Am putea începe cu o concluzie: de-a lungul timpului românii au constituit mereu o miză istorică pentru alții, iar destinul le-a fost decis de faptele și așezarea lor geografică. O ispită a binelui și a avuției. O fi un paradox, dar nu e deloc departe de adevăr.
Nicicând nu s-a scris o asemenea carte despre limba română. În volumul de acum cinci ani, „Limba română. Nașterea și falsurile istorice” (L.R.N.F.I.), Lucian Costi a configurat bazele formării limbii noastre, a demonstrat că româna este o limbă cerebrală alcătuită din morfeme semantice numite particule fundamentale de construcție care formează cuvintele și le dau acestora sens, profunzime și productivitate, adică ușurința de a da naștere la familii de cuvinte. La rândul lui, cuvântul ca atare poate desemna o realitate naturală, dar și una magică, irațională dacă i se adaugă o particulă. De exemplu, lucire-nălucire, zdravăn-năzdrăvan, caz-năcaz. Dacă particula este postpusă, lucrurile se schimbă și reintrăm în lumea simțurilor, caznă, bocnă. Acolo găsim o înlănțuire de principii și un inventar impresionant de aplicații practice ale formării cuvintelor în limba română, aflând totodată că la început a fost cuvântul și apoi regula gramaticală care a făcut ordine în masa extraordinar de bogată și diversificată a cuvintelor. Aproape în exclusivitate, cuvintele limbii române sunt creații interne, împrumuturile și adaptările, firești în orice limbă, fiind minimale. Totodată, teoriile oficiale, academice, care nu găsesc în limba română decât împrumuturi, reprezintă nu doar falsuri grosolane ci și foarte ciudate, dacă ne gândim că primele dicționare românești, deși au fost create de niște alogeni neprieteni, au fost însușite și îmbogățite în falsitatea lor de așa ziși specialiști români. Aceste teorii servesc interese străine neamului nostru.
Ideea fundamentală a cărții este că neamul românesc împreună cu limba și credința sa au străvechime și continuitate istorică. Limba română este o creație inteligentă a unui neam sedentar și bine orânduit de-a lungul istoriei, cu credința într-un singur Dumnezeu și în cinstirea străbunilor, cultura însușirilor pozitive în viața de toate zilele și respectul celorlalte neamuri. Un creștinism avant la lettre, care la români există de când lumea. Un adevăr care nu prea convine tuturor. Trist este că nici academicilor români care cultivă falsul de când se știu. Poate fi numită altfel fapta celor care susțin că terminologia creștină este când de origine latină ori greacă, știind că atât romanii, cât și grecii erau idolatri, sau slavă, știind că slavii, păgâni sadea, s-au creștinat abia în secolul IX, la foarte multe secole după creștinarea formală a românilor, ca să nu mai vorbim de precreștinismul neamului nostru?
De data aceasta, Lucian Costi intră pe un teren greu care nu ține doar de limbă. Româna, limba vechilor cazanii, volumul 1, explorează bagajul lexical al ortodoxiei române, adică toți termenii utilizați în mod curent, zi și noapte, în serviciul religios creștin ortodox de când se știe în România. Prin urmare, vom avea atât lingvistică, cât și religie. S-a acreditat ideea că acești termeni provin din așa numita slavă veche care, deși are o poveste făcută, nu mai preocupă pe nimeni și este luată ca atare și de lingviști și de teologi.
Să vedem totuși, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile. Alfabetul chirilic (mai întâi glagolitic, format din literele mici grecești) a fost făcut cadou în secolul al IX-lea de către celebrii Chiril și Metodiu (doi frați presupus greci din Salonic, pe numele lor adevărate Constantin și Mihail) mai întâi, Moraviei, provincie supusă Imperiului Roman de Răsărit, dar și papalității, de unde ar fi trecut în Bulgaria și apoi în Rusia kieviană, adică Ucraina de astăzi. A devenit haina grafică a limbilor slave din acel timp. Popoarele vorbitoare de slavă, recent creștinate, au început s-o utilizeze în scrierile religioase.
Ce era, de fapt, acest alfabet? Vom reproduce mai jos alfabetul chirilic (1)și trei variante aproape similare, alfabetul grec(2), alfabetul dac din plăcuțele de la Sinaia(3), alcătuite de B Stefanoski (Hyperboreii și zamolxismul, Uranus 2013, Homer. Istoria pelasgă neștiută. Surprizele lingvistice ale Iliadei, Uranus, 2019) și alfabetul geto-gotic (4) al lui Bonaventura Vulcanius (De litteris et lingua Getarum sive Gothorum, Bruges, 1497). Le-am mai reprodus odată în prefața primei cărți a lui Lucian Costi, dar sunt necesare și acum:
Similitudinea celor patru alfabete este evidentă. Branislav Stefanoski, citându-i pe Herodot și Platon, arată că alfabetul grec și limba greacă veche sunt extrem de îndatorate limbii pelasge. La venirea grecilor în zona Mării Tracice, populația de acolo era pelasgă. În timp s-a creat un mixtum etnic. Grecii s-au impus ce-i drept, însă în familiile grecești sclavii iloți traci se ocupau de educație și sănătate, marcând decisiv și cultura.
