Falimentul educației înseamnă falimentul națiunii

La 30 ianuarie 2020) în sala „Tinart” a Bibliotecii Județene „Nicolae Milescu Spătaru” a fost lansată o nouă carte a scriitorului, criticului literar, epigramistului și omului de cultură Teodor Pracsiu cu titlul, oarecum inspirat din sfera enigmisticii, „Acolade critice”. Binecunoscut lumii culturale din zona moldavă, dar și națională, profesorul Teodor Pracsiu, ne propune din nou un moment de reflecție deopotrivă asupra literaturii românești și, la fel de important, asupra vectorului acesteia prin generații - educația. Spun din nou, pentru că profesorul de limba și literatura română recidivează în analiza fenomenului literar și educațional de pe poziția cunoscătorului realităților din domeniu pe care, nu numai că le subliniază, dar chiar le pătrunde în cauzalitatea lor cu repercursiuni, pe termen scurt sau lung, deja evidente. Carte bine primită și frumos comentată în prezența unui public numeros și avizat, bună parte dintre participanți, ei înșiși, cu contribuții semnificative în domeniul culturii.

Personalitate cunoscută nu numai în ipostazele prezentate mai sus, ci și ca un fervent critic al sistemului de învățământ preuniversitar pe care l-a slujit peste patruzeci de ani, atât în postura de om de catedră cât și ca organizator, coordonator sau manager în structurile administrative ale sistemului. Cele două cărți anterioare „Refracții critice” (2013) și „Triumful lucidității” (2016) pe care am avut privilegiul să le recenzez la apariția lor, mi-au dezvăluit un critic ”atent, jovial, respectuos și colocvial cu o scriitură cultivată, doctă, cu un discurs impecabil și captivant. Neîndoios autorul are stil, are discurs, se apleacă cu acribia cercetătorului asupra esențelor pe care le scoate în evidență și le pune viguros și cu talent în pagină. Se vede de la distanță că autorul însuși are experiența truditorului în ale condeiului și cunoaște bine meandrele creației, mai ales în arta cuvântului. El însuși scriitor, autor de romane, cunoaște din interior frământarea căutării sensurilor și formelor și mai ales truda așezării slovei pentru ași împlini rostul”. (Revista „Art-emis” Teodor Pracsiu – Un critic la el acasă-sau critica literară de la refracție la reflecție- 17 oct. 2013[1]

Cu ocazia noului volum aveam să regăsesc aceiași prezență spirituală, nealterată de trecerea anilor și neviciată de realitățile prezentului. Cu o spațiere aproape egală, Teodor Pracsiu acoperă în cartea sa cele două fațete predilecte ale intreprinderii sale; 1 - critica literară, în prima parte intitulată „Oglinzi infidele” pe parcursul a 112 pagini, în care surprinde 30 de autori în tot atâtea portrete și 2 -  critica sistemului de învățământ preuniversitar, în 49 de articole pe parcursul a 167 de pagini în care sunt surprinse, în oglinzi fidele am zice noi, racilele unui sistem în care reformele nu se mai termină. Aceiași modalitate de a trata opera literară, mai veche sau mai nouă, aveam să întâlnesc în prima parte a noii sale cărți. „Pe toți i-am judecat comprehensiv, fără a eluda punctele nevralgice ale creației și mai ales fără a arunca sirop de trandafiri peste suprafețele aride” (p. 5).

Capitolul cu pricina conține nu mai puțin de 30 de eseuri și recenzii critice pentru tot atâția truditori pe ogorul literaraturii, fie el roman, nuvelă, poezie sau teatru. Interesant este faptul că autorul își începe analiza operelor unor creatori de literatură aflați pe punctul de a fi uitați sau controversați, îndeosebi prin prisma noilor tendințe ale creației și percepției literare contemporane. Primul, și cel mai urgisit în analiza criticului, este Ion Agârbiceanu, un autor prețuit la vremea sa, pentru că „realismul, eticismul, fabulosul folcloric și poate cel mai important, elogiul discret al virtuților morale, nu l-ar mai califica pentru gustul cititorilor de astăzi”. Or, foarte probabil că tocmai din această cauză, la care se adaugă și faptul că a fost un slujitor al altarului, opera lui este eludată și a fost scoasă din curicula școlară.

