Ştefan Dumitrescu-Dostoievski s-a sinucis la BucureştiL-am cunoscut pe Ştefan Dumitrescu în studenţie, când, în anii 1970, frecventam cenaclul literar „Lucian Blaga" al Facultăţii de Filozofie, pe care îl conducea, şi o făcea cu delicateţe. Mai ştiu că peste câţiva ani, după ce Ana Blandiana i-a făcut în revista „Amfiteatru", nr 12, din anul 1971, un portret de scriitor fulminant, în care anunţa venirea în literatura română a unui talent excepţional, Adrian Păunescu l-a invitat să-i deschidă Cenaclul „Flacăra", pentru că ţinea ca istoria Cenaclului pe care îl conducea să înceapă cu un scriitor promiţător. Am citit în revista „Flacăra" că Adrian Păunescu a afirmat la această primă şedinţă că Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii române, o mare şansă a literaturii române. Apoi, pentru că după terminarea Facultăţii de Filozofie drumurile noastre s-au despărţit (îmi aduc aminte că trebuia să lucreze în presă, dar în martie 1973 Ceauşescu a dat un decret prin care se interzicea repartiţia absolvenţilor de învăţământ superior în presă, asta făcându-l să opteze pentru un post la un Liceu pedagogic din Bucovina sau din Dobrogea) când şi când, în perioada comunistă, îl mai vedeam publicat de revistele literare de atunci, dar la intervale mari. După plecarea mea din ţară în 1977 n-am mai ştiut de el multă vreme...L-am văzut după 1990 publicând în revistele de cultură on-line scoase de români în Germania, în Franţa, în Canada, în Australia, unde a publicat Cronici literare la cărţile multor scriitori români stabiliţi în străinătate. Pe care încerca astfel să-i aducă în literatura română. Toate cronicile lecturate de subsemnatul şi scrise de Ştefan Dumitrescu erau favorabile, încurajatoare, în care-i recomanda călduros pe autorii recenzaţi publicului românesc. Dar nu am văzut din păcate nici o cronică scrisă de alţii la cărţile acestui scriitor generos, cu vocaţia prieteniei. Ştiam demult că în lumea literară românească invidia este suverană, că sentimentul de prietenie şi de reciprocitate lipseşte cu desăvârşire, aşa că nu m-am mirat. Noi, românii, ne pricepem foarte bine să ne marginalizăm şi să ne asasinăm valorile!

Mare mi-a fost bucuria când revenind în ţară la sfârşitul anului 2014 am găsit în librăria Eminescu patru cărţi semnate de Ştefan Dumitrescu. Este vorba de romanele: „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti", „Prea adânc m-ai rănit , femeie!", „Marea Dragoste", şi de cartea de critică socială, filozofică, politică, sau mai bine zis de Eseul, sau de Monografia dedicată celor Doi Mari Dizidenţi şi Scriitori, Ioan Crişan şi Paul Goma. Le-am cumpărat imediat pe toate patru. Prima carte pe care am lecturat-o, fără să o mai pot lăsa din mână, a fost romanul „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti". Cel care m-a făcut să lecturez romanul acesta, primul a fost titlul care m-a intrigat, chiar m-a frisonat, ca să folosesc această expresie. Cum adică Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti? Nu există nicio legătură între Dostoievski şi Bucureşti. De ce a folosit romancierul titlul acesta, doar ca să şocheze, este un roman suprarealist? Nu, nici pe departe, mi-am dat seama, după ce am terminat romanul, pentru că în romanul acesta Dostoievski şi Nichita Stănescu sunt personaje principale. Amândouă sunt veridice, uimitor de vii şi de autentice, le vezi în faţa ochilor, sunt pilonii universului romanesc, ai lumii literare din timpul lui Ceauşescu descrise în acest roman. Abia după a doua lectură am înţeles semnificaţia titlului romanului, Dostoievski, ca şi Nichita, sunt două chei, două vizoare, prin care pătrundem în lumea fastuoasă, grotescă şi tragică a cărţii, în universul romanului, care este extraordinar. În profunzimile sufletului omenesc şi a sufletul românesc. În primul rând trebuie să subliniez că nu am mai citit niciodată un roman atât de bine scris, atât de profund, de inovativ şi de cutremurător. Este cu mult deasupra romanelor lui Garcia Marquez sau Varga Lyosa, sau ale mai bătrânului Thomas Mann. Romanul acesta este de departe un roman de talie internaţională, care ar fi best-seller pe marile pieţe internaţionale de carte dacă ar fi tradus şi publicat în străinătate. Romanul nu se poate povesti pentru că este un roman parabolă, metaforă, o constelaţie de motive epico-filozofice care comunică între ele, dându-i romanului o arhitectură complexă polisemantică şi polifonică. Acţiunea romanului se petrece în lumea scriitorilor din perioada comunistă, personajul principal fiind un scriitor, tipul geniului, foarte dotat, de o cinste ireproşabilă, dar şi de o inconştienţă profetică. Nu există în literatura română o carte care să descrie mai bine lumea literară românească, s-o deseneze în liniile şi în cadrul ei balcanic, dar totodată să pătrundă în subconştientul, în memoria colectivă, instinctuală, ancestrală a acestei lumi. Lumea literară, în general egoistă, venală, individualistă, cenuşie este urechea receptoare a adâncurilor sufletului românesc. Este cochilia în care rezonează întreaga ancestralitate şi spiritualitate românească, patologiile psihologiei poporului român şi aspiraţiile spiritualităţii daco-române. Scriitorul, realizând admirabil portretul psihologic, sufletesc al celor doi mari scriitori, F M Dostoievski şi Nichita Stănescu, analizează, punându-le faţă în faţă, cele două culturi şi cele două Mari Suflete, cultura slavă şi cultura daco-română, sufletul slav şi sufletul daco-românesc.