Iată care este originea adevărată a alfabetului chirilic oferit la un moment istoric dat unor populații slave venite din alte zone geografice și creștinate în Europa, care s-a transmis și slavilor eurasiatici. Din toate acestea rezultă că alfabetul chirilic este străvechi românesc! Culmea ironiei este că printre „beneficiarii” alfabetului chirilic a fost inclusă și România, o patrie a creștinismului, căreia i s-a oferit propria marfă cu titlu de cadou venit din partea unora care abia învățau ce este religia creștină. Suntem în plină istorie a falsului.
Am ținut să fac aceste precizări ca să arăt că efortul lui Lucian Costi nu este doar îndrăzneț, ci justificat și necesar. El se ocupă de ce se întâmplă dincolo de haina grafică a limbii, dar și de religie. Totodată, vă dați seama că el se opune unui fantastic edificiu cultural marcat de false convingeri, sprijinite de un munte de scrieri, la fel de false. Pe scurt, în carte se arată că toți termenii serviciului religios ortodox din România nu au nici un fel de origine slavă, ci sunt autohtoni și că creștinismul românesc are o vechime de peste cinci mii de ani, în timp ce Academia Română, mai nou, abia ne acordă o mie… Proporția demersului autorului împotriva falsului instituționalizat de către străini și acceptat în mod laș și pervers de autoritățile române de veacuri până în zilele noastre depășește în mod sigur povestea aceea cu David și Goliath.
Lucian Costi reface în această carte istoria universală a cuvântului în datele ei majore și arată că limba română face parte din limbile de început ale omenirii, iar creștinismul român este de când lumea. Ruptura și falsurile suferite sunt evenimente care trimit la ce s-a întâmplat în Turnul Babel unde limbile s-au încurcat din cauza relei credințe. Liberul arbitru pe care i l-a acordat Dumnezeu omului presupunea responsabilitate și da naștere relației cauză - efect. Dar acestea sunt vorbe mari și în realitatea concretă se întâmplă altfel. Istoria arată că oamenii au greșit și greșesc. Interesele puterilor politice amendează tot timpul liberul arbitru. Așa s-a întâmplat și în acest caz.
Ceea ce scrie Lucian Costi despre limba română este unic. Avem o reconstituire a limbii. El nu inventează nimic. Doar deduce pe baza unor argumente extrase dintr-o uriașă bază de date pe care el și-a construit-o. Baza sa de date cuprinde limbi vechi și noi în istoria lor, toate văzute ca un edificiu de înțelesuri. Fiecare cuvânt are un înțeles care rezultă din părțile lui componente, morfeme semantice formate din una sau mai multe litere. În comparație cu altele, limba română are cele mai multe familii de cuvinte pornind de la cuvântul însuși sau de la sinonime, dar și de la familiile de morfeme sau coduri.
Să luăm cuvântul neam de care ne vom ocupa și mai târziu când vom ilustra cele trei cazuri și etimologiile lor. Acesta, cu rude dovedite istoric în sanscrită, sumeriană, egipteană, în limba română are sinonimele: porodiţă, viţă, pojijie, stepenă, tălaie, cimotie, nemotenie, sânge, nat, seminţie, spiţă, dar și morfeme comune care nasc alte cuvinte neam, nemeș, nene, nepot, agneț, pâine. Fiecare dintre sinonime are câte o familie. Să luăm cuvântul mai rar stepena care nu se trage din slavă cum spun dicționarele oficiale, ci vine din codul st care este în relație cu verbul a sta, iar vocala e se regăsește la rândul ei în: cin-ste, ste-jar, ste-ma, ste-ag unde ste conferă cuvântului însușiri morale. Mai departe, particula pe din peste, adică deasupra, iar na provine din codul N* cu multiple sensuri, de pildă în sanscrită, om, oameni, dar și bază, temelie. Astfel, stepena, prin congruența particulelor, devine un concept algebric care înseamnă ceva ce este ordonat, cu valoare superioară STE care e deasupra PE a unui grup de oameni de sorginte aleasă NA.
Am dat doar un exemplu. Toate componentele limbii astfel reconstituite se încadrează într-un sistem arhitectural caracterizat prin semnificație și structură de rezistență. În ciuda asimetriei conflictului - un om contra instituțiilor oficiale care au de partea lor prejudecata unui sistem educațional practicat în societate insistent și continuu de aproape două sute de ani, Lucian Costi, arhitect de meserie și filolog de rasă, își continuă netulburat lucrarea și analizează compunerea și istoricul instituțiilor ortodoxe române, al slujbelor fundamentale și al instrumentarului liturgic. Avem, prin urmare capitole dedicate bisericii și mânăstirii, proscomidiei, agnețului și prescurii, cădelniței, spovedaniei și botezului, aflăm cum trebuie înțelese noțiunile de dar, har, iad și rai, duh și spirit, ce înseamnă Precista , ce înseamnă păgân, neam și adevărat (cuvânt care se rostește de cinci mii de ani în limba noastră). Toate acestea sunt conexate cu particulele creatoare aparținând și altor cuvinte cu care formează familii semantice și dovedesc resursele productive extraordinare ale limbii române. Fiecare din aceste noțiuni sunt analizate istoric, lingvistic, tematic, comparativ cu câteva zeci de limbi, inclusiv hitita, sumeriana, sanscrita sau avestica, atât integral, cât și în ce privește particulele fundamentale de construcție, ceea ce rezultă fiind câte o adevărată enciclopedie la îndemâna cititorului sau celui mai exigent cercetător. Am caracterizat foarte sumar câteva aspecte din primul volum.