Cu toate că printre punctele lui forte se numără descrierea vieții satului ardelean, cu deosebire a intelectualității satelor, ca și dezbaterea pe teme de morală în opere sale; „Arhanghelii”, „Amintirile”, „Fefeleaga”, „Povestirile lui Mărunțelu”, „Din munți și din câmpie”, „File din cartea naturii”, „Meditație de Septembrie” și romanul „Strigoiul” (publicat postum,1969), ceea ce  a determinat Academia Română să-i tipărească de două ori opera completă, cel mai grav în opinia criticului, este scoaterea acestui mare prozator din programa școlară, cu alte cuvinte din rândul autorilor canonici ai literaturii noastre. Dacă iureșul globalizant deschide calea trimiterii în uitare a unor valori naționale,  pentru noi singura șansă rămâne cultivarea acestora ca piloni ai identității naționale între care „blândul, comprehensivul, moralul preot și scriitor Ion Acârbiceanu” (pg. 14) și-ar găsi un loc mai mult decât onorabil, pentru că în definitiv cine în literatura noastră a reușit să atingă performanța ”inventatorului de păcate atractive epic?” se întreba Șerban Cioculescu.

În aceiași notă, a intrării într-un con de umbră, este tratată și poeta Elena Farago în studiul „Elena Farago - 140 de ani de la naștere (p.15). Bârlădeancă prin naștere (1878-1954), Elena Farago are o biografie impresionantă ca viață personală, dar și ca destin literar. Evocarea ei este prilejuiră de un moment comemorativ derulat la Biblioteca județeană „Nicolae Milescu Spătarul” în colaborare cu reprezentanța Vaslui a Uniunii Scriitorilor din România. Destinul face ca viața ei să se deruleze în preajma elitelor literare ale vremii, context în care talentul ei liric se va dezvolta și va constitui substanța mai multor volume de poezii; „Versuri” (1906), ”Șoapte din umbră” (1908), „Din taina vechilor răspântii” (1913), „Șoaptele amurgului” (1920), ”Nu mi-am plecat genunchii” (1920).

Poetă de mare sensibilitate, de o tristețe melancolică „proiectată în vis și în trecut” prin „mărturisiri voalate, zbucium neprecizat, melancolii discrete, simțiri calde și duioase” (Doina Curticăpeanu, pg 16), va stârni aprecierea lui G. Călinescu prin afirmații ca; „o remarcabilă poetă a dragostei pudice”, „cu deosebire originale sunt poeziile care cântă maternitatea” și „poeziile de abecedar (în continuitatea lui Coșbuc) sunt grațioase prin delicatețea maternă” (p. 16). În încheierea unei prezentări elogioase, Teodor Pracsiu conchide că Elena Farago a fost „fidelă muzei sale care i-a îngăduit să creeze o lirică de armonie mozartiană” (pg 17).

Profitând de o prelegere susținută în cadrul „după amiezilor culturale vasluiene”, Teodor Pracsiu aruncă o privire în ograda lui Marin Preda, populată din abundență cu portrete ale unor personaje istorice, sau devenite istorice, la alcătuirea cărora prozatorul a contribuit hotărâtor (p.18). Nu mai puțin la alcătuirea profilului arhetipal al țăranului (Moromeții) sau intelectualului în contradicție cu societatea în care trebuie să trăiască (Cel mai iubit dintre pământeni). Așa încât, la întrebarea ce mai reprezintă Marin Preda astăzi? putem răspunde cu convingere că el însuși este un personaj istoric prin modul cum abordează momente de răscruce din istoria neamului său, deși s-a încercat punerea la îndoială a sincerității sale prin plasarea în domeniul imaginarului și chiar ficționalului a ceea ce nu corespundea criteriilor corectitudinii politice.

