Cele şapte romane ale scriitorului Nicolae Bălaşa, deşi abordează subiecte total diferite, din spaţiile complexe ale existenţei româneşti, de la sate şi oraşe, instituţii culturale proeminente, au o singură axă metodologică – povestirea. Ori cât de complexă se prezintă ea, în diferenţierile de abordare, povestirea nu dispare programatic. Autorul, cu o pregătire de specialitate în domeniul comunicării, a transferat vizibil povestirea de tip clasic, care trecea prin transfer al realului invocat, spre imaginar, într-un impuls catalitic al dezbaterii la vedere. Metoda este a eseului, pe care englezii, apoi americanii, în epocile moderne, au folosit-o cu prestigioase realizări. Orice s-ar spune şi de către oricine, avizat sau nu, realitatea existentă (parţial sau total), cea imaginativă, demonstrativă, dincolo de cauza directă, rămâne programatoare pentru texte literare care să susţină durabil asemenea faţete ale prozei. Deschiderea spre literar presupune – în perioada actuală (!) – stăpânire, nu atât de informaţie specializată, cât putere de interpretare, de a impune formulări, limbaje adecvate care au semnificaţii. Trecerea romancierului prin medii sociale, profesionale, cu irizări în spaţii multiple, ţine de capacitatea analizei, a producţiei de...vorbire cu sens. Mi-am procurat aceste mici eşantioane teoretice, consultând îndeaproape, cu viu interes, romanul al şaptelea, semnat Nicolae Bălaşa, intitulat ca un poem în proză: „Viaţa ca iluzie şi clipa ca destin", Târgu Jiu, Editura „Măiastră", 2011, 184 pagini. Faţă de celelalte scrieri ale sale, acesta iese din canoanele ştiute, din interiorul ţării noastre, şi îşi plasează personajele într-un mediu specializat – un colocviu internaţional de comunicare, care s-a desfăşurat la Montpellier.
Pe autor nu-l interesează decât „în trecere" spaţiile franceze în care a vieţuit un timp limitat. De ce? Fiindcă este acut interesat, şi în această privinţă, de grăitoare comparaţii, cu ceea ce a lăsat în România şi în spaţiul est european. La acest capitol, îl ajută istoria, oricât a fost de maşteră, geografia şi politica sucită, adesea distrugătoare, fără vreo mustrare. Numai că Nicolae Bălaşa, având bine clarificate ligamentele politicii, în epocile moderne, din ţările lumii, şi ale marilor puteri, expres capitaliste, dezbate nu cauze, ci efecte. Eseul se instalează prin jocuri de idei, în cadrul cărora se găsesc identificaţi filosofi, istorici şi geografi, conducători de popoare şi naţiuni, ca-ntr-un tur de orizont al definirii marginilor în care s-a mişcat lumea: Heidegger, Parmenide, Alexandru cel Mare, Pilat, Socrate, Dumnezeu, Iisus, Asia, Istanbul, Moscova, Siberia, Beijing, Shanghai, Pascal, Europa, Berlin, Marx.

