-am dăruit. Peste ctva timp mi-a telefonat domnul doctor şi mi-a mărturisit lucruri uimitoare, care m-au bucurat enorm. Mi-a spus că fusese într-o derută totală şi cărţile lui Dan Puric l-au ajutat să-şi revină, să-l întărească în crezul său şi să-i limpezească gîndurile. „Acum aceste cărţi sunt citite de prietenii mei, care sânt la fel de bucuroşi să descopere asemenea autor", mi-a spus doctorul. Tot astfel m-a ajutat şi pe mine un alt scriitor să-mi revin dintr-o stare de depresie. Am avut o vară grea, cu fel de fel de evenimente deloc simple şi încercam să-mi revin la starea mea normală. Tocmai în acea perioadă, vecinul meu Vlad Pohilă, mi-a transmis a carte din partea scriitorului Ion Iachim, cu următorul titlu: Cireşe pentru Mareşal[1]. Iar autograful tulburător m-a emoţionat: „Printre femeile ce au ştiut să fie şi Flori de Doamnă, şi cîntări de Bărbat eu Vă găsesc numaidecît şi pe Dumneavoastră, stimată N.C. Cu toată simpatia, I. Iachim. 8 octombrie 2012." Am adus textul acestei dedicaţii nu pentru a nu răspunde cu laudă domnului autor. Nu mă apuc să fac critică literară, nu sînt în drept, dar unele păreri le-aş împărtăşi cu cititorii noştri, pentru că, mărturisesc, m-a fascinat această carte despre o mare personalitate a neamului nostru - Mareşalul Ion Antonescu. Am auzit, am citit şi lucruri bune, dar şi rele despre Mareşal, eram curioasă cum înţelege şi întruchipează în literatură autorul nostru acest personaj, pe care unii îl detestă, îl urăsc, iar alţii îl admiră, îl idolatrizează. Cu mai mulţi ani în urmă, mi-a fost dat să citesc o carte despre viaţa Mareşalului şi iată încă o lucrare, acum beletristică, despre el, şi eram setoasă să aflu cît mai multe amănunte.

Incitant este însuşi începutul romanului, cu evocarea lui Ion Antonescu şi a oamenilor politici de atunci: Stalin, Hitler, dar m-a emoţionat în mod deosebit dialogul Mareşalului cu un băieţel basarabean din viitor şi mărturisirea Conducătorului despre cum a pedepsit un evreu, care, locuind în România, nu era prea încântat de limba română - ca să înţeleagă cât de frumoasă şi cantabilă este limba noastră l-a pus să stea în închisoare până o să înveţe o poezie de Mihai Eminescu. Probabil aceste metode ale „dictatorului" trezeau nemulţumirea unor alolingvi şi asta ei numesc genocid. Astăzi mă gândesc la copiii alolingvilor, care absolvesc liceul şi nu cunosc barem o propoziţie a formula în limba română, darmite o poezie de Mihai Eminescu nici atât. Constat cu amărăciune, dar şi cu revoltă, că oamenii de alte etnii, pe care i-am primit cu sufletul deschis să locuiască pe pământul nostru nu au învăţat să ne respecte, să studieze limba, cultura şi istoria noastră.

În continuare în roman apare un alt „personaj" drag autorului şi mie de asemenea - Codrii Moldovei, la fel de important, cum scrie autorul: „Cetate vestică pentru băştinaşi, lemn sfânt pentru altar şi iconostas, biserici şi schituri durate din bârne de stejar, icoane pictate pe tişituri de tei dulce, casă, masă, scaun şi lejancă, lemn tămâios pentru vioară, fluieraş de fag şi fluieraş de soc, care ne-a mângâiat, ne-a ascuns, ne-a salvat de toate primejdiile." Nu-i de mirare, spune Ion Iachim, că această Moldovă a Codrilor, au dorit-o, o doresc, o vor dori puhoaiele de venetici, în care nechează de milenii sângele nomad. Încurcate sunt cotiturile istoriei, ale momentelor dramatice şi tragice de care a avut parte neamul nostru, pe care le-a trăit şi pentru care au vărsat mult sânge ostaşii români. Iar meritul Mareşalului este că el a ştiut să păstreze în sufletele ostaşilor săi credinţa, încrederea că ei, întâi şi întâi de toate, sunt obligaţi să-şi apere Ţara de duşmani şi să lupte împreună cu alte popoare împotriva duşmanului ce ameninţă omenirea - bolşevismul, că Armata Română trebuie să recucerească atât Ardealul, cât şi Basarabia şi Nordul Bucovinei - vechi provincii româneşti.

