Cu recentul volum de poezii, „Prigonit în noapte", străluminat de Editura Euro Press (2010), distinsul doctor Ovidiu Stancu îşi adaugă în chip meritat şi cu majusculă, pentru a doua oară, numele în suita medicilor-scriitori din România. Lăudabil şi de interes rămîne modul în care, şi în volumul de faţă, poetul Ovidiu Stancu ţine vie flacăra sufletească a tatălui domniei sale, procurorul Nicu Stancu şi mă refer la acea parte sufletească arsă pe rugul metaforelor. Ambii semnează pe copertă, iar creaţiei tatălui îi este afectată jumătate din spaţiul cărţii. În ermitajul volumului, ai cărui ermiţi sînt un fost procuror şi un medic, tată şi fiu, domneşte, de la facerea lui, o frumoasă zarvă de curcubeu. Nu ştiu, de fapt, ce s-a întîmplat în sufletul celor doi, dar umbra unor iubiri, tristeţi, întrebări şi regrete se aşterne asupra paginilor albe. Care să fie traseul „Prigonitului în noapte" ? Ce chemări i-au proorocit naşterea, ce suferinţe misterioase l-au apăsat? Cine este, în fiinţa lui, acest autor solar, retras în sinele său ca într-o haină mulată, elegantă, dar discretă, acaparat de propriile explozii consumate în adîncurile fiinţei? Ceva se ascunde în metafore, iar în camera alăturată a mereu următoarei strofe, ba tatăl, ba fiul oftează din greu, astfel că poemelor le piere somnul şi se aşează cuminţi în şirul nopţilor, ca o „nostalgie de toamnă", stăpîne pe „simţuri", pe sensibilitate şi tăcere. Iar eu am curiozitatea să ştiu atîtea lucruri cîte ştiu, probabil, versurile acestea de „vrajă şi armonie": „De o vreme, Destinul atacă puternic în centru,/ Folosind Apocalipsa ca figură feerică/ Şi pentru că i-am înşelat credinţa,/ Dumnezeu ne pregăteşte intrarea/ Într-un final simplu:/ Doar El şi Destinul" (OS).

Pentru a-i înţelege arhitectura interioară a acestui poet ascuns sub masca beduinului, trebuie să o reconstruim din scrisul său. Odată restaurată, odată recuperată din starea de adînc, ea capătă, prin externalizare, o a doua existenţă, cea a planului poetic. Altfel spus, în încercarea de a-şi restaura integral profunzimile, prin apelul la cauzalitatea poeziei, dr. Ovidiu Stancu sondează trecutul în intenţionalitatea redescoperirii urmelor dragi, cercetează amănunţit abisalitatea, iar ceea ce extrage prin poetizare, prin imaginaţie şi talent este polenul propriei fiinţări, care îl responsabilizează şi deopotrivă îl încîntă: „Păsările au fost la început copaci/ Ce-şi fremătau frunzele albe/ În încercarea de a zbura spre înalturi/ Tânguiala lor perpetuă/ Era folosită de Dumnezeu/ În loc de muzică divină/ Pentru relaxare/ Când au apărut heruvimii/ Dumnezeu le-a zis păsărilor-copaci/ Desprindeţi-vă şi zburaţi." (OS) Poetul Ovidiu Stancu consideră că este un privilegiu faptul că a avut părinţi precum tatăl său, Nicu Stancu, investit cu demnitatea de procuror, dar la fel de dăruit cu harul scrierii, şi că datorită educaţiei primite de la dînsul şi de la mama sa, Maria Stancu, profesor, a reuşit să pătrundă într-o lume a lucrurilor înalte, curate şi morale. Trecutul celor doi, tată şi fiu, preţios şi nobil, conferă valoare poemelor, iar cei ce se apleacă asupra lor vor fi absorbiţi de tăcerea lor vorbitoare, de o capitalizare de talent, sensibilitate şi armonie: „E-o lege-a firii, pururi eternă,/ La cei ce ne-au născut să revenim/ Şi-n masa de materie-n mişcare,/ Cu ei în Univers să ne umim" (NS). Pentru că tot l-am auzit pe dr. Ovidiu Stancu citîndu-l pe Nietzsche în discursul domniei sale, afirm, parafrazîndu-l pe filosof, că marii poeţi sînt precum marile epoci: nişte materii explozive în care s-a acumulat o forţă uriaşă, măreţia lor constînd în faptul că se „consumă" în febrilitatea măsurată a scrisului.

Privind cu nostalgie prin voalul metaforelor spre trecut, contopit cu acesta prin tablouri imaginare, care-i includ organic pe ambii poeţi, se închide şi, în acelaşi timp, se deschide exploziv un un spectacol metaforic, unic prin rafinament şi muzicalitate. Curgerea lui în poeme defineşte formula fericirii lor simplă, dar sclipitoare: „Reveria". Am mers prin amiezi toride, prin ploi şi zăpezi, pe urmele Prigonitului în noapte, în foşnetul impersonal al constelaţiilor moarte, unde îngerii maiestuoşi ai poetului strigau „să fie lumină". Puternic prin sine, nobil dar prudent-visător, poetul se joacă uneori de-a v-aţi ascunselea cu fratele său, alteori pe bună dreptate, mîndru, îl trage cu poezia pe tatăl său aproape de umărul vieţii. Prioritar pentru Ovidiu, poetul, fiind crearea în plan sufletesc a unui răsărit interior, mereu actual. Lină şi senină cartea captează, emană determinare, risipeşte, consumă semne senzoriale, dezlănţuite în rime frumos curgătoare: „Visuri de lumină, pier căzând în haos,/ Constelaţii moarte, în cerul aprins,/ Renunţ la mişcare, vreau să-mi iau repaus, / Lăsându-vă vouă vastul necuprins." (NS)