Ca să ne dăm seama de profunzimea și orizontul acestei superbe reconstituiri, o să prezentăm pe scurt trei cazuri alese dintre altele asemănătoare. De ce biserica nu provine din latină? Așa spun savanții, că biserica ar proveni din cuvântul latin basilica, mai întâi o păcăleală fonetică destinată doar naivilor care cred că ceea ce seamănă și răsare, pentru că transformările consoanelor și vocalelor din cuvântul așa-zis originar către celălalt sunt iluzorii și se petrec doar într-o minte încurcată. Semantic, este o altă păcăleală. Acest cuvânt desemna în latină un edificiu laic cu o destinație de judecătorie, comercială sau de promenadă și cu o arhitectură total neadecvată unui lăcaș de cult. Într-o basilică fuseseră condamnați sute de mii de creștini în perioada idolatrică. Era asimilată unei instituții care în primul rând producea rău și suferință. Mai târziu, după oficializarea creștinismului s-a produs schimbarea destinației, doar pentru patru instituții religioase din Roma (Sfântul Petru din Vatican, Sfântul Ioan din Lateran, Sfântul Paul în afara Zidurilor, Sfânta Maria Majoră) şi pentru una din Constantinopol, basilica Sfinţii Apostoli. Termenul încetățenit în limba latină și aproape similar în limbile romanice pentru biserică, adică edificiul special construit și amenajat în care se adună credincioșii creștini pentru slujbele săvârșite de preoți era ecclesia.
Oricum termenul de basilica apare către sfârșitul secolului al patrulea, prin anul 380. Dar savanții noștri nu și-au pus deloc întrebarea legată de cum se numea până atunci edificiul în care slujiseră discipolii Sfântului Andrei, românii Sf. Niceta de Remesiana, Sf. Ieronim din Dalmaţia, Sf. Ioan Cassian, Sf. Dionisie Exiguul din Dobrogea?
S-or fi gândit ei la ce scria N. Densuşianu despre celebrul sanctuar preistoric din Insula Şerpilor: „În colindele române, imne religioase poporale, a căror origine se reduce la cele mai obscure timpuri ante-creştine, se celebrează şi astăzi sfinţenia şi magnificenţa miraculoasă a unui templu preistoric numit «Biserica cea mare cu 9 altare» sau «Mănăstirea albă sfântă»... această ilustră Mănăstire, albă, mare și sfântă se afla în părțile de răsărit ale țărilor române în prundul Mărei negre, în ostrovul mărilor - în ostrovul mărei - sau într-un ostrovel de mare lină,… mai are 9 stâlpi de ceară, 9 de tămâie şi 9 de făclie. Ea este foarte veche, pe din afară e acoperită cu muşchiu, iar pe din lăuntru aurită. Ferestrele sunt în partea despre răsărit către «sfântul soare»... Întreaga Mănăstire e ca un «mândru soare»” ( Dacia Preistorică p.105-107).
Să lămurim totuși de unde vine cu adevărat termenul basilica. Etimologia nu e latină. Termenul vine din greaca veche basilikè stoá care înseamnă casă regală. Dar adjectivul basilikè, la rândul lui, este o combinație care vine de la cuvântul basileus, care înseamnă domn, rege. Cu toate că așa înseamnă, basileus nu este un cuvânt grecesc. El vine din pelasgă, adică limba oamenilor pe care grecii i-au găsit când au venit în insulele Mării Tracilor, într-o traducere foarte apropiată, pe scurt, vine din limba română. Iată cum ne-am întors de unde am plecat, dar pe alt plan și pe alt subiect. Oricum l-ai lua, cu toate metamorfozele lingvistice, istorice sau geografice, cuvântul tot românesc rămâne. Regele coincidențelor tot cu românii ține.
Lucian Costi se apropie mai mult de adevăr și arată, la capătul unei demonstrații de mare ținută intelectuală și de frumoasă erudiție logică, morfem cu morfem, ce înseamnă cuvântul Biserica = Clădirea unde se strâng sufletele ca pentru a adora Soarele R(e) ca să le fie bine - BI.
Apropo de acest subiect. A apărut de curând în românește, la Editura Basilica, Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, scrisă în anul 313. Este cea mai veche carte din lume despre creștinism și instituțiile sale. În Cartea întâi, la pag. 55, se face o precizare esențială despre creștinism pe care trebuie s-o învețe toată lumea. O reproducem: „4. Dar, chiar dacă de fapt noi nu suntem de mult timp și dacă acest nume într-adevăr recent al creștinilor a ajuns să fie cunoscut de toate popoarele doar în vremurile mai noi, felul nostru de viață și chipul petrecerii noastre, precum și învățătura credinței noastre n-au fost plăsmuite de noi acum, dintr-o dată, ci au fost rânduite, ca să zic așa, de la prima creație a omenirii de simțul firesc al oamenilor iubitori de dumnezeire de atunci, după cum vom dovedi-o”.
