Avocatul Constantin Mazilu recidivează. Dar recidiva sa nu conține vreo pledoarie câștigătoare în fața unei instanțe de judecată, ci în lirica creației poetice. După ce în urmă cu trei ani, ne oferise posibilitatea să-i conștientizăm trăirile, prin volumul de versuri „Suflet Frânt”, urmat după un an, de „Tristul adevăr, e drept, volume de versuri mai puțin optimiste, acum, prin „O floare de cireș pe râurile vieții”, noul său demers poetic, era așteptat într-o altă abordare, optimistă, chiar feerică, cu versuri eliberate de angoase și temeri existențiale. A reușit oare?

Chiar din titlul cărții, „O floare de cireș pe râurile vieții”, la prima vedere, și îndeosebi, după ce admirai coperta, plină de flori de cireș, albe-roziu ce pluteau lin pe apa unui râu, sperai într-un vers primăvăratic, tonic și așteptând ca poetul să fi depășit starea pesimistă, ce îi sugerase versurile din volumele anterioare. Și, după ce deschizi cartea, te întâmpină Valea cu nume de basm, ce debutează cu un tablou mirific din natură: În Valea Zânelor este un izvor/ Unde vin mierlele la apă/ Să le admire orice trecător/ Și brazii să le-aștepte când se ridică-n zbor // Peste pădure trec nouri uriași -/ Veșminte de patriarh purtate-n vânt;/ Jos, pe pământ, sub plopii tremurând,/ Au înflorit gingașii toporași./.  Și continuă, cu încă șase strofe, într-o suită alegorică de metafore, comparații și personificări, conturând esența vieții într-o pădure în care flora, fauna și râul, capătă însușiri existențiale pentru arealul din Valea Zânelor.   

Paleta tematică a versurilor din Floarea de cireș este policromă ideatic, identificabilă  temporal, din spațiul existențial al devenirii, la zborul său imaterial printre aștri, de la pădurea deasă și umbroasă, la susurul izvoarelor ce curg din munte, la care se adăpa spiritual și își alină dorul; are convingerea, că trecerea sa prin timp, deseori pe vreme grea, nu a lezat  derularea existenței umane și, nici măcar a succesiunii naturii în parcurgerea anotimpurilor. Și totuși, poate fi relevată o preferință pentru zugrăvirea unor tablouri rurale, locurile comune, dragi autorului, cu tot ce reprezenta acest mediu cândva. În „Mister sufletesc”, autorul are o viziune, o imagine din trecut: Deși au dispărut de mult,/ Revăd casa cu pridvor,/ Lemnele de fag cum ardeau în cuptor/ Și cumpăna fântânii coborând ușor.// Revăd un moș care purta opinci,/ Rulându-și o țigară dintr-un petic de ziar/ Și-apoi lovind o cremene cu un amnar/ Să-aprindă țigara, trecând pe drum hoinar. Revenirea memoriei adolescentine cu tablouri rurale relevante, evidențiază în mod direct liricul nostalgic al autorului.

Acum, la maturitate, subconștientul stimulat de un gând rebel, cu ochii închiși, trăiește într-o reverie onirică, în care, ne spune că: „Reîntâlnesc oameni de mult dispăruți,/ Reapar pe râuri vechile punți,/ Sunt din nou băiatul micuț/ Care aleargă prin iarbă desculț/. Tabloul ideatic este însuflețit de o ființă aproape fantastică, care în imaginea sa, a fost reală, o vede cu ochii minții, și nu putem spune că îi era indiferentă. Apoi tabloul complex al naturii, cu fauna și flora pădurii, durând nealterate în spațiul virgin al satului, sunt tulburate rar, doar de fenomenele naturii, când ploaia și vântul biciuiesc, fără a le afecta decisiv existența. „Apare o fetiță știrbă râzând / Și-aud un roi de albine trecând, / Văd apoi ploaia din nori coborând,/ Lovind florile mișcate de vânt./… Dar, visul nu durează doar câteva clipe, și poetul redevine conștient de realitate. „Dar zorii zilei se revarsă,/ Lumina pătrunde prin fereastră,/ Și când genele se mișcă ușor, / Euforia dispare, și visele mor.”

