Revista „Familia”, după cum ne înștiința pe foaia de titlu al primului număr, din 5/17 iunie 1865, „proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan”, venea în față cititorilor cu o foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni, având o frumoasă prezentare grafică, din care deducem publicul țintă căruia i se adresa: „Familia”, pentru lectură de portrete și biografii, poezii, istorioare, nuvele și romane, articole instructive, ilustrații diverse, articole despre petreceri, călătorii, lucruri și modele de lucru de mână femeiești și diverse. Și pentru a sugera și mai mult, pe lângă ornamentica numelui gazetei, din foaia de titlu mai aflăm și că-și propunea o apariție de trei ori pe lună pe 5, 15 și 25, având redacția pe strada Leopold nr. 18, din Pesta, cu prețul de 2 florini pentru iunie-septembrie și de 3,5 florini pentru iunie-decembrie abonaților din Austria (în care includea pe românii din imperiu, în întreg) și de un galben pentru abonații din România. Spre știință, facem necesara precizare, despre viziunea lui Iosif Vulcan, care menționa la începutul lunii iunie 1865 numele: România, când, de fapt, denumirea oficială a fost adoptată pentru Regatul România abia la 1881!

Dintr-o privire sumară asupra compoziție grafice, care pe parcursul anilor v-a suferi mici modificări, de plasare a grupului „familial” de personaje și arte pe care le sugerează, după cum acesta avea să fie semnat, sau nu. Cele mai multe dintre acele frumoasele ornamentate desene, precum și portretele marilor bărbați, pe care ni-i prezintă „Familia”, de-a lungul anilor, au rămas în anonimat, cu mici excepții, cum e de pildă nr. 1 din 1/13 ianuarie semnată de Kaskie Rusz, care anunța și prețul de 4 florini pentru jumătate de an, respectiv 8 florini pe an, pentru Austria, cu apariție de o coală și jumătate, săptămânală, duminica, respectiv un galben și jumătate pentru România. Dintre portretele marilor bărbați „Familia” ne-a prezentat în numărul de început pe: Nicolae Jiga, ca pe unul dintre românii care „se luptă din toate puterile pentru dezvoltarea și lățirea culturii naționale”[1]. Și toate aceste frumoase lucrări, unele de început, dar cu mare viitor, aveau izvorul comun: lupta românilor spre înălţarea minții, gândurilor şi inimii, la considerarea adevărurilor eterne ce s-au predicat prin sfintele porunci ale strămoșilor. Iată câteva pilde se simțire adâncă și de înălțare prin cultură și prin spirit.

Nicolae Jiga, bihorean din Sânicolaul românesc, la 1854, a depus la Casa de păstrare din Oradea suma de 20.000 florini, cu dobânda de 5%, sumă ce a fost împărțită la 20 de studenți români săraci. În 1860 a cumpărat o casă pentru fundația sa „Sf. Nicolae” care servea ca locuință, cu toate cheltuielile incluse, pentru 10 studenți de gimnaziu și de la Academia de drept din Oradea. Împăratul l-a decorat cu „Crucea pentru merit” ca răsplată a iubirii sale pentru cultura poporului și a bisericii greco-ortodoxe Pentru a nu deranja modestia lui Nicolae Jiga, autorul portretului său amintește doar câteva din acțiunile sale filantropice: a ridicat turn bisericii din satul său natal, iar românilor din Tinca le-a cumpărat cu 500 florini loc de biserică, iar pentru zidirea bisericii a mai donat încă 500 florini precum s-a îngrijit de repararea bisericii din Sârbi.

În acest spirit al prezentărilor de portrete și biografii „Familia” reunea mari spirite românești ale vremii, dintre care amintim: Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d'Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Barițiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloșca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarian, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alesandru Sterca Siuluțiu, Simion Bărnuțiu, Samuil Vulcan, Andrei baron de Șaguna, George Hurmuzachi, Ion Rațiu, M. Kogălniceanu, Cuza Vodă, B. P. Hașdeu, Nicolae Bălcescu, Ioan Eliade, Alexandru Roman, Carol I, Alexandru Macedonschi, Isac, Slavici, precum și o pleiadă dintre străini: Lord Palmerson, Victor Hugo, Francisc Liszt, Henric Heine, Alexandru Duma, Edison, Schakespeare, Cervantes, Bismark, Carl Marx, Napoleon, ș.a.

