Odinioară, pe vremea când în redacţia revistei „Luceafărul" lucrau Mihai Ungheanu (redactor şef-adjunct) – coleg de studii şi de cenaclu, din cadrul Facultăţii de Filologie bucureşteană, poeţii Grigore Hagiu şi Ion Gheorghe, dădeam şi eu târcoale să public versuri, înainte de a ajunge la profesorul George Ivaşcu, de la „România Literară". M-am trezit derutat, şi-ntr-un caz şi într-altul, când mi s-a ordonat să-mi selectez zece poeme (10!) pentru a fi supuse (ulterior) lecturii de specialitate. No comment! Nu sfaturi, nu-ndemnuri, cenzură, orientare tematică, forme stilistice preferate, proporţii, echilibre şi dezechilibre ş.a. Doar tu atentai direct, şi sus, dintr-o responsabilitate deja asumată! Că se-ntâmpla ori nu ca perla (citeşte... săgeata lui Ion!) să nu fie în acest set propus de poeme constituia întâmplare sau devenea vector prin revelaţie. Mult timp, după aceea, adică după 1970, am probat „obiceiul" caselor... mari, constatând că el viază în multe cazuri. Cu obiceiul, am trecut mai „apoi" în spaţiul poeţilor care se află definitiv în orizontul veşniciei (cât o fi!), luând în calcul textele de început (primele poeme sau volume) şi de sfârşit (cariera!). Desigur că „nuieluşa de alun" a vibrat aleatoriu, clar, nesigur, dar, oricum, a creat o breşă spre lumină, demnă de luat în seamă în ceea ce mă priveşte. Aşa că am adăugat „obiceiului" indicat încărcătura stilistică şi lumea ideilor, atâtea câte există. De fiecare dată, am depăşit (sau înlăturat) infuzia socialului, a politicului şi a tezismului, atât de vitriolante în lirica noastră, minimalizând limbajul până la împingerea lui în orbita prolecultismului, a efemerului, a derizoriului. Teoretic, în literatură, modernitatea (ca noţiune!) defineşte tot ce se sustrage închistărilor, dirijismelor, canoanelor categoriale, lăsând libertatea expresiei să jubileze individual. Exagerat de restrictiv, aş supune că fixarea în timp (pentru Europa!) poate fi atribuită doar Revoluţiei Franceze din 1789! Feţele modernităţii rămân poliedrale, iar creaţiile lirice după perioada istoriei în expansiune şi-au adjudecat, nu fără eforturi conjugate, verslibrismul, cu accent clar pe ordonarea interioară a stărilor de inspiraţie.

George Vulturescu (din Satu-Mare) şi-a impregnat în verslibrismul său, încă de la debutul... editorial, o a treia dimensiune a cercului său orientat: cultura occidentală, iar mai jos, în timp, reverberaţia limbajului religios, christic, cu predominanţă În Caietul debutanţilor, 1979 (Ed. Albatros, Bucureşti, 1981), redactorul de carte, poeta Gabriela Negreanu, i-a aşezat, în fruntea grupajului său de poeme, textul intitulat Nopţile, rănindu-l pe Novalis. Prin extragere preferenţială, reţinem cuvintele, în ordinea venirii lor în suita declarativă spre lumea înconjurătoare: dimineaţă, lună, statui, piatra, lumina, Ghetsimani, „pietrele rămân pietre, rănile sunt/ răni, sânii tot fragezi, toate egale în faţa clipei" (din prima strofă). Din următoarele texte: „la lumina lumânărilor se vede doar cât faci un pas"; şi: „o cenuşă ai străbătut şi-n ochiul tău a fost cu un/ metru mai mult pământul destinat serbărilor". Prima poemă din volumul Aur şi iederă, Ed. Paralela 45, 2011 se intitulează Pata mea de sânge. Ea se calează insistent pe „minereurile hipnotice ale Pietrelor Nordului [care]/ se scurg în venele mele/ în pata mea de sânge/ sunt alcoolurile unei livezi".
Şi o concluzie, dincolo de Nichita, până la descoperirea erei atomice („pentru a privi piatra este necesară aceeaşi energie/ precum la bombardarea nucleului de uraniu/ în fisiunea nucleară"). Un comparatist atent poate să pună în balanţă eforturile romanticului vizionar până la întâlnirea cu principiul întâiului şi smulgerea din sinele concretului, ca să dezvolte energia fulgerătoare a clipei. Aur şi iederă sunt doar două cuvinte-fetiş cărora experimentatul poet-cărturar le-a imprimat magia primitivă a simbolurilor mitologice.

