În colecţia Românii în istoria universală (nr. 121) Gh. Buzatu, Stela Cheptea şi Marusia Cîrstea, editori, au izbutit, după un pasionant şi captivant travaliu ştiinţific, să valorifice, sub titlul Pace şi război (1940-1944), primul volum din JURNALUL MAREŞALULUI ANTONESCU, I, Preludii. Explozia. Revanşa (4.IX.1940-31.XII.1941). Sunt incluse (de către aceiaşi editori la care, la volumul al doilea, se adaugă Corneliu Mihail Lungu) vol. II - Succese şi eşecuri (1.I.1942-30.VI.1943) şi vol. III - Prăbuşirea (1.VII.1943-21.VII.1944). Beneficiem, astfel, de o ediţie critică integrală, o biografie obiectivă şi completă a Mareşalului Antonescu, dar şi Istoria integrală a Războiului din Est (1941-1944) care devin - ne asigură istoricul Gh. Buzatu - nu numai posibile, ci chiar obligatorii (p. 26, 42). Primul volum, apărut la Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008, cuprinde 587 de pagini şi are următoarea structură: România şi Războiul din Est. Studiu introductiv (Gh. Buzatu, p. 8-43), Lista de abrevieri (p. 43-45), Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu (p. 45-337), Anexe (p. 337-423), Cronologie şi corespondenţă (p. 423-537), Indice de nume (p. 537-554) şi alte 33 de pagini cu Imagini de epocă din arhive. Ne aflăm, neîndoielnic, în faţa unui eveniment ştiinţific, cu totul aparte. E o carte unică prin concepţia complexă, novatoare, care a stat la baza abordării temei, prin imaginea globală ce o proiectează asupra activităţii şi diversităţii preocupărilor zilnice ale Conducătorului, prin imensul volum de informaţii inedite, pe care le oferă omului de ştiinţă şi cititorului de rând, după o migăloasă cercetare şi confruntare benedictină a surselor înşirate şi integrate într-un aparat critic extrem de abundent şi elocvent, prin care se vrea să se elucideze şi să se argumenteze tot ce este posibil a se putea şti până la această dată.

Studiul introductiv este el însuşi - prin densitatea de idei, fapte istorice, concluzii prezentate, dar şi prin onestitatea autorului ce pulsează în ele - o ademenitoare şi tulburătoare invitaţie la lectura cărţii şi la meditaţie. Şi această invitaţie ne-o adresează unul dintre cei mai de seamă cercetători şi cunoscători ai celei de-a doua conflagraţii mondiale, în general, şi ai epocii mareşalului Ion Antonescu, în special. Gh. Buzatu ne introduce în istoria şi istoriografia celui de-al doilea război mondial - avertizându-ne şi îndemnându-ne să avem în gând şi să revedem mereu Apelul recent al istoricilor francezi - Libertate pentru istorie; el ne argumentează şi subliniază încă o dată avantajele studiului bazat pe surse originale; ne explică semnificaţiile unui „Jurnal" sui generis; ne descifrează instrumentele, componentele regimului antonescian; ne dezvăluie Odiseea documentului valorificat şi modul cum pot fi descoperiţi autorii jurnalului; analizează şi apreciază luminile şi umbrele acestui document extraordinar; ne oferă lista zilnică a vizitatorilor mareşalului Ion Antonescu, personalităţi din ţară şi străinătate - care ne sunt prezentate şi caracterizate succint într-o veritabilă micro-enciclopedie de medalioane consistente şi concludente. Jurnalul infirmă diversele şi numeroasele zvonuri despre „boala" şefului statului etc.