Am citat acest mare adevăr despre dumnezeirea creștinismului, care este de fapt și subiectul cărții lui Lucian Costi, Româna, limba vechilor cazanii. Ce-i drept, subiectul este totodată și o aplicație, un studiu de caz asupra dumnezeirii creștinismului (este minunată această expresie!) la români. Este o foarte potrivită traducere a ante-creștinismului românesc. Nu știu dacă autorul nostru a avut cunoștință de lucrarea inițiatică a lui Eusebiu de Cezareea, dar intuiesc că n-a citit-o. Dacă o citea își da seama repede că marele istoric creștin n-a scris acolo nici o vorbă despre români sau despre străbunii lor. Savantul creștin era mai întâi grec.
Amestecul grecilor în viața neamului nostru e mai vechi. Nicolò Zeno în Cărțile geților (Uranus, 2017) apelând la autoritatea lui Berosos Caldeeanul ne atrage atenția că nu se poate da crezare nici unei națiuni în ce privește istoria, pentru că fiecare este subiectivă și interesată și, referindu-se la greci, precizează că deși sunt ultimii în înțelegerea științelor, se cred primii, și că au falsificat istoria în interesul lor. Așa s-a întâmplat cu eroul Hercule pe care ei l-au înzestrat cu însușirile celor trei înaintași ai lumii cu acest nume (unul dintre ei, Oros Egipteanul, implicat în istoria noastră a dat naștere neamului get al Balților). Grecul Hercule, ultimul dintre cei patru, primește ordin de la regele Eurysteus să extermine familia Balților și să le dezarmeze pe amazoanele gete. Cu Balții nu reușește, iar cu amazoanele decât parțial.
În ce privește războiul troian, faptul că Hercule cu cele șapte corăbii ale sale ar fi distrus Troia, Zeno atrage atenția că aceasta este o nouă minciună a grecilor, pentru că un oraș așa de mare și puternic nu putea fi distrus de o mână de oameni și nici războiul propriu zis n-a fost așa cum îl prezintă Homer, Dares Frigianul și Dite Candianul, iar grecii nu puteau să aibă martori oculari care să scrie despre războiul troian pentru că, pe vremea aceea grecii nu aveau nici litere, nici imagini de litere care să consemneze ceva. Ei erau obișnuiți cu istorioarele lor imaginare pentru că și-au dat seama că repetându-le acestea devin mai credibile (Cărțile geților).
Asta înseamnă că grecii au fost printre primii manipulatori din istorie. Asta s-a întâmplat încă de la venirea lor în Peloponez și în insulele Mării Tracilor din Canan, Fenicia, prin sec.17 î.Hr. în urma conflictului faraonului Sesostris al II-lea cu geții. Aici, danaii sau cadmii au găsit populația autohtonă a pelasgilor, aflată și ea în acea vreme într-o mișcare spre zona de est tot în urma conflictului cu Sesostris. S-au amestecat, au conviețuit, o parte din limba pelasgă a intrat în greaca veche, dar felul lor de a fi le-a dat câștig de cauză. Multe lucruri ale locului au devenit grecești. Atena, de exemplu a fost întemeiată de pelasgi. Numele ei vine de la ata care în makedon-armână, limba muzeu a vechilor pelasgi, înseamnă mumă bătrână. Tot de acolo vine și numele Muntelui Athos. Substratul pelasgic i-a avantajat. Asta o recunosc și marii clasici greci.
Platon, în dialogul Cratilos, precizează că „grecii… multe cuvinte le-au luat de la barbari…“ (cap.421) sunt considerate barbare toate cuvintele pe care nu le știm și din cauză că acestea au fost modificate din diverse motive, nu ar fi de mirare să constatăm că vechea greacă, în comparație cu limba barbară de azi, să nu fie prea diferită“ (cap.425).
La rândul său Herodot, în Istorii, Cartea I, cap.58, menționează “…apoi s-a format limba greacă, fiind folosită împreună cu limba barbară, cum mi se pare mie…..Pe baza celor prezentate mai sus, putem constata fără niciun dubiu, că începând cu cele mai vechi timpuri și până la contemporanii lui Homer, așa cum în mai multe locuri menționează Diodor, limba în care au fost scrise operele era limba pelasgă, iar literele folosite erau litere pelasge“. Din cele de mai sus, reiese clar că barbarii cărora le sunt îndatorați fundamental grecii erau pelasgii. În Sparta, de pildă, educația și administrația se afla în mâna sclavilor iloți care erau tot de aceeași etnie (B. Stefanoski, Homer. Istoria pelasgă neștiută. Surprizele lingvistice ale Iliadei (Uranus 2019)[1]. Având rezolvate aceste griji, spartanii puteau să se ocupe de ce le plăcea, în cazul lor exercițiile fizice.