Arealul inspiraţiei lui George Vulturescu nu este unul contorsionat, cum ar părea în substituenţii de limbaj ai unor interpreţi (poate de ocazie!), ci unul redus la miezul său luminiscent care se deschide numai în zorii zilei, când lumina soarelui alungă negurile înţelesurilor. De acum, ochiul ia în posesie lumea înconjurătoare numai după ce „Laşul ce sunt / ies din oraş pe coridorul secret al ochiului meu Orb / ca şi pe un canal de zoaie / ies din strălucitul oraş şi urc zilnic pe Pietrele Nordului / cu toate miasmele impregnate în carne." (Zid pentru propria ură) Toată zestrea simbologică a poetului George Vulturescu, în sacralizarea Nordului său maramureşean, se află în următoarea mărturisire: „n-am decât Ochiul meu Orb cu / care pipăi iarba şi pietrele" (De la foc, la cenuşă – 3; motto-ul întregii subsecvenţe rămâne mărturisitor pe deplin pentru falia critică propusă: „Ceea ce se întâmplă în ochiul meu Orb este adevăratul eveniment exemplar al vieţii mele.")

Valeriu Matei (n. 31 martie 1959, Lăpuşna, Basarabia) a ieşit de multă vreme din tagma poeţilor aplecaţi discreţionar asupra temelor localiste, cu vădit aplomb în descrieri conjuncturale, cu toate ifosele stilistice aferente. Primele două volume ale sale – Stâlpul de foc (1988) şi Somn de lup (3 ediţii: 1990, 2006, 2009) – s-au impus prin directivitatea tematică anunţată categoric: adolescenţa ca vârstă cu tot cortegiul său de întrebări (eminesciene, labişiene, nichitiene etc.), dacismul ca structură în existenţa românilor. Ulterioarele volume s-au intitulat Moartea lui Zenon (1994), Dimineaţa marelui oraş (2003), Orfeu şi singurătatea (2003), Grecia imaginară (2003), Ziliada (2008), La cină cu strămoşii (2009). Popasurile editoriale s-au produs la Chişinău, Iaşi şi Bucureşti. În consecinţă, un panopticum extrem de ingenios care dă seamă despre creaţia unui poet stăpân pe mijloacele lui de exprimare clară, în multe locuri de-a dreptul sticloasă. Evidenţiem Ecuaţii lirice în ultimul deceniu, Tristul cântec al formelor, Flori moarte, Stare. În multe poeme, de o vădit elegantă exprimare, Valeriu Matei iese în arenă cu ironia la butonieră şi arată în stânga şi în dreapta apatia, minciuna, laşitatea, nedreptatea. În extremis, invocarea lui Dumnezeu îl face creştin răbdător şi, luând timbrul lui Păunescu sau al lui Grigore Vieru, urcă pe metereze, rostindu-se: „Ai grijă, Ţară, de propria ta ţară / când cade al tău stindard din înălţimi în vid / Ia seama când vrăjmaşii ce ţi-au pătruns în casă / chiar uşile altarelor deschid" (De Ţară).