Poate că în roman le-a fost acordată prea multă atenţie ostaşilor Vărzărescu şi Blaj, amintirilor lor, întîlnirii lor cu italianul Giovanni Cantadino. Aceste momente distrag întru cîtva de la evenimentele importante din roman. Relevantă îmi pare, în schimb, lectura jurnalului lui Vasile Fluture, care trece în revistă momente istorice importante şi necunoscute, unul are în vedere întrebarea „Va îndrăzni generalul să teacă Prutul?". A îndrăznit. Acest ordin de mare curaj - „Ostaşi români, vă ordon treceţi Prutul!" - va rămîne în istorie ca un act de tărie şi demnitate.

Din acelaşi jurnal aflăm amănunte impresionante despre principele Constantin Cantacuzino, pilot român, faimos prin talent şi osârdie în lupte; el a distrus cel mai mare număr de avioane sovietice. Fermitatea şi dorinţa, dar şi datoria de a-şi păstra Ţara întreagă, de a o apăra pînă la sacrificiu, se citeşte şi în dialogul mareşalului român cu Hitler, el precizînd că „a fi conducătorul unei ţări nu-i un supranume, ci o funcţie, dacă vreţi, un martiriu". Recunosc, am dat în carte peste multe abateri, pe care le-am citit cu greu, dar am făcut acest efort cu gîndul să aflu mai departe ce se întîmplă în roman cu Mareşalul. Evit să mă pronunţ cît de necesare erau pentru roman, pentru autor şi, probabil, pentru unii cititori, aceste abateri, dar am impresia că scriitorul voind să spună mai multe, „diluează" cumva subiectul principal. În continuare sunt iarăşi captivată de lectură, de trăirile şi lupta ostaşilor români, am înţeles cât sânge nevinovat, câtă jertfă, sacrificiu, nedreptate a avut de îndurat Armata Română în acele momente de grea cumpănă şi cum a ştiut să mobilizeze, să încurajeze întregul efectiv, Mareşalul, pentru a păstra Ţara. Din păcate, altfel a fost deznodământul acestui măcel sîngeros, care a costat poporul român moartea a sute de mii de ostaşi căzuţi eroic în lupte inegale, ca să ne referim doar la lupta crâncenă de la Cotul Donului.

Emoţionante sunt în roman reîntâlnirile băiatului basarabean - Alistar - cu Mareşalul, care află cu durere şi stupoare o altă realitate în Basarabia românească - cea rusească, cruce grea, pe care o mai purtăm până în ziua de azi, din păcate. Iată cum îl caracterizează pe general, Victor Petin - ataşat militar al Franţei la Bucureşti, într-o informaţie de serviciu: „Ion Antonescu, noul Conducător al României, este extrem de destoinic şi onest, general de mare valoare militară, inteligent, cu prea bună judecată, cu bună cultură militară, viteaz până la sacrificiu. Românii lui Ion Antonescu sunt bolnavi de un eroism, necunoscut de ţările din Occidentul Europei." Citind aceste evocări ale unui străin despre Antonescu m-am simţit mândră pentru neamul meu, conştiinţa că şi eu fac parte din acest neam m-a făcut să uit de depresie şi să-mi revin la starea mea normală. Controversata învinuire a Mareşalului, precum că a organizat ghetouri pentru evrei, i-a distrus fizic prin foame şi omoruri trebuie tratată cu rezerve, ea convenind anumitor cercuri, respectiv interese. Există suficiente documente care demonstrează contrariul, după cum putem vedea şi din dialogul cu personajul odios Vîşinski, mai exact - din interogatoriul lui Antonescu, se desprinde o cu totul altă realitate: loialitatea Mareşalului, care avea şi prieteni evrei, şi a statului român faţă de evrei. Erau pedepsiţi doar cei care prezentau un pericol pentru România.

