Aveam 24 de ani. Mă căsătorisem de curând. Soţia mea făcea o navetă foarte obositoare la Ploieşti, prin tramvaie, trenuri şi autobuze, care-i toca toată ziua. Preda engleza la o şcoală generală. Pasiunea Adinei pentru şcolarii ei era evidentă, dar condiţiile de muncă şi de viaţă erau imposibile. Am aflat de existenţa unui post de referent, de redactor la Uniunea Artiştilor Plastici (U.A.P.). L-am rugat pe preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din România (U.S.R.), marele scriitor D. R. Popescu, protectorul şi naşul meu literar de când aveam 14 ani, să mă introducă la directorul administrativ al U.A.P., Viorel Ştirbu, de care depindea obţinerea acelui post. D. R. Popescu sărea în ajutorul oricărui scriitor tânăr de când îl ştiam, atât la Cluj, cât şi la Bucureşti, unde fusese mutat la ordinul expres al lui N. Ceauşescu, fără să pună prea multe întrebări. A ajutat astfel foarte mulţi confraţi. Unii îşi amintesc, alţii preferă să uite.

Am ajuns în biroul directorului U.A.P. Un telefon de la cabinetul preşedintelui Uniunii Scriitorilor mă anunţase în prealabil. Cele două instituţii erau, de altfel, situate aproape una de alta, una pe Calea Victoriei, cealaltă, lângă Piaţa Romană. I-am expus problema mea tovarăşului director Ştirbu. Directorul U.A.P. m-a ascultat, încurcat, nu ştia ce să zică. A reuşit totuşi o replică memorabilă : „Dar de ce nu o angajează pe soţia dumitale, care e şi scriitoare, din câte mi s-a dat să înţeleg, la Uniunea Scriitorilor ? Tovarăşul Popescu poate face asta”. În biroul directorului se mai găsea un tovarăş, care tăcea şi asculta atent. Şi atunci a intervenit, întrebându-mă direct:
- Dar dumneata unde lucrezi ?
- Eu sunt scriitor. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor!

Într-adevăr, eram cel mai tânăr membru al breslei. Iar a fi membru al U.S.R. echivala cu a avea un loc de muncă. Publicasem deja trei plachete de poezie (sau volume, mă rog) şi luasem premiul de debut al U.S.R.. Nu eram deci „vagabond”, nu puteam fi arestat, cum se proceda atunci cu cei care nu lucrau. „Nu, nu asta am întrebat. Asta am înţeles eu. Eu v-am întrebat unde prestaţi dumneavoastră cele opt ore de muncă”. Nu aveam nici un răspuns, pentru că eram liber ca pasărea cerului. „Uite”, a continuat directorul Fondului Plastic, căci se şi prezentase, „dacă dumneata vrei să lucrezi, am eu ceva să-ţi ofer. Caută-mă luni la Fondul Plastic, pe Maria Rosetti”.

Dacă îmi amintesc bine, cele povestite mai sus se petreceau într-o zi de joi. M-am dus luni la Fondul Plastic. Domnul Culea m-a primit binevoitor şi mi-a dat un loc de muncă: vânzător la Galeria de Artă din strada Şelari nr. 13, lângă Crama Domnească. Într-o clădire veche, recent restaurată, la parter, cu multe ateliere de artişti la cele două etaje: Horia Bernea, Vasile Kazar, Paul Gherasim, Valentin Höflich, Marin Gherasim, Ileana Micodin, Benedict Gănescu, Napoleon Zamfir, Ervant Nicogosian, Mircea Velea, Cornelia Daneţ. Sper că nu am uitat pe nimeni. Aşa am intrat eu în lumea minunată şi fără sfârşit a artei: a picturii, a sculpturii, a desenului, a gravurii, a ilustraţiei de carte etc. Adina avea să fie angajată la U.A.P. doi ani mai târziu. Alte pile, alte cunoştinţe, alte relaţii, adică „P.C.R.” pe atunci.

Amintirea întâlnirii noastre, povestită de Gelu Culea în carte, diferă de a mea. Am încercat împreună să ne potrivim amintirile dar nu am reuşit. Cititorul va avea deci două variante ale aceleiaşi întâmplări. În scurtă vreme, galeria de pe strada Şelari a început să se schimbe sensibil.

Trei au fost motivele principale ale schimbării acelui loc care-mi fusese dat în grijă. Primul, de ordin general, politic, e acela că începând chiar din acel an, 1981, Ceauşescu a dat ordin să nu se mai facă achiziţii de stat din expoziţiile personale ale artiştilor şi nici din expoziţiile tematice şi saloanele anuale, aşa cum se tot întâmplase, pe model sovietic, de zeci de ani. Aşa se face că artiştii, care, stupoare, detestau comerţul, au fost obligaţi să încerce să-şi vândă creaţiile către particulari. În câţiva ani, toate galeriile U.A.P. şi-au îmbunătăţit oferta de picturi, sculpturi, grafică, artă decorativă. Al doilea motiv a fost acela că „vecinii” mei din Şelari 13, artiştii, au început să expună şi să se implice în viaţa galeriei mele de la parter, cu vitrină la stradă. Ceea ce nu făcuseră deloc până atunci. Înainte de venirea mea, acolo expuseseră artişti amatori, membri doar ai Fondului Plastic, pe modelul anilor ’50.

Dar cea mai importantă explicaţie a „modernizării”, a dezvoltării galeriei de pictură şi sculptură, Galeria Arcade, a fost libertatea de iniţiativă aproape totală pe care mi-a oferit-o generosul şi puternicul meu director. Timp de şapte ani am învăţat artă, i-am ajutat pe artişti să supravieţuiască într-o vreme grea - Ceauşescu începuse să achite galopant datoria externă -, am învăţat comerţ (la iniţiativa directorului Culea, am urmat o şcoală de comerţ şi am obţinut o diplomă) şi am părăsit aproape complet lumea şi boema literară din care veneam. La fel ca D.R. Popescu, Gelu Culea avea o preocupare obsesivă să-i ajute pe cei din domeniul căruia i se dedicase abia la maturitate. Nu e deci deloc întâmplător că l-am provocat să-şi scrie amintirile de înalt administrator în artele plastice.

Ar mai fi multe de adăugat. Dar cel mai important „detaliu”, peste care nu pot trece, este acela că, la câtva timp după ce a devenit director la Fondul Plastic al U.A.P., a început să înveţe aplicat, cu pasiune, cu seriozitate meseria de artist, meseria de pictor. A aflat tot ce se putea afla despre materiale, a studiat temeinic istoria artei, i-a copiat pe mari maeştri din diferite epoci. Apropierea lui de artişti, de nevoile lor, de grijile şi de spaimele lor a fost deci fără rezerve. Şi mulţi dintre artişti i-au devenit apropiaţi, prieteni. Cine sunt aceştia ? Corneliu Baba, Ion Pacea, Constatin Piliuţă, Vladimir Zamfirescu, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Ion Gheorghiu şi atâţia alţii. Îi veţi regăsi pe mai toţi în paginile memorialistice ale lui Gelu Culea.

Notă: Textul este prefaţa volumului „Artă, artişti, administraţie în anii ’80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici”, autor Gelu Culea, Editura Compania, 2019.