O analiză în retortă ar confirma puterea ideatică de separare a inspiraţiei pentru fiecare volum în parte. În poemul Vis antic, se înregistrează euforia descoperirii elementelor primordiale din existenţa umană: apă, aer, foc. Dar, în poemul imediat următor, satira eminesciană sau hasdeiană, se-ntoarce biciuitor când se constată: „E greva libertăţii cu mucegai de pâine/ şi cerul de sub gene e îndoliat şi fix,/ azi a făcut să turbe prin pieţe laşitatea/ cu un discurs istoric tovarăşul prim-X." În Stâlpul de foc, textul descinde direct fie din Bolintineanu, fie din Goga, vaierul însingurării se-aude sacadat: „Întuneric. Plâns. Sârmă ghimpată./ Nomadele vânturi aduc neam de neam/ peste neamul care n-a migrat vreodată// Şi o altă ţară pe lume nu am/ şi o altă ţară în lume nu am." Iată o tectonică având distihuri pentru regăsirea lui Dumnezeu: „mi-ai bătut în uşă Tu,/ Doamne, şi nu eram acasă // mi-a bătut în fereastră toamna/ şi nu aveam mâini să-i deschid// prins între ziduri/ nu mai puteam face un pas// şi nici un clopot n-a bătut,/ doar pe turla de jos – / o cruce" (Niciun clopot). Valeriu Matei a selectat numeroase poezii de referinţă: Necunoscuta, Tristul cântec al formelor (în şase variaţiuni), Cântec matinal, Poem fără titlu, Presimţire, Catarge, Ecuaţii lirice în ultimul deceniu ş.a. Excelentă rămâne poema Poveste, dedicată lui Ion Creangă, pornită din cunoscuta naraţiune Capra cu trei iezi. Statornica legătură a omului cu natura până la contopire se aude sacadat, pilduitor: „De propria îndrăzneală pieri unul,/ pre limba lui – celălalt// Doar de-ascunzişul iedului mic/ nu ştiură fraţii mai mari// Numai tu, frunză/ Numai tu, ramule." Multe şi fermecătoare incantaţii descoperim în volumul Somn de lup, o muzicalitate studiată de arpegii, în vol. Orfeu şi singurătatea.

Din rândul scriitorilor trăitori dincolo de Prut, poetul şi publicistul Vasile Tărâţeanu (n. 27 sept. 1945) face o figură aparte în întâlnirile noastre de grup, printr-un comportament acoperit de civilizaţie şi demnitate. Are un fel de rafinament al supravegherii limbajului, o cumpănire a ideilor, o bună şi categorică rostire a cuvintelor româneşti. În cadrul lecturilor publice, se descifreză lipsa de aroganţă când vorbeşte direct de realităţile nefireşti, atât de strâns conjugate, când se aduce vorba de existenţa lui şi a familiei. Istoria maşteră, care l-a însoţit permanent, până la a-l obliga să vieţuiască la Cernăuţi (ehe, ce vatră de românism a fost şi ce a ajuns astăzi!!, oftează el din când în când), i-a adus nu numai înstrăinarea, dar l-a obligat să-şi fixeze şi mai mult rădăcinile în istoria românilor. Poate, de aceea, popasurile lui de astăzi, în România de după '89, îi alimentează structura gândurilor şi psihologia, mai ales cea abisală, că limba română îi rămâne singura lui zestre, de permanenţă. Fostul absolvent al Facultăţii de Filologie Româno-Germanică a Universităţii de Stat, din Cernăuţi, a înregistrat un zbuciumat traseu profesional ca ziarist, vorbind, după împrejurări şi necesităţi limbile ucrainiană şi rusă, acasă numai româneşte, ocazional, limba germană. Din toate, cu sau fără necazuri majore, cultura înregistrată l-a determinat să înţeleagă, comparativ, valenţele literaturii spre care s-a îndreptat cu sinceră convingere. Până în 2010 editase 18 cărţi de poezie şi publicistică, traduse în şapte limbi. Reţinem câteva titluri: Harpele ploii, Dreptul la nelinişte, Linia vieţii, Teama de înstrăinare, Litanii din Ţara de Sus, Şi ne izbăveşte pre noi, Iluzii şi lanţuri, Dinafara, Orizonturi decapitate, Infern personal, Stâlpul de foc etc. Ele au apărut la diverse edituri din Ucraina, Republica Moldova şi România, în antologii din Suedia şi Albania.