Anotimpurile, alături de temele feeriei rurale, constituie un alt leitmotiv în creația autorului. Explicit sau înserate în versuri, din alte construcții regente, primăvara, vara, tomna și iarna, sunt prezente în lirica lui Constantin Mazilu. „Căzusem pe gânduri lângă foc,/ De parcă timpul se oprise-n loc/ Și mă gândeam la-ndepărtata primăvară,/ Iar crivățul vuia tăios afară.// Ningea mereu și creștea omătul colorat,/ Cu praf saharian amestecat”. (Visul întrerupt). Sau, „Zăpada a-mbrăcat pământul/ Cu o rochie de mireasă//. Calc pe zăpada albă și-nghețată/ De pe câmpii de vânt spulberată/ Și inima-mi bate de bucurii ce nu pot fi uitate,/ C-am trăit o noapte de iarnă-adevărată. (Noapte de iarnă adevărată). Și elogiul adus zăpezii, care dă o altă înfățișare orașului mohorât: „Peste vechiul oraș zgomotos și murdar/ S-a așezat zăpada albă și strălucitoare./ Doar cerul senin cu stele sclipitoare/ Îmi trimite briliante efemere în dar.” (Frumusețea zăpezii). Nu este omisă primăvara, când viața reînvie: „Încet, încet se ivea colțul ierbii/ Și se luptau în coarne cerbii,/ Uriașii zimbri ieșeau din luminișuri,/ Iar sturzii clădeau cuiburi în tufișuri.// Pe vechile cărări la început de mai/ Urcau păstorii cu turmele pe plai.” (Nostalgiile muntelui). Un tablou mioritic din codrii Olteniei, cu repetiție admirativă, în versurile sale. În succesiune temporală, vara este și ea prezentă inedit, un anotimp al muncii, al efortului pentru supraviețuire în mediul rural. „Era o zi de vară foarte lungă,/ Țăranii trudeau sub razele de soare;  Numai la prânz se retrăgeau la umbră/ Doar ca să mănânce pe răcoare.”… Dar, vara toridă, prezentă în versurile autorului este anotimpul preferat copilăriei, când reînviau dorințele adiacente: „Vara când soarele încinge/ O dorință m-ar împinge/ să fug la râu la scăldat,/ Să mă-ntorc doar pe-nserat”. Râul, apa, valea, în deosebi pădurea, sunt locuri dragi, prezente în multe poezii, pe care, în mod sigur, le-a frecventat în timpuri apuse. Nici Toamna nu este omisă. În „Fantezii de toamnă”, autorul, cu nostalgie, expune tabloul sfârșitului vegetal: „Am pornit singur pe-un drum/ Pardosit cu frunze de salcâm/ Smulse de brumă și de vânt/ Care stau veștejite pe pământ.// Aud sub tălpi vaietul frunzișului uscat,/ Și simt că sufletul mi-e întristat”…

Constantin Mazilu, se dovedește un îndrăgostit de poezie, și prin faptul că aduce elogii titanilor poeziei românești clasice. În poezia „Dor de Eminescu”, descoperim crezul său,  pătruns de spiritul Luceafărului poeziei, considerându-l veșnic și contemporan: „Deși a mai avut un singur dor/ El n-a murit în liniștea serii,/ Geniul său se află veșnic în zbor/ Și nicicând nu va fi dat uitării.// Luceafărul său deasupra străluce,/ Îl privesc cu mândrie râuri și ramuri;… // Cu cartea în mână deschisă/ Îl cântă mereu întregul popor,/ Căci de la Nistru pân´la Tisa/ De Eminescu la toți le e dor”.  Nici alți mari poeți ai românilor, conștient sau revelat de subconștient, pot fi decelați în versul lui Constantin Mazilu. Sunt convins că versul „Că veșnicia s-a născut la sat” din poemul Un demon mi-a furat credința, nu este un plagiat din Lucian Blaga (Sufletul satului), ci este o trăire interioară intensă. Un crez poetic similar. Și în alte poezii găsim metafore sau similitudini de mesaje, ce pot fi întâlnite și la Coșbuc, Doinaș, Arghezi, și chiar la contemporanul său, genialul oltean Marin Sorescu.

Constantin Mazilu nu-și neagă originile, elogiind loialitatea olteanului, și face oferta: „Îți dau haina de pe mine”, dacă te comporți cu mine bine! Ca orice oltean adevărat, evocă sacralitatea Oltului: „Pe malurile sale stau munți încremeniți/ Cu mănăstirile la poale, unde ne așteptă sfinți/ Care doresc ca toți urmașii lor/ Să fie frați cu Oltul, acum și-n viitor”. Cititorul, văzând coperta I-a, și titlul, va intui o lume feerică de primăvară, cu o livadă de cireși înfloriți, va deschide cartea să savureze mirosul îmbietor al florilor. Da, ar fi o variantă, dar substantivul „cireș”, pentru autor are și o valență nativă. Constantin Mazilu s-a născut în satul Cireșu, comuna Stroiești-Vâlcea. Asta o poți afla citind „Floare de cireș”, de pe coperta a IV-a, pe care poetul își deconspiră locul nașterii, căruia îi aduce prinosul meritat. Nu pot să mă extind în pagină, pentru a face aprecieri asupra întregii creații, diferențiate tematic, de cele menționate. În volum sunt prezente varii subiecte, precum: nostalgia tinereții, a satului, regretul dispariției unor obiceiuri rurale, ale moralei creștine și bunului simț, afectate de „progresul societății”, dar și despre războaie, moarte, incertitudinea vieții de apoi, a veșniciei omului în univers, a trăirii sufletului după moarte și a călătoriei „eului” său printre aștri, până la o posibilă revenire, a duhului său pe pământ.

Acum, spre finalul analizei volumului, dacă cineva mi-ar cere să mă pronunț, care poezie o consider cea mai reușită, nu aș avea un răspuns cert. În schimb, i-aș recita prima strofă din Cântecele apelor: „Dunărea ne cântă valsuri/ Oltul - doine bărbătești / Iar pe Jiu se mișcă-n valuri/ Vechi balade haiducești. Și ultima din Risipă de gânduri: Vreme trece, vreme vine/ Ca speranța dimineața/ Dacă stau și judec bine/ Toate-mi tulbură viața”. Spunea cineva, că pentru a citi poezie, trebuie să ai o stare sufletească aparte. Vă confiez, că acea stare, mi-a creat-o citind versurile fostului coleg de facultate, Constantin  Mazilu