De aici trebuie să înțelegem că grecii au învins populația locală pelasgă, dar și-au dat seama că e bine să utilizeze totuși ce au găsit, cum ar fi această chestie cu sclavii iloți. Adică de ce să recurgi la forță dacă printr-o metodă mai blândă, care face oarecum bine și unora și altora, poți să câștigi mai mult? Poți să le iei și eroii și să-i transformi în zei pe care să-i vinzi și romanilor, cum s-a întâmplat. Este ușor de presupus că lucrurile acestea se petreceau în mod curent pe o largă arie geografică unde trăiau, într-un mod validat în timp, grecii și așa zișii barbari.
Ei bine, din acest amestec, ajuns la maturitate, au ieșit marile minți luminate care au constituit un tezaur, o referință perpetuă în cultura umanității: Heraclit, Pitagora, Euclid, Platon, Aristotel, Arhimede, ca să scurtăm lista. Elenismul a reprezentat totodată bunul comercial cel mai tranzacționat din istorie.
Ajuns la maturitate înseamnă că această magnifică performanță putea fi trecută în contul exclusiv al grecilor și nu al componentelor amestecului. A doua componentă, pelasgii, intrase deja în ceea ce tehnic se numește substrat și în această fază, după așezarea lucrurilor orice învățat poate să recunoască cu jumătate de gură și contribuția altora pentru că totul se petrece acum în numele și spre gloria grecilor.
Primul conflict între greci și cei de sorginte getică s-a produs înaintea consumării amestecului, în războaiele troiene, tot în numele gloriei. Atunci s-a văzut și caracterul aheilor. În tabăra lor luptau și Achile cu mirmidonii săi, dar și Menelau, deși aceștia erau blonzi. Fuseseră ademeniți prin niște promisiuni care nu s-au concretizat. Conflictul s-a decis printr-un vicleșug, acela cu calul. Ar mai trebui adăugat că toată povestea lui Homer despre Troya a fost scrisă peste vreo patru sute de ani, când grecii au avut cu ce scrie pentru că atunci când era cazul, nu aveau.
Chiar așa fiind, mai târziu s-a descoperit că o treime din Iliada nu prea era înțeleasă de greci pentru că acolo erau alte cuvinte și alte întâmplări, într-altă limbă, și pentru asta toate edițiile homerice erau însoțite de câte un glosar. Glosarul acela era în limba pelasgă, adică în limba muzeu de astăzi, makedon - armâna. Nici întâmplările și nici eroii nu erau greci.
Am ținut să fac aceste mici incursiuni în istoria veche ca să se vadă mai clar că civilizația greacă, atât de admirată în lume, nu s-a născut din ea însăși și că un pilon extrem de solid, acum total nebăgat în seamă, îl reprezintă strămoșii noștri. Fără ei lucrurile ar fi evoluat altfel. Să reținem că încă de la începuturi grecii au fost necinstiți cu noi. Ce înseamnă când cineva ia ceva care nu-i aparține? E un furt. Dar când îl trece pe numele lui? E un fals.
Ceea ce s-a întâmplat mai târziu nu este decât o continuare a trecutului. Ar fi multe de spus dar nu avem atâta spațiu. Ajungem în Imperiul Roman unde erau două cancelarii: scripta romana et scripta graeca. În condițiile în care țara lor devenise provincie romană, grecii, urmându-și consecvent interesul, s-au înșurubat bine în coasta romanilor. Până la urmă a fost bine, pentru că prezența greacă le-a temperat pe de o parte pornirile agresive ale imperialilor romani, iar pe de alta, asocierea cu romanii le-a stârnit apetitul imperial grecilor comerciali. Tot timpul s-au înțeles bine. De exemplu, în războaiele dintre Traian și Decebal, doi greci au pus umărul la victoria romanilor. Bicilis le-a dezvăluit unde era ascunsă comoara dacilor sub apa râului Strei, iar Dio Chrisostomul i-a arătat împăratului roman care sunt vulnerabilitățile dacilor. Amândoi fuseseră consilierii lui Decebal și l-au trădat.
Apariția creștinismului nu i-a impresionat nici pe greci, nici pe romani pentru că ei se formaseră și trăiau într-o cu totul altă credință. Ce-i drept, autoritățile imperiale i-au judecat, chinuit și omorât pe martirii creștini pentru că totul se întâmpla pe teritoriile stăpânite de romani. Mai târziu, când fenomenul a căpătat proporții și când împăratul Constantin a ridicat opreliștile, idolatrii și-au uitat zeii și au trecut la credința creștină. Odată cu înființarea Imperiului Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol, grecii s-au orientat devenind cei mai sârguincioși creștini, au făcut tot ce se putea să-i înlăture pe daci din funcțiile oficiale și încetul cu încetul au declarat oficială limba greacă în cadrul imperiului și au devenit stăpâni. Schimbându-se istoria în favoarea turcilor, grecii au făcut tot posibilul să ajungă cei mai utili supuși ai otomanilor și s-au transformat în agenții de legătură ai Înaltei Porți cu Principatele Române pentru că aveau o experiență de netăgăduit cu neamul românesc. De îndată ce s-a ivit ocazia au fructificat-o. Când turcii n-au mai vrut domni pământeni în Principate, grecii din Fanar s-au oferit să le ia locul și astfel s-au instituit pe pământul nostru domniile fanariote cu toate mizeriile umane cunoscute. Au continuat și după turci, ucigându-l mișelește pe Tudor Vladimirescu. Asta e istoria grecilor cu românii. Creștinismul a fost un interes, iar otomanii, alt interes.