Teodor Pracsiu nu o spune direct, dar o sugerează atunci când vorbește despre intersecția istoriei mari cu istoria mică a fiecăruia dintre noi, intersecție în care istoria mică este zdrobită, iar istoria mare rămâne la cheremul celor care o răstălmăcesc. Oricum, Marin Preda a șocat prin curajul său, prin verticalitatea sa în fața istoriei, surprinzând momente istorice și personalități ale ei, creind adevărate portrete destinate posterității, fixate mai degrabă în realitate decât în imaginar. Ficțiunea a folosit-o ca instrument pentru completarea golurilor și a sublinia realitatea, iar speculativul ține mai degrabă de interpretarea interesată, care atunci când nu își atinge scopul recurge la metodele obscure ale dispariției neexplicate, așa cum se pare că a fost și dispariția sa. De altfel definirea universului predist este aprofundată în analiza sa intitulată „Un scriitor pentru eternitate” în care plecând de la cartea  „Personajele lui Marin Preda între istorie și ficțiunea istoriei” al scriitoarei Lorena Teodora Radu, ajunge la concluzia că Istoria „a fost cel mai adesea vicleană, traumatizantă, tragică, strivind destine asemenea unui tăvălug implacabil”. Este un adevăr care se probează mai ales în istoria ”obsedantului deceniu” (pg. 24), care adâncește convingerea că echilibrul rațiunii niciodată nu a învins absurdul istoriei și nici coerența logicii nu a zăgăzuit arbitrariul forțelor dezlănțuite.

Un loc aparte în economia acestei părți îl are eminescologul Theodor Codreanu căruia criticul îi acordă nu mai puțin de 25 de pagini, răscnmpărâdu-și astfel o autoacuză mai veche de a nu fi renunțat la „dulcea lenevie mioritică” în evaluarea operei codreniene pe care o cunoștea în detaliu. În cele 25 de pagini sunt cuprinse nu mai puțin de cinci eseuri tematice care îl surprind pe Theodor Codreana în principala sa ipostază literară, de eminescolog ce domină spectrul eminescian în ultimele decenii. Cum era și firesc, prima carte asupra căreia se oprește este „Fragmente despre Eminescu” (pg 41), în fapt o consemnare de jurnal ce acoperă „o acoladă temporală de 41 de ani” care, prin avocarea fenomenului cultural în spațiul românesc, își descrie propria evoluție în planul criticii literare. Toate acestea, consideră criticul, îi oferă prilejul de a cunoaște în detaliu evoluția literaturii române și ”atestă un larg orizont cultural, capacități asociative și disociative, intransigență și spirit polemic” (p.44).

Lansarea cărții „O sută și una de poezii”, ca o nouă ediție eminesciană, eveniment ce a avut loc în decembrie 2017 la Vaslui, carte în care Theodor Codreanu semnează studiul introductiv, schița biografică și nota asupra ediției, oferă prilejul criticului să readucă în discuție problema editării lui Eminescu și a sublinia părerea codreniană ca logică, cu referire la păstrarea ordinii antume - postume și respectarea cronologiei creației ca o chestiune de bun simț. Este cuprins în această evocare și „Creștinismul eminescian” o pledoarie susținută la Văratec în vara anului 2018 în care demonstra că Eminescu deși nu a fost un practicant creștin, în sensul dogmatic al cuvântului, el a avut „o aderență spirituală profundă devenind astfel o puternică personalitate a creștinismului românesc (p. 49).

Nu știm în ce măsură retipărirea celor 200 de ediții Eminescu într-o enciclopedie „Eminescu - 200 de ediții”, în care un grup de eminescologi doresc să realizeze acest proiect, ar putea împiedica „starea de risipire” a operei eminesciene, de vreme ce există un „Proiect Național Eminescu” în care este angajată Academia Română cu cele cinci secțiuni ale sale, în care doar corpus eminescianus conține 521 de volume. Cred că aceste proiecte s-ar putea completa fericit într-o construcție enciclopedică eminesciană comună, după modelul marilor culturi europene, România fiind printre puținele țări care nu au un institut enciclopedic. Dar poate cea mai penetrantă carte din opera criticului și istoricului litera Theodor Codreanu, sub aspectul abordării istorice în peisajul românismului, este ”Basarabia eminesciană” (Ed. Ideea europeană, Buc. 2018) în care Theodor Codreanu își dezvăluie calitățile sale de istoric prin modul cum reușește să pătrundă semnificația documentelor istorice în esența lor și mai ales prin judecățile sale pertinente și obiective în spiritul adevărului istoric.