Spre sfârşitul romanului citesc un capitol tragic despre condamnarea acestui erou. „Mareşalul în ziua execuţiei era calm. Avea la piept o cruciuliţă, la care se ruga: «Isuse Mântuitorule! Atâta frumuseţe şi atâta Patrie mi-ai dat, Doamne, şi a trebuit să le apăr, în numele tău, Doamne. E un păcat că am apărat cu arma în mână ceea ce mi-ai dat, Doamne?! Ajută-mă, Doamne, să-mi duc cu demnitate crucea." Repeta ca o rugăciune cuvintele lui Alexandru Ioan Cuza, după ce Domnitorul Unirii Principatelor a fost detronat: „Să dea Domnul să-i fie Ţării mele mai bine fără mine decât cu mine." De aici încolo mi se ridică şi mie, cititorului, un nod în gât, citind cum Mareşalul, cu mâna Moscovei, a kominterniştilor de acolo, a fost condamnat de către „judecata poporului român". Zguduitor momentul executării acestui martir şi erou şi a altora, când autorul, ca un gest de dreptate pentru eroii executaţi de către un pluton de ostaşi români, aduce un zid-curcubeu de oameni, care reprezentau ostaşi vii şi morţi, pe care Mareşalul i-a condus în luptele grele. În acest zid era şi copilul basarabean din viitor. Abia după ce a comandat propria execuţie: „Ostaşi români, foc!", ostaşii au îndrăznit să împuşte. Înainte de a ajunge la inima Mareşalului, de care era prinsă o panglică tricolor, gloanţele trebuiau să treacă prin acel zid, adică prin Ţara sa, România. Mareşalul a şoptit: „Doamne, iartă-mă că sunt şi voi fi iubit de Ţară" şi „neapărat i-a apărut în faţa sa băieţelul basarabean care i-a adus un pumn de cireşe fârlădane, din Basarabia".

Citesc în carte mai departe cu lacrimi în ochi. „Cireşe din Basarabia... Mareşalul se cufundă în gândurile sale: am vrut s-o eliberez, s-o aduc la sînul Ţării. Cine ştie cît va mai suferi această Basarabie! Şi acest Mic Prinţ al ei, care mi-a adus acum, înaintea execuţiei cireşe fîrlădane... [...] Unii filozofi afirmă cum că Isus Hristos în faţa morţii ar fi regretat că este Fiul lui Dumnezeu şi că ar fi primit moartea doar ca să triumfe ideile sale. Nu-i adevărat! Isus s-a bucurat că este Fiul lui Dumnezeu şi a murit împăcat, ştiind că salvează lumea, că ideile şi credinţa sa vor triumfa. Mor şi eu împăcat: am luptat pentru dreptatea poporului meu, pentru revigorarea lui morală, l-am trezit din starea de umilinţă, cînd i se răpeau pămînturile şi drepturile naţionale şi el tăcea supus, l-am întors cu faţa spre demnitate şi Dumnezeu."

Doamne, cât de mult ne lipseşte astăzi un Mareşal, un Ion Antonescu!

Mărturisesc că, în acel moment de angoasă şi derută, romanul scriitorului Ion Iachim, strigătul lui de durere a ajuns la sufletul meu şi m-a întărit în crezul că neamul care a dat asemenea personalităţi luminoase precum Ştefan cel Mare şi Sfînt, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Al. I. Cuza, Mareşalul Ion Antonescu merită să ocupe un loc destoinic, de cinste, în istoria lumii.

Iată cum a vrut bunul Dumnezeu să cadă ceaţa şi nedreptatea, minciuna şi urâtul pentru ca să apară „un şirag de piatră rară pe moşie revărsată", acel zid de martiri, de curaj, jertfă, tărie care ne apără şi pe noi cei de azi. Mulţumesc autorului pentru că mi-a redat starea de mândrie şi demnitate pentru neamul meu, neamul românesc.

P.S. După lectura romanului simţeam că trebuie să fac ceva. Tot Dumnezeu m-a luminat. M-a dus la Sfânta Biserică, m-am rugat pentru sufletul Martirului şi am aprins o lumânare de sufletul lui Ioan Antonescu. Iar alta - pentru sănătatea autorului, ca să mai scrie cărţi la fel de bine. Ninela Caranfil

Notă: Ninela Caranfil este Artistă a Poporului din Republica Moldova. La una dintre întrebările care i-au fost puse în timpul unui interviu, răspunsul a fost pe măsura textului pe care l-aţi lecturat mai înainte:

Reporter: De ce nu aţi plecat din Moldova?
Ninela Caranfil: „Dacă plecăm toţi, cui rămâne pământul acesta? Ruşilor, găgăuzilor, romilor, ucrainenilor, cui!? Eu nu vreau să-l dau nimănui. Eu vreau ca copii mei, nepoţii şi strănepoţii mei să locuiască pe această bucată de pământ."

„Actriţa, care ştie să facă cuvintele să explodeze pe scenă, să incendieze, să contamineze, să învie, să le facă să trăiască aievea, ne aşteaptă pe noi, cei care suntem spectatorii ei, ca să descoperim împreună cu ea frumuseţea Vieţii, a Artei şi a Limbii Române". (Nicolae Dabija).
-----------------------------------------------------------------------------
[1] Iachim, Ion. „Cireşe pentru Mareşal"- roman. Bacău: Vicovia, Babel, 2012. 368 p.