Spovedania, slavă sau vedică? Toți lingviștii români, mai vechi sau mai noi, mai pregătiți sau mai puțin, sunt de acord că vorba creștină spovedanie, nu doar că vine din vechea slavă bisericească, dar este răspândită în tot arealul creștin slav cu același înțeles: destăinuire în vederea iertării. Este, după cum se vede, legată de taină, discutată deja în L.R.N.F.I.
Lucian Costi este categoric că spovedanie (ca și taină) este un cuvânt românesc care s-a născut în practica religioasă în vremurile de demult, pe vremea matriarhatului ca multe alte slujbe vechi desemnate prin substantive feminine (utrenie, denie, vecernie, proscomidie) și tocmai greutatea înțelesului său, curățirea sufletului prin mărturisire, exclude originea slavă. De aceea, soluția este următoarea:
“Fonemele ce-l alcătuiesc au fost intenţionat alese spre a exprima simbolic un adevăr de credinţă: spovedania este plăcută lui Dumnezeu, ceea ce se oglindeşte prin suma consoanelor şi a vocalelor sale care este zece. 10 este numărul lui Dumnezeu, cifra divină. De asemenea, spovedania are un echilibru perfect, numărul de consoane este egal cu cel al vocalelor“ iar morfemele sunt patru, fiecare cu semnificația lui „Spovedania = S–PO(1)(2)–veda-nia = spunere di8ficilă S prin mijlocirea unui preot-popă (Po1) către lumea de sus (Po2) în ceremonia religioasă Nia – spre a sevea – Veda.
Morfemul „po” are un rol dublu, notat în paranteze. Po este legat de slujba pe care o administrează duhovnicul [PO(1)], ca persoană cu o funcţie împuternicită de puterile de sus ca să asculte mărturisirea, dar po mai înseamnă chiar lumea nevăzută din Ceruri către care se adresează penitentul, preotul fiind doar un intermediar al confesiunii sale, nu veritabilul recipient [PO(2)]. Primul po îl regăsim în po-pă, al doilea în po-gorârea Sfântului Duh“. Am reprodus pe scurt din carte unde lucrurile sunt comentate în detaliu. Veda trimite la Rig Veda (regele care vede, cunoaștere regală) care îi stabilește și vechimea cuvântului de 3200 ani, iar po, la propovăduire, pogorâre. Demonstrația, logică și erudită, este amplă și trebuie citită. Referitor la această vechime poate fi făcută doar o singură observație. La cei 3200 ani se mai poate adăuga cel puțin o mie dacă ne gândim că marele exod al arienilor din zona carpatică spre India s-a petrecut spre finele mileniului patru î.Hr., iar călătoria pe drumul deschis în acea direcție de bunul Dumnezeu prin îmbunătățirea vremii a durat câteva sute bune de ani. Date în acest sens pot fi aflate în curând, când va apărea în limba română The Ancient India, din ampla cercetare a Universității din Cambridge despre India, publicată în Regatul Unit în anul 1922.
Cât privește originea oficială, nici un cuvânt din limbajul creștin nu poate fi slav pentru bunul și simplul motiv că slavii, fie ei bulgari, sârbi sau ruși care în secolul IX abia se creștinaseră, n-au cum să dea termeni nației române care doar în creștinismul propriu- zis avea atunci o vechime de opt sute de ani. Grecii, ca și și romanii, fuseseră idolatri, credeau în zei, în timp ce slavii, ca și mongolii de mai târziu, erau doar niște năvălitori păgâni care nu credeau în nimic similar iubirii aproapelui.
Lipsa credinței era compensată de o violență greu de descris dacă ne gândim la constatările lui Procopius din Cezareea. N-au fost mulți slavii care au năvălit în zona Dunării, dar efectul a fost terifiant. Victimele erau mai întâi jupuite și apoi trase în câte patru țepe. În felul acesta bieții sedentari n-au mai putut face față. Dacă tot vorbim de creștinism, ce o fi fost în mintea celor care ne învață că slovele bisericii ortodoxe au venit din partea descendenților lui Irod? Slavii n-au nicio vină că s-au creștinat din interes, ca și ungurii. Așa au fost ei, sălbatici și păgâni la vremea aceea. Sigur, nici în ziua de astăzi nu le-au dispărut năravurile. Este ceva care ia mult timp până se îndreaptă. Cum se poate numi totuși această manipulare, naivitate, prostie sau mârșăvie? Toate sunt valabile. Depinde de perioada de timp. La început nimeni nu și-a pus această problemă pentru că asta era haina grafică a limbii române în care se făcea slujba. Prostie a fost când a fost denumită limba veche slavă bisericească la sfârșitul secolului XIX și a devenit mârșăvie când au venit comuniștii la putere în România și s-a dezvoltat toată mizeria pe care o știm. Din păcate, această mizerie continuă și astăzi.