O atenţie specială merită aprecierile şi sublinierile autorului acestui studiu, care însoţeşte Jurnalul, Gh. Buzatu, despre participarea „activă şi exclusivă" a României pe Frontul de Est la „un război drept, de la un capăt la altul (22 iunie 1941-23 august 1944)", despre faptul că Antonescu şi-a propus, prin acţiunea sa militară, „anularea nedreptăţilor din 1940 şi combaterea pericolului comunist", urmărind obsesiv şi exclusiv „dreptatea neamului nostru şi unitatea pământurilor, care ale lui au fost şi ale lui trebuie să rămână", iar noi, urmaşii şi urmaşii urmaşilor noştri, n-avem dreptul să uităm şi nici să iertăm, nicicând, fie şi numai în gând, adevărul că „duşmanul României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios" şi, trebuie să recunoaştem îi continuă genial – iar urmaşii cei mai recenţi, Putin şi Medvedev nu se dezic prin nimic de aceşti înaintaşi. Într-adevăr, Jurnalul are la bază o concepţie nouă. Nu e un jurnal clasic, tradiţional, personal. Nu Antonescu îşi relatează şi comentează „filmul" vieţii şi activităţii, preocupările, întâlnirile, oamenii cu care intră în relaţii, convorbirile, înfăptuirile. O fac unii ofiţeri apropiaţi, devotaţi „trup şi suflet". Ei consemnează sec, scurt, precis, concis, tot ce se întâmplă pe parcursul unei zile - începutul lucrului, toaleta, micul dejun, diverse întâlniri cu miniştri şi înalţi funcţionari, audienţe, prânzul, continuarea lucrului, cina etc., încât, de la orele 5,30-6, zilnic, până la ceasurile 20-21, cititorul capătă o imagine generală, totală, globală, asupra a tot ce face Conducătorul.

Nu lipsesc - având în vedere anexele şi corespondenţa - unele piese forte, ademenitoare, cuceritoare, cum sunt, bunăoară, stenogramele întrevederilor din acest interval, ale lui Antonescu cu Joachim von Ribbentrop ori, mai ales, cu Adolf Hitler, discursul în faţa comandanţilor de mari unităţi, frânturi vii, concepţii din crezul, frământările, îndoielile sale - toate alcătuind laolaltă un uriaş caleidoscop al intervalului 4 septembrie 1940-31 decembrie 1941. E în întreg acest imens caleidoscop un Antonescu puternic, ordonat, disciplinat, energic, preocupat să organizeze şi să dirijeze totul, fiind deplin angajat într-un mecanism de stat, iniţial nesudat, plin de convulsii şi primejdii interne; e conştient El însuşi, aşa cum o declară la 28 noiembrie 1940 în faţa comandanţilor de mari unităţi că va întâmpina „enorme greutăţi în interior", că, „pentru înlăturarea lor", nu are „nici un punct de sprijin în afară", că, dimpotrivă, „peste tot numai adversari şi nicăieri un prieten", că „unii sufăr şi alţii se lăfăiesc în situaţii nepotrivite", că lucrează „pentru stat cinci ore pe zi; restul, până la 20 de ore" le pierde „pentru aplanarea conflictelor şi plângerilor, pentru a evita o furtună devastatoare, un uragan" (p. 374-375). Acest „uragan" îl supune şi răpune, în ultima decadă a lunii ianuarie 1941, acţionând energic cu armata şi înăbuşind în sânge opoziţia şi împotrivirile celor în care crezuse că-i pot fi colaboratori loiali, dar, care - o spune el -, „prigoniţi, alungaţi şi urmăriţi din toate părţile, ca nişte fiare sălbatice, era natural ca atunci când s-au văzut în libertate, legionarii să comită acte de violenţă" (p. 376), iar astfel aceşti falşi colaboratori să fie definitiv şi vindicativ înlăturaţi. Ideea, care-l obsedează şi-l mobilizează necontenit, fără linişte, total, îndârjit este aceea că „ne vom bate alături de germani, nu pentru interesele lor, ci pentru apărarea graniţelor noastre", că „nu noi îi ajutăm pe ei, ci ei ne ajută pe noi" (p. 376), sau, că luptând lângă Germania, „slujesc nu numai Neamul Românesc şi populaţiile româneşti de peste Nistru, dar şi comandamentele civilizaţiei şi nevoia de-a lupta conştient la întemeierea noii soarte a Europei" (mesajul din 31 iulie 1941 către Hitler, p. 495). Cel dintâi an de guvernare (1940-1941) îi aduce şi bucuria revanşei. Eliberează şi reorganizează teritoriile româneşti cotropite de sovietici - Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţei.