Nimeni nu a realizat ca acest scriitor foarte profund o analiză atât de veridică şi de complexă a sufletului românesc. Pe nesimţite, asistăm la procesul, chinuitor şi impresionat al naşterii din magma sufletului românesc, a Profetului, trimis în istoria acestui neam ca să întrezărească viitorul poporului român şi al omenirii. În ultima instanţă credem că romanul acesta cu nume atât de spectaculos, „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti", este cea mai profundă meditaţie asupra istoriei poporului român şi a sufletului românesc... După lectură cititorul rămâne cu adevărat năucit, având nevoie de timp pentru a-şi reveni, pentru a-şi aduna gândurile, pentru a lăsa informaţia conţinută de universul românesc să se sedimenteze în fiinţa lui. De departe romanul acesta este unul dintre marile romane ale secolului XX. Tipărit în oricare altă ţară, în străinătate cu siguranţă romanul va fi considerat un mare eveniment, un best-seller. Ce păcat că unii critici din România tac (aşa suntem noi, românii, când este vorba să ne recunoaştem valorile. Ce ruşine !) şi nu mediatizează romanul, nu-l interpretează, nu se apleacă asupra lui. După lectura, a doua lectură a romanului lui Dostoievski, am fost desigur curios să văd dacă şi celelalte două romane se ridică la înălţimea lui. Aşa că următorul roman lecturat a fost „Marea Dragoste". Tot un roman de dragoste ca şi romanul „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti" (care este în primul rând un roman de dragoste) şi tot un roman dostoievskian, pe care nu-l mai laşi din mână. Cele trei romane lecturate de noi, unul după altul, şi care realmente ne-au cutremurat (au un efect teribil asupra psihologiei lectorului) sunt romane dostoievskiene, pentru că dacă Dostoievski se foloseşte de evenimentul teribil, care este crima săvârşită de un personaj asupra altui personaj, şi care declanşează trăirile filmice ale personajului principal, prilej cu care autorul pătrunde în profunzimile sufletului slav, al sufletului omenesc, Ştefan Dumitrescu utilizează o altă fereastră, poartă pentru a intra în profunzimea şi vastitatea universului omenesc interior, şi aceea este Dragostea.

Romanele lui sunt romane de dragoste, dramatice, dureroase, cu zvârcoliri şi căutări epice şi filozofice. De exemplu romanul "Marea dragoste", este un roman filozofic, pentru că este o meditaţie asupra încercărilor prin care trece personajul principal al cărţii (care este Omul, şi în ultima instanţă Dragostea), asupra căutării dramatice a destinului Omului în lume, dar este şi un roman Mitologic, o reinterpretare modernă, pe fundalul unei societăţi corupte, care se scufundă în mlaştina istoriei, a mitului lui Pygmnalion. Dar şi a mitului lui Oedip. Personajul principal, un pictor, care în mod normal ar fi trebuit să rămână asistent la Institutul de arte plastice din Bucureşti este marginalizat şi adus în situaţia de a-şi lua lumea în cap. Este un fel de exil (în primul rând este vorba aici de exilul interior al artistului) într-un târg din Bucovina. Aici va picta reuşind în condiţia umană de marginalizat să dea o operă de valoare excepţională şi vastă. Îndrăgostit de creaţie pictând-o pe una din femeile care se îndrăgostesc de el, reuşeşte s-o reînvie. Romanul este tulburător, de un realism crud, pe fondul unei panorame bucovinene de ev mediu, pictată parcă de Dărăscu.

Al treilea roman, „Prea adânc m-ai rănit femeie !", are ca personaj principal un tânăr muzician (observăm că toate romanele lui Ştefan Dumitrescu au în centru lor motivul artistului genial, care intră în conflict cu societatea românească, decăzută moral, bolnavă de egoplasm şi de axiofagie, care se salvează prin creaţie !) este tot un roman de dragoste, şi tot un roman filozofic, iar în profunzimea sa un roman mitologic, în care autorul încearcă dezghiocarea mai multor mituri, legate de misterul feminin, de vocaţia Principiului feminin în istorie, foarte puternică, de lupta dintre Principiul feminin şi Principiul masculin. Este şi romanul acesta unul care te cutremură şi care te lasă aşa. În final mărturisim că nu am citit în literatura română romane atât de profunde, de mari, de cutremurătoare. Romane de talie internaţională, care îmbogăţesc literatura română şi literatura universală. Romane care pătrund în profunzimile fenomenului uman, dezvăluindu-i din interior atât măreţia, cât şi slăbiciunile înfricoşătoare . Mărturisim de asemenea că ne este teamă pentru Ştefan Dumitrescu, pentru că suntem conştienţi că lumea literară românească invidioasă, egoistă, meschină nu va accepta ca un scriitor de talie mondială să trăiască şi să scrie în mijlocul ei, şi nu se va lăsa până când nu îl va marginaliza total, ca pe Eminescu. Chiar şi acum la două luni după lectura romanelor suntem sub impresia lor terifiantă. Cred că ar trebui să avem o grijă deosebită de scriitorul acesta.