Neamul este românesc de când se știe! Pornind de la constatarea lui Gabriel Gheorghe că „româna este o limbă cerebrală, singura limbă europeană concepută pe familii logice de cuvinte”, Lucian Costi face un inventar al familiei cuvântului neam căruia îi găsește în jur de șaptezeci de semnificații. Faptul că în nici una din limbile romanice sau germanice nu există vreun cuvânt similar și că s-a putut ramifica în atâtea înțelesuri îi crea oricărui lingvist de bună credință posibilitatea să afirme fără dubiu că acesta este un cuvânt get-beget românesc. Nu s-a întâmplat deloc așa. Toate dicționarele românești vechi și noi arată că neam este de origine maghiară și provine din nem care în limba respectivă nici nu este un substantiv, ci o negație care înseamnă nu sau ba. Mai înseamnă și sex. Abia dacă i se mai adaugă ceva nemzetség înseamnă neam. Aici avem o caznă a gândirii pe care o găsim și în dicționarele maghiare curente.
Vădit iritat de stupiditatea etimologiei oficiale, Lucian Costi efectuează o amplă cercetare și descoperă că neam și nemeș au rude în sumeriană, în vechea egipteană, arată cum cei de o credință și o datină sunt nemzet, și că nimeni nu se supără dacă neamul se mai cheamă și nat ,viță, nemotenie, cimotie, că are legătură cu nene, cu agneț și pentru că e de când lumea, este legat și de pâine, adică de pâinea noastră cea de toate zilele.
Demonstrația autorului este magistrală, seducătoare ca stil și fără tăgadă. Dar lovitura de grație vine de unde nimeni nu se aștepta. În anul 1982 lingvistul maghiar Bakos Ferenc publică la Editura Academiei din Budapesta o lucrare consistentă despre o seamă de cuvinte împrumutate de-a lungul timpului din limba română, 2333 la număr. Între acestea se află și cuvântul nyam care a intrat în limba maghiară din limba română în anul 1879, taman în perioada când apăreau faimoasele dicționare care arătau că limba română este un amestec de cuvinte luate de la alții. Lucrarea lui Bakos Ferenc intitulată A Magyar Szókêszlet Román (Elemeinek Története/Elemente românești în lexicul maghiar). Privire istorica (Akadémiai Kiadó, Budapest, 1982) și cuprinde, între altele, aproape tot bagajul lexical ortodox, utilizat probabil de credincioșii greco-catolici rămași în Ungaria, din care cităm: kalugyer, kandela, kopil, beszerika, gard, kolák, kolindál, prezkura, kaksula, nunta, ispiritus, szurata, monassztéria, inclusiv katrinca. Această lucrare are efectul devastator al unei bombe asupra lingviștilor noştri academici și arată ce neamuri proaste sunt.
Pentru că ne aflăm la capitolul despre neam, cred că sunt utile unele precizări:
- Cuvântul românesc neam intră în limba maghiară cu grafia nyam în anul 1879, exact în anul înființării Academiei Române. La acea dată dicționarele lui Miklosich (1862-65) și Cihac(1870-79) apăruseră deja, iar Tiktin (1883-1905) și Gaster(1892) vin puțin mai târziu. Oricum, aceste lucrări ale unor alogeni au fost îmbrățișate cu entuziasm de către Academie și au devenit un punct forte în activitatea acesteia.
- Cea de-a doua jumătate a secolului XIX în Europa este caracterizată prin consolidarea conceptului de cultură națională. Actorul principal al epocii este Germania, o putere politică, economică, militară și culturală cu o ascendență spectaculoasă.
Unul din criteriile necesare culturii naționale era și cel istoric, adică o antichitate dovedită pe care Germania nu o avea. Îi lipsea acest criteriu și încerca pe toate căile să-l aibă. Carlo Troya tocmai demonstrase în opera sa Storia d’Italia del Medio - Evo (1844-1857) falsitatea tezei lui Tacit care în lucrarea sa Germania, scrisă în anul 100, afirma că neamul goților era același cu al germanilor.
Goții, spune Carlo Troya, nu pot să fie confundați cu germanii pentru că sunt două neamuri diferite în primul rând ca spiritualitate. Goții provin din geți. S-au numit goți printr-un accident istoric petrecut în anul 212 când împăratul roman Caracalla, un tânăr de 23 ani, l-a omorât pe fratele său Geta, cu care co-împărățea și ca să i se uite fapta, a instituit o damnatio memoriae în urma căreia a ucis peste douăzeci de mii de oameni. În acest fel geții, printr-o modificare fonetică au devenit goți. Aceștia aveau o spiritualitate istorică străveche reprezentată de zamolxism și o societate așezată pe valori positive, fără sclavagism, în timp ce germanii, care au profitat de ajutorul geților în timpul lui Deceneu, se aflau într-un stadiu de semi- sălbăticie, încă nu pronunțau articulat sunetele, iar ca repere sociale nu cunoșteau decât așa-zisul Werfeld sau Guidrigildo, care însemna prețul cu care putea fi vândut un sclav, bărbat, femeie sau copil.
