Prezenţa în presa literară centrală de profil, a doamnei Beatrice Silvia Sorescu, este mai mult decât discretă; aş spune că dânsei îi este indiferent dacă numele său apare în dreptul vreunei creaţii proprii sau într-o enumerare de bilanţ. Dânsa îşi urmează  instinctiv drumul unchiului său, Marin Sorescu, care a văzut Craiova din car, tace şi scrie. Este ca un foc mocnit.

Ultimul volum poetic, „Ferestre de lumină”, 172 pag., apărut la Editura Autograf MJM, în 2021, de o minunăţie a versificaţiei clasice, citează şi pe alt unchi, pe universitarul George Sorescu, decedat anul acesta, lângă universalul, pierit în glorie deplină, cel care a dus până departe, în zare, faima satului Bulzeşti şi a limbii române. Marin Sorescu, prin întreaga sa creaţie literară,  a egalat protipendada altor naţiuni ştiute, engleze, prin Schakespeare, franceză, prin Victor Hugo, Balzac, Baudelaire, spaniolă, prin Cervantes, italiană, prin Dante, rusă, prin Tolstoi şi Dostoievski ş.m.d.

Rostesc toate aceste opinii generale, cum altfel?- căci acum, când scriu, Silvia Sorescu, dincolo de înzestrarea nativă, explicabilă în context, şi-a desăvârşit studiile filologice la Craiova, şi cred eu că face cinste sub aspectul creaţiei literare, multora dintre profesorii care i-au cultivat ( indirect) talentul şi cultura. Apoi, convieţuind, ca familie, lângă un prozator de mare talent, cum s-a dovedit a fi  Nicolaie Bălaşa, călătorind în mai multe ţări ale lumii, se vor înţelege, deductiv, reverberaţiile poeziilor clasice româneşti. Pentru că trebuie spus că acest ultim volum este unul de deplină maturitate, într-un context cultural impropriu şi perturbator pentru creaţia lirică românească adevărată. Numai că gena rezistentă la tribulaţiile vremurilor a împins-o să meargă înainte, să-şi urmeze destinul. Acesta - Singur printre poeţi, zicea unchiul Marin,  a pus nepoatei în toate vârstele anilor, o anume independenţă, o detaşare conştientă faţă de...

Trebuie spus de la început că poeta este foarte atentă la prezentul în care, vrând, nevrând, este implicată, prin însăşi prezenţa sa, ca profesoară de limba română. Şi aci se află pe baricade cu un trib de talia lui Adrian Păunescu. Vezi poemul Ne-am săturat.

În întregul ei, poema este o diatrivă feroce la toate relele care s-au revărsat asupra ţării noastre, a unui capitalism bezmetic, în toate formele de existenţă ale vieţii. Din cele nouă strofe în catrene ( abab), am reţinut pe prima şi penultima- care mi s-a părut că au otrava de cucută, gata să dea în clocot: ,, Ne-am săturat şi n-o spun într-o doară,/ De hoţi, de proxeneţi, de criminali, / De bande ce pândesc şi-apoi omoară,/ De lupta cea mizeră pentru bani”.

Tema care patronează întregul rotund liric al volumului prezent este nostalgia. Nu numai al unui univers care nu se va mai întoarce niciodată, adică de la satul dezvoltat sub poală de pădure, la aceea a schimbărilor social-politice, brutale, peste capul oamenilor.

Fiică de poet neconsacrat, cum a fost Nicolae Şt. Sorescu, recitator avizat al unor poezii memorabile,  de Eminescu, deplânge, deloc semănătorist, pierderea identităţii satului, prin ceea ce avea el mai reprezentativ. Sunt doi termeni care revin obsesiv- pădure şi vale (ultimul vizează matca). Fiecare în parte colorează sau împing imaginativ în tot felul de combinaţii ale rostirii autoarei. Poeţii clasici ai imaginarului rural au fost Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Octavian Goga. Eminescu a văzut satul prin grila instinctului ,,de acasă”. După ce a colindat prin oraşele Europei - Praga, Berlin, Leipzig, participând la diverse cursuri universitare, apreciind cum funcţionează genul proxim şi diferenţa specifică, a năpădit situaţia politică a ţării şi a lăsat deoparte contemplaţia rece şi-a trecut la satiră. Jurnalistul Mihai Eminescu  i-a speriat pe conservatori, încât cancelerul Germaniei, Bismark, l-a avertizat pe Maiorescu să-l mai tempereze (să-l potolească).

Poeziile de iubire nu sunt prea numeroase , dar bucuria de a fi alături de soţul ei îi dă dimensiunea fericirii. S-a înserat e o creaţie pilduitoare, evidentă pentru tematica aceasta: ,, E-un soi de-ncremenire necuprinsă,/ E dorul nostru-nvăluit în ploi, /Atingere de gânduri, mare stinsă,/ Imensitate-a nopţilor în doi.” Pe alocuri sunt asemenea creaţii de natură simbolistă. Poezia Fulg conţine două emistihuri- ,, Vis alb încremenit în noi”, Eşti diamant şi stea de apă, Eşti adierea unui vânt.”