Dintre multele portrete și biografii m-am oprit, în rândurile de față, la cele două femei, pe care Iosif Vulcan le prezenta cititorilor ca pe „viitoare certe valori”. Asemenea lui Diderot, care zicea că acelui care vroia să scrie cuviincios despre femei acela să se încingă „cu un curcubeu” și să înconjoare scrisul cu „pulberea aurie de pe aripile fluturilor”, metafore care l-au determinat să aștearnă alese cuvinte la adresa unei românce din a cărei biografie reținea: viitor! În consonanță cu numele său, Vulcan era mereu de partea acelora care, pe lângă rolul femeii „de-a crește patriei feciori zeloși și fiice devotate”, onora femeia pentru talentul din templul său sufletesc. Mai mult, el amintea exemplele, reținute de istorie, când certurile din Cartagina erau judecate de către femei, sau pilda regelui perșilor Xerxe de a urma sfaturile Artemisei. După ce mai bine de 20 de ani Cornelia a propus retorica, Pericle a învățat-o de la Aspasia, iar de la Socrate a ascultat filosofia. Din vremurile mai apropiate amintea numele romancierei George Sande, ale cărei opere făceau furori în toată lumea, iar contesă Dora d'Istoria, cu capodopera sa făcea onoare neamului românesc în Europa.

 Pe violonista Elisa Circa, de doar 15 ani, care studiase la Viena, timp de 5 ani, sub îndrumarea lui Iosif Hellmesberger, Vulcan ne-o descrie în momentul când s-a reîntors la Brașov unde, la adunarea ASTREI din 1862, „juna artistă se ivi la tribună și cu arcul tricolor scoase din violina-i tonuri atât de încântătoare, încât entuziasmul publicului nu se poate descrie”[2]. Au urmat concerte la București, Sibiu unde a fost primită cu totul favorabil, inclusiv de presa străină. Peste ani, Iosif Vulcan o va asculta într-un concert, iar în nr. 6, din 1866, când l-a lansat prima oară pe Mihai Eminescu, în rubrica „Cronica din Pesta”, avea să scrie despre concertul domnișoarei Elisa Circa, „juna artistă ne-a încântat din nou cu arta sa. Ar fi cu greu a stabili ce piesă a fost mai frumos interpretată: Concertul de Beriot, Rapsodia maghiară de Hauser sau Fantezia asupra cântecelor românești? Toate i-au reușit (în text - succes), primite cu aplauze însuflețite”[3]. Despre valoarea interpretativă, per ansamblu, Iosif Vulcan aprecia ca frumoase, dar despre muzica românească zicea că a fost „jucată și mai frumos, ne-a surprins și mai tare decât în concertul tinerimii” (unde tânăra solistă mai interpretase acele piese). Cât privește publicul, apreciat „puțin la număr”, vocile intelectualilor exprimau opinia că sala n-a fost plină numai pentru că „concertanta e româncă”. Curios!, își zicea Vulcan, cu atât mai mult mirat de absența familiilor de români de la acel mare concert. Alții motivau și faptul că acel concert n-a avut loc într-un spați potrivit, ca teatrul maghiar sau nemțesc. În același număr mai Vulcan adaugă și faptul că, pe 3 martie 1866, Elisa Circa a mai dat un concert în sala Hotelului „Europa” ,având în program piesele mai sus amintite, unde a fost excelent primite și răsplătite cu aplauze.