Ca în orice oratorie, retorica se infiltrează ca în propria-i conferinţă. Şi aşa apar principiile, logica strânsă a demonstraţiilor, eliberarea aserţiunilor de vituperări stângace ori hazardate. La o asemenea ţinută academică a discursului narativ sunt excluse, chipurile, abaterile întâmplătoare. Şi totuşi, clipeşte pişcherliceşte prozatorul, îngăduindu-şi să citeze secvenţe fie din înţelepciunea lui moş Gogu („Bă, n-ai să o duci niciodată bine dacă nu munceşte altul pentru tine!"), fie a unei babe, de la el din sat („Bă, Marine, mai du-te, măi băiete, şi tu la Biserică! Mai roagă-te la Dumnezeu, că prea eşti dus, mumă!"). De ce prozatorul i-a oferit babei o asemenea partitură? Deoarece, mai înainte, cugetând ori scriind, în spirit reflexiv, Nicolae Bălaşa reţinuse: „Căutăm în beznă, scânteia, cu gândul că doar-doar, însă singurele noastre semne trimise în univers sunt cele lăsate de piroaiele răstignirii. De altfel, lumea, de când e lumea, s-a tot frământat, încoace şi-n acolo, ca să mai capete, măcar, un gram de minte. Şi minte, neam! – vorba unei babe...". Deja, stilul indirect liber se instalează confortabil! (În roman sunt zeci de asemenea exemple, să le numim parafraze la anumite limbaje deja cunoscute). Epicentrul romanului îl ocupă şi-l dezvoltă, într-un mod clasic, iubirea, raţiunea ei, obligaţiile, speranţele, avatarurile închegării unui cuplu. El-Nick (un alter ego retuşat, deşi pare un portret în oglinda de cristal), ea - Olesya, o româncă din Cernăuţi, prietenă bună cu Yanina din Odesa. Felul cum se încheagă prietenia, apoi dragostea celor doi-el, profesor român, ea profesoară în Ucraina-evidenţiază victoria lor ca pe un blam dat celor bogaţi veniţi şi ei la simpozion: nemţi, englezi, francezi şi câţiva italieni. Compătimitor, începând de la sine, romancierul se exprimă: „Singuratici, temători, dar, totuşi, alături, eu, român, nişte blonde ucrainience şi câţiva rătăciţi de turci, rămaşi, parcă, bezmetici, de când a căzut Constantinopolul sau Imperiul Otoman".

După expunerea ex cathedra, eul creator începe procesul cunoaşterii. Ca odinioară Balzac sau Rebreanu spaţiul înconjurător îl reprezintă strada în cele două ipostaze: populată până la sufocare, doar ne aflăm într-un oraş important-Montpellier!, şi degajată până la a fi pustie. Secvenţa a doua face posibilă apariţia actanţilor în vizorul protagonistului. Erau două tinere frumoase – Olesya şi Yanina. Observatorul de serviciu le trasează numaidecât particularităţile vii, inclusiv cazuistica identităţi lor în istorie şi-n politică. De aici în acolo, fulguraţiile politice poposesc cu asupră de măsură, înclinând disertaţia, nu odată, spre specificul naţional al românilor. Chiar şi în controversele lui cu ele, secvenţial doar cu ucrainianca Yanina, înmulţite alternativ cu Olesya, înviorează neprevăzut naraţiunea. Ea înaintează... productiv, scriitorul deconspirând teoria „facerii" unei lumi literare, fără modele anterioare. Conform tradiţiei româneşti, după ce tinerii conchid că vor să-şi ducă viaţa împreună pentru totdeauna, se apelează la etapele premergătoare consfinţirii deciziei luate. Scriitorul vine cu suspansul. Textul se încarcă de tensiune: acţiune şi reflecţii, frământări în nelinişte şi hotărâri. Despărţirea este iminentă! Deşi fiecare trăieşte în ţara lui, comunicarea oficiată cu... telefonul mobil îi ţine un timp în mrejele speranţei, a retoricii asumate pe cont propriu. Un accident nefericit, produs în cadrul unor mişcări de stradă, în Ucraina, pune sub semnul întrebării însăşi existenţa Olesyei. Odată aflată vestea, iubitul Nick se mobilizează, în fel şi chip, doar simţea că trebuie să fie tată!, şi reuşeşte să se găsească în aceeaşi cameră de spital cu femeia visurilor sale. Aşadar, salvare reuşită. Schematic, romanul ar prezenta următoarele cadre: întâmplare (în Franţa) – căutare (de către Nick) – hotărâre (amândoi) – întâmplare (Ucraina, România). Romanul oferă elegante disertaţii, o bogată dialogie, dar şi inserţii ale unor descrieri, toate gravitând în jurul titlului. El va fi fost întâiul sau i-a urmat textului?