Din când în când, Silvia Sorescu scrie un îndemn creştinesc, intitulat Fii bun. Altă dată, în relaţie cu înaltul, cu cosmicul, afirmă, fără tăgadă: ,, Răzbate luna-n gândurile mele”.( Răzbate luna)

Toată comunicarea lirică a poetei, imaginativă, nu-ncape îndoială, se face prin intermediul metaforelor. Ele reprezintă figurile de stil cele mai învolte, c-un grad de comunicare sporită în vorbirea uzuală.( Ipoteză de lucru: În 1975, la Editura Şiinţifică şi Enciclopedică, din Bucureşti, lui Gh. N. Dragomirescu, îi apărea Mică enciclopedie a figurilor de stil, 240 p. Iar în 29 dec.1977- profesoara mea de seminar la Limba Română Contemporană, într-o emisiune radio, punea metafora în fruntea tropilor funcţionali, alături de metonimie, sinecdocă, hiperbolă, catachreză. Dânsa preciza că tropul, din punct de vedere semantic, este mai îngust decât figurile de stil, inclusiv ca terminologie.

Toate cele 87 de poezii desfată memoria vizuală, acumulând în personalitatea fiecăruia dintre noi, universuri lirice şi epice, reamintind de cutare poet ca Octavian Goga, filozoful Lucian Blaga, de gingăşia florilor lui Luchian, ba de asprul şi cugetătorul Constantin Brâncuşi. Nu întâmplător opiniilor mele le-am agăţat un titlu, care presupune o deschidere la prima lectură.

Noutatea acestui volum de versuri rezidă din creaţii de autodefinire, a actului de creaţie în sine şi, în general , a creatorilor de frumos, a celor care se îndeletnicesc cu un act de creaţie. Am văzut şi eu Nilul, dar nu mă încumet să-i fac o poezie, cum în Peisaj egiptean, ea îi surprinde statornicia şi devenirea în timp şi spaţiu. Poeta noastră: ,, Nilul toarce leneş clipele rotunde,/ Firul lui se-ntinde ca un şarpe viu,/ Se topesc în jur valurile surde /Şi-n deşertu-ntins, totul e pustiu.”

Timpul, indiferent cum îl privim ori îl trăim,  clipele lui le analizăm sau nu, pentru poetă sunt... rotunde.  Nu aprofundăm perfecţiunea  semantică a termenului,- cerc, sferă, disc ( la Marin Sorescu mămăliga prindea forma rotundă a tuciului). Latinescul retundus-rotundus. Iată o altă dimensiune dată timpului  faţă de cele cunoscute de mine , de la Eminescu încoace, până la Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu ş.a.

O superbă creaţie folclorică ce  are muzicalitate aparte, în stilul lui Victor Socaciu sau a oricărui muzician de o factură similară, este poezia Vino. Din cele şase catrene, am rezervat unul pentru rolul creativ: ,, Mi-e aripa frântă de-o vreme, /Mi-e dorul atât de pustiu, /Sub ochi, orizontul s-aşterne / Şi zborul îl simt larg şi viu.” Alte... folcloriste: Fir de rouă, Vis alb, Cocorii, E noapte, iubito!.

O temă predilectă şi perfect explicabilă, în contextul clanului Soreştilor,  este antica şi nepieritoarea în veac, ubi sunt qui ante nos. A se vedea poemele: Mi-e dor, E fără chip, Salcia, Luminişul, Se face frig. Sunt şi unele poezii , în care ligamentele nefericite nu-şi ascund sensurile în boscheţi, unde le este locul, scot capul în amiaza mare şi nu se ofilesc: Retorică, Luna.

Când poeta apelează cu încredere la metrica din creaţia populară, mesajul îi iese la suprafaţă, ca nişte flori de primăvară: Cine?, alteori, metrica macedonsckiană se pliază perfect pe enunţurile lirice ale poetei: Noiembrie, Veniţi.

Până şi o contemporană, lângă Nicolae Labiş, ca Ana Blandiana, n-a lăsat-o indiferentă pe Silvia Sorescu. De data aceasta, poeta nooastră imploră timpul toamnei cu gingăşie, confratern: ,, Mai lasă-mi, toamnă, visele-n copaci,/ Mai lasă-mi dorul primenit în iarbă, /Agaţă-mă de frunzele de fagi /Şi fă-mă rouă picurată-n iarbă.”... Mai lasă-m, toamnă, pomii ruginii,/ Pădurea-ntreagă s-o aud cum sună,/ Mai lasă-mi ciripit de ciocârlii, /Cu adierea serii mă-mpreună. ( Mai lasă)

O altă poemă de dragoste - în maniera rostirii de către Ion Caramitru şi Loredana Groza- este splendida şi muzicala E noapte, titlul devenind leit-motivul pentru trei catrene din cele cinci existente. Ultima strofă dezvoltă - pentru a câta oară?- legătura cu cosmosul. Iat-o: ,,Să prindem în palme steluţe-argintii,/ Căci lumea ne ştie că suntem copii. /S-atingem cu palma oceanul de stele,/ Să-ţi spun că şi tu eşti una din ele.”