Românitatea Basarabiei și soarta ei tragică este pusă în evidență și prin evocarea momentului istoric a unirii, act pe care sfatul țării îl înfăptuiește cu o țară învinsă și ocupată (73,4% din teritoriul regatului României era sub ocupație germană). Acest fapt va constitui preludiul Marii Uniri, pentru că a reușit să catalizeze conștiința națională în celelalte provincii. Teodor Pracsiu are cuvinte de apreciere față de autor,  pentru curajul său de a aborda problema Basarabiei în stil eminescian, adică în spiritul adevărului istoric cu tot zbuciumul și tragismul ei.

Remarcabile sunt aprecierile criticului cu privire la modul de împletire a realității cu ficțiunea în viața comunităților rurale. Aici se oprește cu precădere la doi autori; Lina Codreanu cu ultimul ei roman „Chemarea apelor” (Ed. Junimea, 2017) și Nicolae Ariton cu „Sfârșitul jocului” (Ed. TipoMoldova, 2017). Ambii romancieri se ocupă de realitățile vieții rurale în interferența lor cu ficțiunea prin prisma concepțiilor locale, a ritualurilor aduse în actualitate și impuse de vicisitudinea vremurilor, de apariția și acțiunea unor personaje bizare care dispar într-un mod misterios, dar lasă urme în mentalul colectiv.  În ambele romane domină tradiționalul în viața de zi cu zi, cutumele ancestrale care se reiau cu fiecare generație, iar momentele critice sunt depășite prin acțiuni ritualice. Nota de misterios, esoteric, miraculos și fantastic se împletește cu trăiri reale, nu rareori creind o atmosferă voiculesciană în care personajele, se regăsesc cu predilecție și în zona fantasticului.  Ceea ce particularizează autorii menționați sunt „Scriitură densă, împletiri dibace a realului cu miraculosul, magicul și straniul, savoarea limbajului, parfum local, personaje ce conservă obiceiuri și cutume ancestrale, descind parcă dintr-un mitic - in ille tempore” (p. 73).

În aceiași cheie, a analizei critice echidistante și evidențierii particularităților individuale, Teodor Pracsiu trece în revistă prestația literară a multor contemporani cu contribuții notabile, între care; Ion Alexandru Angheluș (Destinul unui cărturar), Ion Gheorghe Pricop (Cânta la Duda o chitară), Daniel Dragomirescu (Pe firul evenimentelor), Lorena Teodora Radu (Un scriitor pentru eternitate), Adrian Costache (Cele mai frumoase 101 poeme), Marinel Gâlcă (Torentul), Vasile Checheriță (Mireasmă de lume), Viorel Coman (Fasm), Corina Matei Gherman (Dialog abstract), Ghiță Cristian (Adunate și redate), Oana Andrei (Sărutul cerului), Calistrat Robu (Misterul lupului alb), Eva Roșu (Natură moartă), Mihai Luca (O antologie necesară), Leonard Ciureanu (Între infern și paradis), Iftenie Cioriciu (Îngerul din lacrimă), Constantin Gherghescu (150 de ani de învățământ puieștean) și încheie oglinzile sale infidele cu două cronici teatrale „Woyzeck” de Georg Buchner și „Plicul” de Liviu Rebreanu, în interpretarea teatrului bârlădean ”Victor Ion Popa” a cărui fan a rămas încă din tinerețile sale.    