 Cel de-al doilea portret feminin propus de Iosif Vulcan este al unei „dame celebre, care e un fenomen rar pe cerul îmbrățișat de culturile înaintate, o stea strălucitoare ce a răsărit din întunericul orientului, ea răspândește lumina binefăcătoare spre occident, doamna admirată de întreaga lume e fiica României: Dora d’Istria”. Ea a fost remarcată prin frumusețe și inteligență la curtea regelui Prusiei Frederic Wilhelm al IV-lea, la vârsta de 17 ani, pe atunci recomandată ca principesa Elena Ghica, fiică a domnitorului Alexandru Ghica al Moldovei. După studii la Veneția, Viena[4] și Drezda, la invitația regelui i-a fost prezentată lui Alexandru Humboldt, renumit pentru cercetările sale antice, fapt pentru care o rugase pe prințesă să-i traducă inscripția de pe un artefact inscripționat în limba greacă, ceea ce uimise asistența. După despărțirea amiabilă de primul soț, rus, s-a stabilit în Elveția, unde pusese în valoare cunoștințele sale (limba greacă și latină) prin colaborarea la cele mai răspândite ziare franțuzești. În 1856 publică opera sa: „Elveția germană și suirea pe Miunich”, sub pseudonimul Dora d’Istria, după ce escaladase muntele pe a cărui culme „implantă tricolorul României, ca un semn de suvenire pentru iubita sa patrie și națiune, cărora le-a câștigat atâta glorie prin faptele strălucitului său talent”[5]. În 1858 publică cartea „Despre viața monahală în biserica orientală”. Ea s-a remarcat, în 1860, cu opera: „Femeile în Orient”, lucrare extrem de bine primită și răsplătită chiar cu primirea sa ca membră a Academiei de Științe a Greciei. Opera sa științifică a redactat-o în limbi clasice, dar dorința ei era de a se exprima și în frumoasa limbă maternă.

Pentru stimularea creației feministe, Iosif Vulcan instituise un concurs cu premii – cu valoare de 10 galbeni - pentru „o nuvelă bună având ca temă istoria națională sau o poveste a vieții poporului român, cu participarea oricui de dincolo și de dincoace de Carpați”, premiu conferit de un juriu format din trei, iar lucrarea premiată urma a fi publicată în „Familia” (din cercetările de până acum nu avem încă rezultatul acestuia, pentru că în alte numere ale revistei au fost lansate și alte concursuri, ca de pildă acela pentru costumul popular, creat de femeia română, altul despre desemnarea doamnei balului tinerimii, ș.a.).

Vlahuță despre Mihai Eminescu

Alexandru Vlahuță își începea discursul de la Ateneul Român, din 1892, cu amintirea ultimei întâlniri cu Eminescu, de pe vremea când îl vizitase la ospiciul unde era internat. L-a recunoscut și s-a interesat de prieteni, „căindu-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți, sau foarte nenorociți”[6]. Această atitudine Vlahuță o punea pe seama ostenelii sale, măcinat de gândurile aplicării „planului său de reorganizare socială, o lucrare colosală, care îl muncește și-i dă nopți de insomnie și dureri de cap ucigașe”[7]. N-a apucat s-o mai scrie.

Pentru a-l extrage din respectiva stare de disconfort, Vlahuță i-a amintit de poezie, drept care Eminescu scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie, și așezându-se începuse a citi un șir lung de strofe „de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător”[8], deși pe acel petic de hârtie nu erau scrise decât două cuvinte: gloriosul voievod!, adică el tocmai improviza, compunea și reda instantaneu peste 20 (douăzeci) de strofe, al căror sensuri nu aveau legătură, ele păreau mai degrabă rupte dintr-o frumoasă poezie, încă nescrisă. Vlahuță își mai amintea alte două vorbe: foc și aur, pe care poetul le rostea mereu, aproape în fiecare stofă, din care reproduce următoarele: Armonia de sunete, limba aleasă, muzicală, supuneau tremurul sufletului său întunecat, de o neobișnuită frumusețe în împerecherea bizară de cuvinte, potrivit impresiei mărturisite de Vlahuță, care abia așa înțelesese sensul slovelor anterioare: „Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?/ Ah, organele-s sfărâmate și maestrul e nebun!”, pentru că după acel fermecător recital să se cufunde în apusul dureros al conștiinței cu „înfățișare de Zeu învins, părăsit de puteri și umilit”[9]. Apoi, cu mâinile împreunate, cu glas nespus de sfâșietor ofta: „Of Doamne, Doamne!”, din care reieșea sinteza intrigii vieții sale, suferințele vieții din copilărie, înțeles în care „m-au podidit plânsul ș-am plecat”, și a fost ultima lor întâlnire.