Ceva mai mult, Carlo Troya demonstrează că arhitectura gotică pe care toată lumea o știa ca fiind germană, era de origine gotică în sensul că goții se trăgeau din geții care o inventaseră, de la arcul frânt până la coloane și rozete și că tot aceștia construiseră primele biserici în stil gotic, în Spania și Normandia.
Despre geți și goți a scris getul Iordanes în compendiul său Getica scris în anul 551, după ce lucrarea cu același subiect scrisă de Cassiodor la comanda regelui Teodoric cel Mare care voia o istorie a neamului său getic, lucrare din păcate pierdută în acea vreme.
Toate lucrurile astea erau istoricește cunoscute și foarte dezbătute în edificarea culturii națiunilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Lucrarea lui Iordanes, în absența altor lucrări despre daci sau geți ascunse sau distruse, a devenit un subiect controversat. Prezența în carte a cuvântului goți, într-o vreme când puțină lume își mai amintea de geți a fost speculată în fel și chip de către germani, strict în propriul lor interes. Ca exemplu, în 1846 , celebrul Jacob Grimm, altminteri, bun prieten cu Carlo Troya, înaintează Academiei Germane de Ștințe un raport de 140 pagini (care va vedea în curând lumina tiparului în limba română), intitulat Iornandes und die Geto-Goten, în care, mai mult disperat decât științific, analizează în numele dreptății istoriei cartea lui Iordanes și conchide că atât Burebista, cât și Decebal erau germani!
De aici rezultă că într-adevăr la acea vreme germanii aveau o problemă cu istoria. Iată totuși că, ținând cu învingătorii, destinul !? le-a oferit o mare șansă germanilor. Ca din întâmplare, în 1866 Carol de Hohenzollern a devenit înlocuitorul lui Alexandru Ioan Cuza mai întâi ca domnitor, iar din 1881 rege al românilor. În 1876, la inițiativa lui se înființează Academia Română și în felul acesta spinoasa problemă a istoriei germane s-a mutat pe teritoriul care trebuia, în competența unei instituții românești aflată exclusiv la mâna unui neamț, parșivenia destinului constând în faptul că cei desemnați să constate falsul referitor la antichitatea germanilor să fie adevărații moștenitori ai geților, adică amărâții de români. Așa îi aranjase istoria.
Stând foarte strâmb și judecând pe măsură, el a mutat problema în ograda noastră.
La începutul domniei lui au fost descoperite tăblițele de la Sinaia care ofereau informații de aur pentru antichitatea românilor. Academia Română le-a aruncat la gunoi declarându-le mai târziu niște falsuri, ce-i drept ale unui mare savant roman care se mutase la ceruri între timp și nu mai avea cum să răspundă.
Oprind istoria la Decebal, aceeași instituție a decis că românii de astăzi sunt o adunătură de pripas care n-au nici o legătură cu antichitatea, provenind din mercenarii romani care s-au aflat pe o mică parte din teritoriile dacilor și care s-au recalificat fără motiv în agricultori, iar limba pe care o vorbim provine de la aceeași mercenari care nu cunoșteau latina și că e formată din cuvinte luate de la cei care au trecut de-a lungul vremurilor prin aceste locuri.
Nu e de mirare că atunci când au apărut, acele dicționare ale alogenilor au fost însușite și cultivate cu sârg până în ziua de astăzi. De aici încolo, procesul de falsificare s-a făcut cu știință academică. Dacă românii nu știu cine sunt cu adevărat iar limba lor este o corcitură din cine știe ce, este limpede că istoria antică de pe teritoriile unde stăm aparține oricui. Și iată cum singurul izvor istoric cunoscut până atunci, acela al lui Iordanes, academicianul Popa-Lisseanu îl falsifică total, adăugând și tăind din Getica, înlocuindu-i pe geți cu goții.
În timpul comunismului nu s-a petrecut nimic special. Doar un mic adaos de aproape 40% de cuvinte slave în lexicul românesc pe care Academia Română l-a acceptat din reflex – un stăpân, chiar dacă se schimbă, oricât ar fi de diferit - nu trebuie niciodată supărat ci trebuie tratat cu recunoștință, nu-i așa?, ca unul care ne-a vrut tot timpul binele. Nimeni nu s-a gândit că Mihai Eminescu avertizase cândva că puterea slavilor este mistuitoare. Ei nu te lasă până ce nu te digeră!
Astăzi avem parte de o mică încurcătură. Din capul Academiei ni se spune că suntem un popor tânăr și avem o limbă tânără, de cam până într-o mie de ani. Dacă tot de acolo ne tragem, cum ni s-a tot explicat, nu ne rămâne decât să ne aranjăm un pic cu timpul. Am putea invoca mileniul de întuneric, din moment ce suntem împinși mereu într-o beznă academică. Așteptăm cu interes răspunsul și nu ne-ar mira deloc dacă, seduși de conceptul tinereții, ni s-ar spune că provenim din americani care, nu-i așa, dacă sunt partenerii noștri strategici, de ce nu le-am propune să ne adopte? Ar fi o soluție politically correct, care ne-ar scăpa de toate belelele.