Volumul de debut al Georgiei Miculescu – „Jertfă albastră”, publicat în 2009 la Editura Anthropos, trece sub o inexplicabilă tăcere; fără reverenţele conjuncturale ce însoţesc, de regulă, apariţia unei noi cărţi în orizontul literar, de altfel, fecund al provinciei bănăţene. Cauza posibilă ar putea fi discreţia autoarei, prelungirea unei retrageri explicabile prin experienţa dramatică pe care a parcurs-o şi care a generat substanţa lirică a întregului ciclu şi a volumului următor, „Amurgul nu vindecă”.

Parcursul existenţial al fiecărei fiinţe poate fi marcat într-un moment oarecare de o cutremurătoare şi devastatoare fractură. Scos în afara zonei de echilibru şi armonie, aruncat în vâltorile suferinţei, omul are şansa salvării prin actul artistic. Pentru care, e drept, are nevoie de înzestrare, sensibilitate, chemare, calităţi pe care autoarea le deţine. Durerea sublimată în cuvânt naşte în cazul de faţă poezie: o plachetă de 92 de poeme în care dragostea şi suferinţa îngemănate recompun din fragmente disparate existenţa eului liric de după pierderea jumătăţii. Imagini incomplete ale unui trecut îndepărtat, recuperat  prin efortul rememorării, devin singurele puncte de sprijin în universul destructurat de moarte. „Un singur gest de-al tău îmi era de-ajuns / ca să nu mă pierd / un singur gest de-al tău îmi potolea/ dorul de tine/...”. Scindarea tragică a fiinţei, starea de permanent disconfort exterior e reperabilă în suita de imagini sumbre, întunecate în care vântul unei toamne perpetue forţează „paşii să curgă mai repede.” Prezenţă constantă, vântul, e semnul ieşirii din datele unei realităţi coerente. Peisajul exterior modificat în coordonatele fundamentale nu oferă nici alinare, nici protecţie. Rătăcirile fără ţintă pe străzile pustii, în amurgul rece şi neprietenos, sunt tentative eşuate de recuperare a ordinii fireşti a vieţii. Plânsul se transformă în litanie şoptită sau mută, în lamentaţie sau strigăt de durere. Cele mai multe poeme se deschid confesiv, la persoana I, eul  fiind copleşit de ceea ce retrăieşte prin cuvântul aşternut de hârtie, pendulând între Eros şi Thanatos, între acceptare şi revoltă. Autodefinirea afişată în primul poem, „Am obosit”, este continuată în imagini specifice ieşirii din curgerea firească a vieţii. Timpul oprit în loc e perceput ca o nedreaptă povară. Încremenirea în spaţiul unidimensional al durerii sugerează impasul. „Nu pot să prefac un uragan în asfinţit / nu pot privi cerul mai de aproape/ nu pot.../ nu pot...”. repetă exasperată poeta în încercarea iluzorie de a evada din capcana propriilor neputinţe.

Sinele luptă să-şi regăsească sinele, rătăcind în labirintul unor întrebări cărora nu le găseşte răspuns. Lumina palidă a candelei nu poate dezvălui traiectul acestor căutări interioare. Pierderea perechii destructurează grav şi ireversibil echilibrul fiinţei, aduce dezordine şi haos într-un univers coerent şi organizat într-un timp al armoniei depline pe principiul iubirii împărtăşite. Răsfoind filele trecutului, departe de lumea dezlănţuită pe care o contemplă prin pâcla lacrimilor, femeia solitară caută în van reliefurile fiinţei dragi trecute în lumea umbrelor „Întind o mână către tine/ nu simt nimic îmi cade jos/ privirea-mi plânge către tine/ nu văd nimic e totul gol/...”. Cantonată în Valea Plângerii, ea sublimează în imagine poetică durerea vie, înfiptă ca o lamă de blestem în însăşi esenţa menirii ei.

Debordant de sincere, versurile nu caută vindecarea rănii, iar scrisul, departe de a fi o soluţie soteriologică, amplifică suferinţa, o aduce din trecut în prezentul actului de creaţie. Experienţa-limită a coborârii în infern  şi a confruntării cu moartea naşte imagini terifiante din care nu lipsesc însă momentele de reverie pură. Dorinţa de a reveni în lumea de dinainte, cu flori de mai şi struguri sângerii, cu păpădii şi soare, creează instantanee luminoase în magma întunecată a viziunilor îndoliate. Sentimentul acut de închidere şi neputinţă în comunicarea cu semenii conferă anumitor poeme tonalităţi acuzatoare de imprecaţie „Aţi crezut c-am să vă iert// nici nu ştiţi ce vă aşteaptă...”.  Când  privirea nu mai găseşte niciun reper în planul terestru apropiat, ochiul se înalţă rugător spre cer, aşteptând semnul graţiei şi al izbăvirii: „Doamne, iartă-ne şi alungă/ plânsul durerii noastre”.

Versurile de disperare şi scrum, de secătuire şi vid profund din volumul „Jertfă albastră” se construiesc pe principiul acumulării împinse in extremis. Deloc întâmplător, aproape toate poeziile acestui volum sunt alcătuite din serii de propoziţii aflate în raport de coordonare juxtapusă. Fără construcţii incidente sau sintagme explicative! Autoarea nu glosează pe marginea propriilor trăiri. Le exprimă în tonaltăţi grave de bocet, lamentaţie sau blestem. Combustia interioară naşte imagini poetice de o înduioşătoare sensibilitate fie în tuşe întunecate, terne, fie în neaşteptate şi delicate filigranări.

În mod deliberat, Georgia Miculescu renunţă la rigori prozodice şi aboleşte punctuaţia, lăsând cuvântul să zboare neîngrădit spre cititorul care devine copărtaş la actul de creaţie prin stabilirea propriului ritm de frazare şi receptare. Debordant de sincere, tulburătoare prin nepervertirea trăirii autentice, poemele ajung pe căi neocolite la sufletul cititorilor pe care, conform motto-lui, nu şi-a propus să îi cucerească: „Nu scriu pentru mine, nu scriu pentru voi, scriu pentru vântul care bate.” Intensitatea arderii compensează inerentele stângăcii ale debutului, trecând astfel în plan secund aspectele legate de tehnica poetică. „Jertfa albastră” ar putea reprezenta prima etapă a unui traiect existenţial menit să afirme o nouă personalitate poetică.