Ediţia bilingvă (română-ucrainiană), din 2010, a apărut la Editura „Alecsandru cel Bun", în translaţia de excepţie a lui Vitali Kolodii. Titul cărţii – Eu sunt cel ce sunt, ca în rostirea lui Iisus! se arată emblematic pentru cei trei indicatori tematici conţinuţi: primul, omonim titlului general; al doilea – Pe aripile de înger ale iubirii, de orientare declarat religioasă; al treilea – Arderea de tot, de orientare meditativ-filosofică. Deoarece capitolul al doilea, median fiind, cu intenţia de a fi strajă la celelate două, autorul pretinzând că reprezintă o identificare a credinţei ortodox creştine, au componente în consonanţă cu ideea inculcată: Candela, Rugă, Înger de pază, Cu aripă de înger, Învăluite în mister, Precum o himeră, Lacrimă interioară, Tu. De aceea, următorul catren este un pro domo: „Nimic mai sfânt şi înălţător / în lumea aceasta nu mai e; decât iertarea Lui când noi –/ ÎL răstignim în cuie". Suflul poeziei lui Goga se desprinde uşor, precum în Candela: „Înfăşurat în ceţuri,/ precum mucul în seu,/ De mila noastră plânge/ în ceruri Dumnezeu". Două versuri memorabile întâlnim într-o invocaţie către Dumnezeu: „Fac schimb de cuvinte, / pe o schimbare la faţă" (Lepădarea de sine). Proteguitorul poetului, îngerul, îl vede în cumpănă când scrie şi numaidecât îi vine în ajutor: „Îmi zvârle din ceruri/ plângând/ o aripă...". (Cu aripă de înger). Capitolele laterale dezvoltă zbuciumul existenţial al creatorului de frumuseţi durabile. Tonalităţi stilistice variază în funcţie de subiectele alese: înstrăinarea (Ceasornicar bătrân), dezastrul de la Cernobâl (Floarea tinereţii), ameninţarea inchizitorială de a renunţa la poeziile scrise până acum ş.a.m.d. Deliberat, într-un summum stilistic, Vasile Tărâţeanu propune în poemul Afişier înlăcrimat o suită de comparaţii, epitete, personificări, metafore – adică întregul arsenal, clasic, din lirica de tradiţie. Numai cu o singură precizare – poemul are o vădită deschidere spre modernitate; deci, dominanta este verslibrismul. Economia de piaţă fabrică nervi şi „se caută/ un dentist care ar putea să-i adoarmă/ pe toţi asociaţii de-odată,/ şi să le scoată măseaua înţelepciunii". Alte identităţi stilistice: „hipnoza promisiunilor deşarte", „drâmba prinderilor", „două secretare tehnice/ care pot croşeta basme".
Poemul, pe ansamblu, este un pamflet veritabil!

Al treilea capitol vizează chemarea sinelui, la un fel de judecată a vieţii, mereu tristă. S-ar putea defini ca un descendent al poemului Satiră. Duhului meu. Iau cele două variaţii, intitulate Stare I, II. Citez: „Starea mea de spirit e Durerea.// Caut s-o înăbuş, dar cum?/ când toate bucuriile se dovedesc a fi artificiale.// Şi la hotarul dintre ele,/ ca o găină plouată – zâmbetul meu de circumstanţă". Durerea iremedabilă, venită din pierderea fiului său, îi imprimă poetului versuri zguduitoare, cu o retorică pilduitoare: „Doi ochi de flăcău/ noptatici în care/ au ars lumânări/ ca pe sfinte altare// privirea lor trece/ prin vaduri de ceaţă/ cum vine spre mine/ acum mă îngheaţă". (Nici milă, nici scuză). Partea a treia mai conţine parabole (Hamlet, Tulburarea apelor – o poemă blagiană), un poem-omagiu lui Brâncuşi, cu o dispunere modernă şi cu o strofă finală de antologie internaţională: „Printre firimituri/ şi coji de ouă,/ la Masa Tăcerii/ ciripit de păsări orfane..." Un frumos şi pilduitor poem, rostit parcă în cadrul Sărbătorilor de Iarnă, învederează scanarea unui autoportret realizat în cărbune. Iată-l: „Paznic cu clipa/ fiind angajat.// De propriul trup,/ ca un hoţ, sunt legat.// Singur pre mine / vai! mă veghez,/ Din limba maternă/ să nu evadez. // La masa de scris -/ loc preacurat.//Ca un înger din rai/ toţi mă văd/ exilat.// La poartă de iaduri / nimic nu mai sper./ Eu – condamnatul/ şi tot eu – temnicer". (Autoexilare forţată) Cartea broşată a lui Vasile Tărâţeanu are ataşate, la finalul poeziilor (unele fiind veritabile poeme), câteva referinţe critice, cum stă bine unei ediţii de referinţă, adică reprezentativă, atât pentru autor, cât şi pentru literatura română contemporană: Mihailo Ivasiuc, Gheorghe Tomozei, Gheorghe Istrate, Viorel Dinescu, Marian Barbu, Mircea A. Diaconu, Mihai Cimpoi, Mircea Lutic, Vitali Kolodii.