Am privit cu circumspecţie - pentru a nu spune indiferenţă - şi, după frunzărirea câtorva pagini, am aşezat manuscrisul acestui volum, pentru câteva ore, pe dulapul din stânga mesei mele de scris. Mi-am făcut de treabă, mai departe, cu câteva futile preocupări, simţind, totuşi, că manuscrisul mă „privea”. L-am ignorat, silind la nimicurile plicticoase ale unei zile de vară, toridă, continuând aşa până târziu, către miezul de noapte. A doua zi, dimineaţa, l-am surprins (manuscrisul) „zâmbindu-mi” enervant şi provocator. M-am ridicat de pe scaun şi, aproape smulgându-l, l-am întrebat: „Ce vrei?...”: „Să facem cunoştinţă...”, îmi şopti. „Făr” de sfârşit şi-mbătător traseu...”, anunţa ca o trâmbiţă acestei călătorii-lectură, titlul primului sonet.„Andiam”, incominciato!” Şi, vers cu vers, catren după catren, terţină cu terţină, sonetele, unul după altul, mă iau de mână, arătându-mi-se, înmuindu-şi încheieturile ghintuite în argint, deznodându-şi pungile, descuindu-şi sipeturile din care se înalţă siluete suple, dar trainice, de sonete, cu sclipiri de cuvinte şi logodne de sunete de demult nemaiauzite. Autorul, domnul Nicolae Mătcaş, deschide, încet, cu suavitate, aş zice, porţile unei lumi mitologice, cu zeii, semizeii şi eroii ei, invitându-i la iarmarocul bufon, cinic, grotesc şi tragic al zilelor noastre, implicându-i în angrenajul sângeros în care ne zbatem. Fără a fi intelectualistă, dar de sorginte, evident, intelectuală, Poezia respirată în acest volum îşi întinde adâncile rădăcini în câteva soluri cucerite de avântul spiritului şi sufletului românesc, în geamănă unire. Frumoaselor „Metamorfoze” ale lui Publius Ovidius Naso găsitu-le-a strănepoate (corespondenţe) contemporane, pe cât de identice, pe atât de dramatice. Multe din personajele unor Eschil, Sofocle, Euripide sau Aristofan îşi continuă, în Sonetele domnului Mătcaş, viaţa, în mijlocul nostru, în dialog cu noi. Un revitalizator al Pleiadei (mişcare poetică apărută în timpul rigăi Franciei Henri II-éme, 1519-1559, în al cărei centru se afla unul din neamul valahului ban Mărăcine, respectiv Pierre de Ronsard, şi spun revitalizator, pentru că poetul Nicolae Mătcaş nu le-aduce pozele şi le lipeşte de hârtie, poetul nostru le pune în simbioză cu contemporaneitatea, cu grija, graţia şi gravitatea unui adevărat creeeator de valori estetice. Confruntând faptele şi evenimentele mitologice, ca şi valorile lor, de care eroii acesteia şi-au legat numele, semnificaţia ori stigmatul, cu faptele şi evenimentele de care este vinovată şi acuzată epoca noastră, domnul Nicolae Mătcaş, ca-n două oglinzi faţă-n faţă, ne arată frumuseţea şi mizeria, cinstea şi trădarea libertatea şi sclavia, mai mult răul decât binele trăite de omul sub vremi al zilelor noastre.

Folosirea personajelor mitologice, ca parte sau contra-parte a unei construcţii lirice, ca revelarea temei sau subiectului, se găseşte şi la Shakespeare, care, în afara dramaturgiei şi a celor 154 de sonete, a scris şi câteva poeme de (mai) largă respiraţie, cum sunt: „Venus şi Adonis”, „Răpirea Lucreţiei”, „Phoenix şi ţestoasa”, iar renaşterea italiană abundă în personificări lirice ale eroilor mitologici. Am reamintit aceste nume, argumentând, prin ele, reuşita idee şi construcţie lirică a autorului nostru, domnul Nicolae Mătcaş: el nu numai că le re-pune „în circulaţie” în modul cel mai pertinent, acestea se dovedesc a-i fi cunoştinţe „apropiate”, atât prin cultură, cât şi prin inteligenţa alăturărilor. Folosirea acestor mijloace se dovedeşte cea mai proprie întru reliefarea sarcasmului dureros al nostalgiilor profunde şi al revoltei spiritului naţional. Puţine sunt poemele (sonetele) de dragoste şi acelea în care fragilitatea sentimentului feminin este a unor Helene, Lesbii sau Fedre... Sonetele din acest volum, în afara vieţii, a vitalităţii inspirate, se aliniază în forme aproape perfecte, indiferent de pasul versului (deca-, endecasilabice, de treisprezece sau patrusprezece picioare - alexandrinul românesc), cu foarte rare, neînsemnate abateri. Problema limbajului acestora (uneori luxuriant), care apare dificilă la prima vedere (lectură), este salvată de plasticitate şi polifonie. Invocarea atâtor nume sonore ale mitologiei, generând simbolistica acestei forme fixe care este sonetul, aşterne policromii de epocă peste ternul zilelor noastre şi, ca într-o lanternă magică, le mişcă, îmbogăţind astfel, prin diversificare, limbajul poetic contemporan asfixiat şi alienat de post modernism, ca şi de alte isme importate din the garbage can a apusului, exalând agenţi, mai mult sau mai puţin, patogeni.

Forma sonetului cultivat de domnul Nicolae Mătcaş este aceea renascentist-italiană (Michelangelo, Burghiello, Petrarca), fără accidente sau alternanţe forţate, rima fiind, de la începutul până la sfârşitul sonetului, aceeaşi, masculină sau feminină. Frecventele aliteraţii (dacă ne amintim de Arghezi) aduc un spor de sonoritate şi culoare versului, şi chiar strigăturile gen „Hai, ţurai şi ţurai” se încadrează în ritm, impulsionându-l, mărindu-i expresivitatea ansamblului, de altfel, niciodată static. Aş dori să închei această plictisitoare notă (a subsemnatului) cu câteva, foarte puţine, din mulţimea de frumuseţi, titluri de sonete pe care orice Antologie ar fi onorată să le conţină: „Mi-nfrână zborul indolenţa ta”; „Este ştiut că Moise, în lungul său periplu”; „Sunt devastat de cel mai crunt tsunami”; „Cum ne-alinăm cu laptopu-n offside”. Îi rămân îndatorat autorului, domnului Nicolae Mătcaş, pentru privilegiul de a-i gusta – în manuscris – esenţele acestor Sonete.

Notă: articolul poetului Ioan Mazilu-Crângaşu a fost publicat ca postfaţă la cartea: „Nicolae Mătcaş. Roată de olar”, Ed. „Pro Transilvania”, B., 2008, pp. 107-110.