Reverberaţii normale, explicabile, de natură filială, sunt poemele epice despre viaţa ei cu părinţii, disecată ,, la pas” în poemele: Reîntoarcere, Suntem bolnavi.

Dacă Eminescu îşi dorea înmormîntarea  la marginea mării, poeta noastră, pe deplin convinsă nu numai de fragilitatea vieţii, ci şi de finişul ei, pe care-l fixează anticipându-l, ipotetic: ,, Atunci, când s-o-ntâmpla, o, cine ştie, /Să ne îngroape-n fân de iasomie, /Miros de fragă să ne umple zarea,/ Luceferii să mistuie cărarea”. Atenţie la acuzativul ,, ne”.

Finalul nedefinit al vieţii- ,,când s-o-ntâmpla, o cine ştie”- o va surprinde într-o îmbrăţişare eternă cu fiinţa iubită, iar dânsa, trestie gânditoare, de tip pascalian, se pronunţă fără să dramatizeze. Vai, ce înseamnă conştiinţa de sine a unui creştin ortodox! Zic, deloc în stil eminescian: ,, Să ne topim în recea-mbrăţişare, /Asemenea fuioarelor de mare, /Veni-vom amândoi dinspre un ieri /Şi vom apune tot spre nicăieri?” Adverbul care închide şi deschide, multiplu, funcţia lui de comunicare, tocmai că este nedefinit, bate spre posibila filozofie de tip cartezian, De aceea poeta îl înconjoară eminescian, cu elemente ale codrului( vezi mulţimea de flori ale pădurii Bulzeştiului)

Poetei i-a scăpat din imaginarul său bogat- nu din scripeţii cerului!- în poema retorică

,,Omagiu”, lui Eminescu, o formulare rizibilă- ,, Tu, Eminescu, geniu carpatin”, ca şi când i-ai atribui formularea cu un grad de măreţie identitară cu un cerb carpatin!

Se mai întâmplă şi la case cu cerdac! (astăzi un turism învechit, absent din proiectele arhitecţilor).

Strângerea în case, unde ne-a adus pandemia, n-o lasă indiferentă pe Silvia Sorescu, dar cu toate eforturile ei de a zgâlţâi cumva situaţia, rezultatul nu este pe măsură. Situaţia ca atare, tocmai fiindcă s-a manifestat zgrumţuros, cu sute şi sute de morţi - d-aia îi zice şi pandemie!- nu-i pot specifica decât satira şi grotescul. Punctum! 

Nu pot să mă opresc din enumerarea poeziilor de antologie, vezi, Doamne, de colecţie. Iat-o pe cea intitulată Se face noapte, amintindu-l pe Eugen Jebeleanu din Surâsul Hiroşimei, pe care îl concurează cu câştig de cauză neîndoielnică. Citez doar câteva versuri: ,, Se face noapte-n noi, stăpână, /Întunericul ne ia de mână, /Nu mai avem timp să adăpăm visele,/ Duhurile-n grabă, spală copitele. /Am vrut să dau cu var peste gânduri,/ Celulele vibrau rânduri, rânduri, /Se face frig în carne şi oase, /Pământul a cenuşă miroase.”

Adesea cultivă un lirism obiectiv, adică poeta doar îl surprinde, adică îl înregistrează, ca atare, şi din condei îl determină să fie substituit unei teme ori unei situaţii de fapt.                  Iată o poemă de dragoste din două strofe tare frumoase şi atât de comunicativă ca tablourile lui Sabin Bălaşa, cu tinerii care aleargă în vânt cu părul despletit. În extazul eminescian al întâlnirii cu fiinţa iubită, Silvia Sorescu îşi îndeamnă pretendentul la clipele de fericire în doi, să probeze ,,dorul de viaţă” în ,,Culcă-te-n sânul depărtărilor mele”(...) şi numai aşa ,, La noapte, iubito, să mă cunun”.

Va fi de mirare, pentru mulţi comentatori ai acestui superb volum de versuri, că a apărut un asemenea spectacol de poezii în această criză de viaţă a omenirii întregi. În faţa morţii iminente, Beatrice Silvia Sorescu vine cu o minunăţie de volum şi vorba lui N. Steinhard, nu vine cu mâna goală, ci cu o tradiţie a poeziei, clasice româneşti, ilustrată genial de unchiul său Marin şi de alt unchi şi profesor al ei, George, mai abitir Ion şi Nicolae.

Cartea beneficiază de-un corpus meritoriu de aprecieri critice.