Dar bucuria-i de scurtă durată. Îl dezamăgesc, îl revoltă peste măsură conaţionalii trimişi să administreze şi să întroneze legea şi dreptatea în aceste teritorii româneşti, încât Mareşalul explodează: „suntem o ţară de tâlhari şi de găinari! Tâlhăriile şi găinăriile se petrec şi în noile provincii cu toate măsurile ce am luat... Tâlharii nu vor putea până la sfârşit să-mi pună piedici, în această privinţă. Voi da totul peste cap şi pe toţi ca să repun pe român în drepturile lui străbune şi să-l fac stăpân la el acasă" (1 septembrie 1941, p. 511). Ce fac, însă, în acest prim an, cei ce vor da lovitura de stat, la 23 august 1944?
- Regele Mihai I merge la Tighina şi îi înmânează personal, la 23 august 1941 (ce coincidenţă stranie, cu celălalt 23 august 1944) Ordinul „Mihai Viteazul" clasa I şi îl înalţă la demnitatea de Mareşal „pentru servicii aduse Patriei şi Tronului pe câmpul de bătaie, în conducerea războiului nostru pentru dezrobirea hotarelor de răsărit" (p. 502).
- Liderul naţional-liberal C.I.C. Brătianu îi cere să nu depăşească linia Nistrului, să-şi retragă armata din Rusia şi să se aranjeze cu Anglia şi cu America (p. 491), dar el, personal, acest Brătianu, refuză pentru a treia oară să preia conducerea ţării, cum refuzase şi în septembrie 1940 şi în noiembrie 1940.
- Iuliu Maniu îi adresa la 18 iulie 1941 un memoriu în care scria: „Prin hotărârea de a intra în acţiune, împotriva cotropitorilor, tindem la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi a unui colţ din Moldova de nord (...). Lupta armatelor române pentru recucerirea lor nu este, prin urmare, agresiunea cu intenţiuni de cucerire; de aceea – continua Iuliu Maniu – în această luptă întreaga naţiune şi toţi fiii ei trebuie să se înşire sub drapel". Însă, tot el, cu acelaşi prilej, cugeta (fiindcă în opoziţie e uşor de cugetat, dar şi el a refuzat să se angajeze în guvern): „Cea mai grea zi pentru o naţiune şi pentru un comandant este, însă aceea de a doua zi după victorie!" Maniu insistă asupra câtorva idei realiste:
- „să evităm a fi agresori faţă de Rusia;
- „să ne smulgem din tovărăşia Ungariei şi Germaniei „care ne-au rupt printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o parte însemnată a ţării";
- „ar fi prea pretenţios să credem că, continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră" (p. 489).
Antonescu îşi are însă logica, motivaţiile intime şi crezul său nestrămutat, de la care nu abdică. În întrevederea din 12 iunie 1941 cu Hitler, el crede că „nu trebuie să ne lăsăm duşi în eroare de exemplele din istorie" – nici în cazul lui Napoleon, la 1812, nici al germanilor, în 1917 - fiindcă „spaţiul, ca aliat al Rusiei, este eliminat acum de către motorul din aer şi de pe pământ" (p. 408). Dar câte şi câte alte raţiuni, întemeiate sau iluzorii, care îl mobilizează, îl propulsează spre victorie sau... dezastru. Acest prim volum - urmat de celelalte două - este mult mai bogat şi mai nuanţat decât tot ce s-a scris până acum despre aceşti ani şi despre Antonescu, întrucât editorii, în general, şi Gh. Buzatu, în special, l-au zămislit şi clădit pe întreg materialul arhivistic ce a putut fi identificat şi explorat până la această dată, iar investigaţia efectuată a rezultat, netăgăduit, din cultul pentru Adevăr, iar lucrul bine făcut îi caracterizează şi îi onorează pe editori.