Din acel moment de câte ori Vlahuță citea câte o trăsnaie fără de sens, scrisă de un tânăr poet, gândul îl ducea la acele vremuri și la întrebarea nu cumva vreo-unul i-a stenografiat capricioasele slove neorânduite? Ceea ce v-a rămâne „pururi din Eminescu, în afară de frumusețea gândurilor și de adâncimea și sinceritatea simțirii lui, ceea ce va trăi în fiecare vers românesc ce s-a scris și se va scrie de la Eminescu încolo, este acea complexiune puternică a limbii renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicțiunii, care a fost chiar așa indestructibilă a talentului său”[10]. Sub acest înveliș, asemenea unei „platoșe de oțel” apărea marele Eminescu și meșteșugul său de a sculpta versul „într-o tărie de vorbe vii, sonore, sugestive, și într-o bogăție necunoscute până la el” [11]. Nimeni n-a știut să-și cristalizeze gândurile în forme atât de severe, desăvârșite, de emoție răvășite în cuvinte neașteptate, epitete care revocă imagini precise, de o intensitate halucinantă. Împerecherea de cuvinte în poezia lui Eminescu dau impresia și „fiorul unei explozii de lumină surprinzătoare”[12]. Acesta era un fenomen ce fascinase și puseseră stăpânire pe întreaga tinerime mișcată de aripa versului vibrant al lui Eminescu. Lucru firesc, noua limbă inventată de Luceafăr brăzda adânc conștiințe și atitudini admirative.

În Conferința de la Ateneu, Vlahuță critica curentul declanșat contra poetului nepereche, după moartea lui Eminescu, curent ce încerca defăimarea creației sale, atribuindu-i faptul că opera sa „omoară tinerele talente”, începătorii fiind loviți de starea de osteneală și de pesimism, ca marele poet. Va să zică curentul Eminescian smulgea din „brațele societății forțele vitale”, ceea ce era echivalent cu „o primejdie națională”. La Blaj, în contra curentului Eminescian, apăruse o carte, tipărită la 1891, de 210 pagini, al cărei autor nu avuse curajul s-o asume cu nume, intitulată: Mihail Eminescu. Studiu critic, în care autorul anonim se străduia să dovedească tinerilor că Eminescu era o „nulitate literară, un maculator de versuri, care n-are nici gândire, nici simț, nici limbă…..nimic, nici umbră de talent”, motivând astfel stricăciunea produsă de acesta tineretului. Respectivul studiu avea drept concluzie următoarea, pe care o redăm în facsimil:

Eminescu, spunea Vlahuță, nici că avea nevoie de apărare. Dar exagerarea într-un asemenea mod nu făcea bine nimănui, cu atât mai otrăvită era croirea unui pamflet ce nu i se potrivea, ce semăna mai degrabă cu o tentativă de uzurpare a gloriei sale decât o critică. În numărul dedicat lui Eminescu, la moartea acestuia, Al. Vlahuță încredințează revistei „Familia”, care l-a lansat și botezat, o răvășitoare poezie, cu 12 strofe, de rămas bun: Lui Eminescu…, din care reproducem ultimele două: „… Să plângi tu plânsul tuturora/ Din zbuciumul eternei lupte,/ Să smulgi fulgerătoare versuri,/ Bucăți din inima ta rupte/ S’aprinzi în bolta vremii aștri,/ Din zborul tristului tău gând/ Văpaie!…Ce-o să-i pese lumii/ Că tu te mistui luminând!?”[13].