Și de data aceasta în partea a doua a Acoladelor sale întitulată „Interferențe” Teodor Pracsiu se ocupă, în 49 de articole, de vechea problemă etichetată mereu ca fiind de interes național - educația - axându-se îndeosebi pe școală, profesor, elev și percepția socială a sistemului. Toate acestea sunt tratate prin prisma cunoscătorului, a truditorului de o viață în sistem, a coordonatorului și responsabilului în procesul de învățământ și în sfârșit judecate din perspectiva celui care ajuns la vârsta înțelegerii depline, poate privi detașat și critic la evoluția unui sistem pe care l-a servit cu devoțiune toată viața. Un adevărat „grefier al clipei” după propria caracterizare care, atent, cu vocația jurnalistului de profesie surprinde de o manieră lapidară frământările din domeniul invățământului. În egală măsură din postura de critic de forță, cu argumente imbatabile și cu exemple evocatoare, pentru a demonstra unele realități care nu întotdeauna țin de sistem. Din păcate, la capitolul soluții Teodor Pracsiu este mai rezervat, lăsând de regulă rezolvarea pe seama responsabililor în domeniu.

Din panoplia critică a autorului câteva teme mi s-au părut relevante. Mai întâi de toate condiția dascălului, hărțuit de reforme și contestat, care nu ar mai fi motorul sistemului, nu mai este interfața sistemului în raport cu societatea. Ba mai mult, profilul său trebuie regândit ca rost și rol în sistem, de aici și încadrarea lui ca atitudine în cele patru categorii („În căutarea identității pierdute”, p. 137). Prima categorie ar fi a nostalgicilor lucizi din perioada comunistă, când politicul vremurilor se amesteca brutal în procesul de învățământ, subliniindu-i tarele care au marcat generații de dascăli. Cea de a doua categorie ar fi a moderaților, care sunt adepții învățământului clasic în care predarea, fixarea și evaluarea aveau criteriile lor obiective. Asociază acestora disciplina, respectul și moralitatea elementară care erau cutume valabile pentru toți cei care alcătuiau sistemul. Iremediabilii sunt cuprinși în ultimele două categorii, a defetiștilor și indiferenților, cărora nimic nu le este pe plac, totul este o catastrofă învăluită într-o birocrație excesivă a cărei remediu nu o văd.

Ca drama să fie completă, autorul mai aduce în prim plan și antiteza „școala prietenoasă versus școala traumatizantă” în care sunt analizate extremele acestui mod de abordare a instituției de învățământ (p. 139). A nu se uita totuși că școala trebuie să educe, să formeze caractere și oameni utili societății, iar disciplina și respectul trebuie să fie primul criteriu în abordarea acestei instituții, pentru că, în definitiv, școala nu este un pension de domnișoare.. Demonizarea integrală a sistemului prin generalizarea unor evenimente neplăcute, este o eroare grotescă atât din partea societății, a părinților și mai ales a massmediei, pentru că nu se raportează niciodată la cât reprezintă procentual acel eveniment la scara sistemului. Dar poate cel mai grav lucru din viața școlii este imixtiunea politicului - vezi „Cine (ce) vulnerabilizează instituția școlii” (pg 235) care rămâne la fel de prezentă și penetrantă ca altădată.

Desigur, realitățile sunt altele astăzi. Schimbările sunt extrem de rapide în vâltoarea globalizării, schimbări ce au devenit palpabile și perceptibile în toate domeniile vieții sociale. Noile orientări, atât de comentate astăzi cum ar fi multiculturalismul, diversitatea, toleranța, ideologia de gen au devenit ținte ale așa zisului ”political corecteness”, ca fațetă a marxismului cultural. Ele sunt impuse școlii prin tot felul de presiuni care se fac prin toate mijloacele și la toate nivelurile sistemului. În acest context adaptarea devine necesară, dar cum? Opinii diverse, atitudini contradictorii, sublinieri triste, derapaje lingvistice, dar toată lumea este de acord cu orientarea proeuropeană, dar și cu păstrarea ethosului național, și iarăși, același, dar cum? atâta vreme cât conceptul de națiune se confundă sistematic cu noțiunea de patriotism într-o amalgamare deloc benefică („Național, european și universal în era digitală”, p. 279). Nu trebuie uitat că națiunea este un concept care are o conotație etnică, de neam, de filiație genetică, ereditară, obligatoriu însoțit de ceea ce definim ca ethos național, adică limbă, spiritualitate, cultură, credință, tradiție, obiceiuri și istorie. La rândul ei patria definește un spațiu geografic, delimitat prin frontiere, în care o națiune se poate regăsi. În fapt patriotismul este o relație afectivă ce se stabilește prin simboluri; casa părintească, locul copilăriei, imnul național, drapelul național, jurământ. Patria, pentru majoritatea națiunilor de-a lungul istoriei, a fost teren de dispută, pe când națiunea nu. Însuși Eminescu spunea răspicat „Dacă așa zisul patriotism este deasupra națiunii și elementul românesc nu este cel hotărâtor atunci ne este cumplit de indiferentă soarta acesti pământ”. Autorul subliniază atent contribuția românească la istoria și cultura europeană, încât suntem chiar europeni și spiritual și cultural și istorico-geografic.