Eminescu lansat de „Familia” lui Vulcan

Pagina și foaia de titlu al revistei „Familia” care-l jelea pe marele dispărut, amintindu-și de a lui debut, și parcurs, ajuns să se stingă ca Luceafăr al poeziei naționale. Tot numărul revistei, de altfel, i-a fost închinat lui Eminescu, și procesiunii extrem de simple impuse de familie, pentru a respecta dorința acestuia. Dar, totul era zadarnic, căci poezia română a îmbrăcat haina de doliu, iar „podoaba literaturii române, care a încălzit inimile românești, a dat poeziei și limbii române, azi e nesimțitor și rece”, scria cu mare jale Ioan Russu. „Amintirea lui veșnică va trăi și până ce se va vorbi limba românească, nu va fi uitat Eminescu, autor al atâtor nestemate în care limba a luat o nouă formă, o nouă viață, mai clasică, mai dulce, mai frumoasă”, declara ca pentru posteritate cel care-l cunoscuse, și care-l căutase cu disperare, cu patru luni mai devreme, și aflase prognosticul implacabil al medicilor: nu va mai trăi mult! Adânc mișcat de vestea șoc a morții aceluia ce scăpase de durerile groaznice, și care scrisese: „Nu credeam să învăț a muri vre'odată: Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,/ ochii mei 'nălțam visători la steaua/ Singurătății.”, atunci când, în 17/29 iunie 1889, ziua în care a fost înmormântat Eminescu, Ioan Russu s-a dus la spitalul Brâncovenesc unde i se făcuse autopsia, și unde a dat de „corpul lui întins pe un pat în pivnița, învelit într-un cearșaf, și nimeni nu veghea lângă el…”. Dar nici măcar în întreaga clădire, nu găsii pe nimeni. Trebui să alerg pe afară, să caut un servitor, care venind, „scoase cadavrul mai la lumină, unde-l putui vedea mai bine. Era alb, trăsurile feței liniștite. Părea a fi murit în o clipă în care durerile îl mai lăsară. Fruntea lui lată, nasul clasic, sprâncenele bogate, negre, dădeau un aspect maiestos trupului rece”[14]. Omul de serviciu nu știa că se afla în fața „rămășițelor pământești ale poetului-nepereche!”, scria vizitatorul său prieten la întrebare: cine este omul acesta?, că știa că la autopsie se strânsese multă lume la spital, semn c-a „fost bărbat frumos”. Despre înmormântare același Russu scria, cu ciudă, că s-a făcut sâmbătă după amiaza, că n-a fost lume cât ar fi trebuit să fie, și că până și celui mai prost ministru i s-ar fi rezervat „o paradă mai multă”, dar așa s-a respectat dorința lui Eminescu: „p’un simplu dric, într-un coșciug și mai simplu, acoperit de flori”, de coroane depuse de prieteni și îngropat după dorința sa „Deasupra-mi teiul sfânt/ Să-și scuture floarea”.

În pagina 311, revista bihoreană „Familia” publica poezia semnată de Veronica Micle, datată București, 16/28 iunie 1889: Raze de lună. Lui, din care reproducem prima și ultima strofă: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!/ Ai zis tu și eu atunci, când pe-a dorului aripe,/ Duși de ai iubirii farmec, - privind cerul împreună,/ Noi visam eternitate în durata unei clipe.// Dac-ar da un mort din groapă pentru-un răsărit de lună/ A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună/ Toate razele de lună, toate razele de soare./ Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare”.

- Va urma –

Notă: Aducem prin acest studiu modestul nostru omagiu marelui Mihai Eminescu, pe urmele căruia am ajuns la Ipotești, la Putna (1971 - la 100 de ani după Luceafăr). Lla Budapesta În 2006, pe urmele generalul Georgescu P. Ion, când acesta comemorarea cu oștenii săi 50 de ani de la moartea Luceafărului (1939), să scrie cu 10.000 de brazi numele Eminescu, la Raşca, Seini, la Carei - 2017, Oradea, anual, de 15 ianuarie.

------------------------------------
[1] Familia, nr. 1, din 5/17 iunie 1865, Pesta, p. 1-2
[2] Idem, nr. 4, din 5/17 iulie 1865, p. 46.
[3] Idem, nr. 6, p. 71
[4] Idem, nr. 15, p,169-170. În portretul necrolog făcut lui Aron Pumnul este amintit faptul că pe vremea când acesta era la Viena, ca teolog a predat lecții de religie în limba română prințesei Elena Ghica.
[5] Idem, nr. 18, din 25 noiembrie/7 decembrie 1865, p. 214. Este interesant, că peste patru decenii și revista Luceafărul, în numărul de debut, sub semnătura lui Ioan Lupaș, publică articolul: Femeile în istorie.
[6] Idem, nr. 15 din 12/24 aprilie 1892, p. 169
[7] Ibidem
[8] Idem, p. 170
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] Familia, nr. 26 din 25 iunie/7 iulie 1889, p. 312
[14] Ibidem, p. 312