Dar poate cel mai provocator eseu din cuprinsul cărții este „Proiectul de țară - șansă sau destin” (p. 119). Aici, într-o retorică personală, profesorul Teodor Pracsiu atinge câteva puncte sensibile; cine trebuie să-l facă, în ce strategie se încadrează, cui se adresează și mai ales cum se aplică într-o țară în plin declin demografic, cu un exod de populație nemaiîntâlnit în istoria poporului nostru, unor colectivități care desființează școli și mai ales, unei branșe care-și caută rostul în altă parte pentru un câștig mai bun.  Între timp Academia Română prin „Strategia de dezvoltare a României pentru următorii 20 de ani 2016-2035” studiu dat publicității în 2015, oferă o amplă perspectivă de dezvoltare care începe chiar cu educația, întâmplător întitulat „România educată”, ca apoi, în toamna anului 2018, după doi ani de elaborare, să fie dat publicității spre dezbatere publică mult trâmbițatul proiect prezidențial întitulat de asemenea „România educată”. Bănuiesc că autorul își rezervă dreptul unei abordări exhaustive în viitor, având în vedere viziunea sa în domeniu. Pentru că, dincolo de caracterul „pozitiv ca premise” (p. 187) și întrebările retorice legate de acest subiect, așteptăm atitudinea unei persoane avizate în fața unui proiect care exclude complet biserica din ecuația educației, privește familia ca pe un auxiliar al școlii care ea însăși trebuie educată, în care profilul dascălului trebuie reconsiderat, regândit și reformat fundamental, pentru ca școala să nu mai „crească” caractere (vorba lui Eminescu) cu sentimentul viu al apartenenței, cu simțul civic prezent și cu o moralitate elementară care să prevaleze în viața personală și colectivă. Să formeze în schimb competențe (ca și cum în spatele acestor competențe nu ar fi tot munca dascălului), indivizi care își descoperă apartenența de gen abia în învățământul secundar superior (liceu n.n.), indivizi care ușor ar putea fi incluși în celebra formulare paulesciană ”mândri, pretențioși și stupizi”.

În concluzie, putem spune că Teodor Pracsiu prin experiența și viziunea sa, prin talentul său de a argumenta și a pătrunde esența stărilor de fapt din sistemul pe care cu devoțiune l-a servit toată viața, face ca „Interferențele” sale să devină adevărate oglinzi fidele, pentru un sistem aflat în suferință. Suferință, nu atât din cauza lui, cât mai ales din cauza presiunilor care se exercită asupra lui. Paleta acestor presiuni este suficient de largă pentru a-l dezorienta și a-l face vulnerabil. Ele includ obligatoriu pe cele de ordin politic și ideologic (mai ales), dar și administrativ, financiar, social și mediatic. Printre aceste furci caudine un sistem, atât de performant cândva, trebuie să se strecoare totuși pentru a oferi o șansă acestei țări, pentru că „așa cum arată școala azi așa va arăta mâine societatea”, iar falimentul educației în condițiile societății moderne poate însemna falimentul națiunii.

-----------------------------------------
[1] Revista „Art-emis” Teodor Pracsiu - Un critic la el acasă-sau critica literară de la refracție la reflecție, - https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/teodor-pracsiu-un-critic-la-el-acasa  - 17 oct. 2013.