„Intr-un fel îi datorez viaţa maresalului Ion Antonescu şi, ca mine îi datorează lui Antonescu viaţa aproape toţi evreii din vechiul regat !". (Teşu Solomovici)

„În autograful pe care mi l-a oferit pe cartea sa « Mareşalul Ion Antonescu. O biografie », lansată la târgul de carte Gaudeamus 2011, Teşu Solomovici scrie că-mi dăruieşte « această carte de istorie naţională şi suflet ». Poate că aceste cuvinte exprimă cel mai fidel nu numai motivaţia scrierii ei, ci şi a publicării ei, deşi foarte mulţi conaţionali l-au sfătuit să nu se aventureze în această rememorare istorică, plină de răni încă nevindecate, sau niciodată vindecabile. Acad. Răzvan Teodorescu numeşte această ultimă realizare a scriitorului Teşu Solomovici « o carte aşteptată », despre « un personaj tragic, aducând o parte de dramă în devenirea propriului popor pe care l-a iubit incontestabil ». În « Cuvântul autorului », Teşu Solomovici încearcă să explice această adevărată aventură scriitoricească, materializată printr-o carte care a născut controverse încă înainte de apariţie şi care nu se vor opri prea curând, nu numai prin lipsa unei cărţi biografice despre mareşalul Ion Antonescu, care să fie doar începutul unor expediţii istorice într-o perioadă care a produs durere şi ură, dar şi prin drama trăită de cel căruia i se destinase misiunea istorică de a « spăla ruşinea cedării fără luptă a unor teritorii naţionale şi de a le reuni la trupul ţării (Transilvania de Nord, Basarabia şi Bucovina) » şi care chiar în ultimele clipe ale vieţii sale, înainte de a fi executat, şi-a trimis gândurile către propriul popor: « Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea ».

Teşu Solomovici ne prezintă un Ion Antonescu dominat de dorinţa de a-şi servi patria, de a se pune la dispoziţia istoriei, dar şi stăpânit de dezgust împotriva celor care, « fiind prima generaţie care vorbesc româneşte, au pretenţia nu numai să ne conducă, dar să ne şi înveţe să simţim româneşte şi cum să ne facem datoria faţă de neam ». Este atacat prin diferite mijloace, unele mai odioase decât altele, dar rabdă, îşi înfrânge revolta, iar explicaţia o avem tot de la omul Ion Antonescu: « Cum de nu mi-a sărit încă creierul în ţăndări şi cum de nu am pus şi mâna pe armă? Nu am făcut-o fiindcă Dumnezeu m-a dotat cu răbdare şi cu putere de dominare fără margini. M-a ajutat şi constituţia mea, cât şi faptul că atunci când, tânăr fiind, mi-am făcut cultura clasică, am învăţat şi am reţinut de la filozofii greci că în viaţă învinge numai cine ştie să rabde, să sufere şi să aştepte. Rabd, sufăr şi aştept şi am convingerea că voi învinge. Să punem deci degetul, cu curaj, pe adevărata rană, iar nu pe consecinţele ei ».

Nici în scrisorile trimise celor apropiaţi, aşa cum este doamna Elena Petricari-Davila, fiica celebrului dr. Carol Davila, nu este Ion Antonescu mai puţin atent cu sentimentele lui pentru Ţară, dar şi pentru Monarhie, pentru Tron: « Dar pentru că mi-aţi făcut rara şi mai ales atât de greu de preţuita cinste să faceţi aluzie şi la sufletul meu, îngăduiţi-mi să-l deschid, ceea ce, vă asigur, mi se întâmplă foarte rar - pentru o clipă. Împreună cu patria noastră, el a constituit şi va constitui pentru mine singurile altare înaintea cărora au îngenunchiat, fără rezerve şi fără condiţii, gândirea şi energia mea. Aceasta fiindcă sufletul meu, vreau să-l redau, când va veni ceasul, tot aşa de curat cum l-am primit şi Patria fiindcă doresc să o văd, înainte de a muri, înălţată, respectată şi temută. Nu poate fi om, în această ţară, care să fi servit Dinastia cu mai multă dragoste, cu mai mult devotament, mai necondiţionat şi cu mai mult spirit de sacrificiu ca mine. Cât mine da, trebuie să fie mulţi, dar mai mult ca mine nici unul, fiindcă la baza devotamentului meu nu a stat nici un interes egoist, absolut nici unul ».

Înainte de intrarea României în război alături de Germania, Ion Antonescu are o activitate intensă pe plan diplomatic şi militar. Deşi la întâlnirea din 12 iunie 1941, de la München, Hitler îi propune lui Antonescu doar o colaborare a României la războiul împotriva U.R.S.S., fără a-i dezvălui data atacării Rusiei, Ion Antonescu răspunde că doreşte să lupte încă din prima zi şi că « România nu i-ar ierta niciodată generalului Antonescu să lase armata română să stea cu arma la picior în timp ce trupele germane din România merg împotriva ruşilor ». Desigur, propunerea lui Hitler era una şireată, sentimentele lui Antonescu faţă de vecinul de la răsărit erau cunoscute, iar dorinţa acestuia de a dezrobi teritoriile româneşti anexate de U.R.S.S. în 1940 era mai mare decât oricând: « Pământurile unui neam sunt părţi din sufletul lui şi nimeni nu poate şi nu are dreptul să le uite sau să le trădeze, fără a-şi trăda propriul lui suflet de român » (aşa cum au făcut-o Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Adrian Severin şi Petre Roman prin criminalul Tratat cu Ucraina ratificat în 1997 şi rămas neschimbat până astăzi - n.n. I. M.). În noua calitate de Comandant suprem al forţelor româno-germane aflate în nord-estul României, Ion Antonescu inspectează trupele din Moldova şi intrarea României în război se produce în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 cu celebrul ordin « Ostaşi, Vă ordon, treceţi Prutul! ».

Imediat încep să sosească pe adresa lui Ion Antonescu telegrame de felicitare. Regele Mihai I îi telegrefia în seara zilei de 22 iunie 1941 generalului Ion Antonescu: « În clipele când trupele noastre trec Prutul şi Codrii Bucovinei, pentru a reîntregi Sfânta Ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către Domnia Voastră, domnul General, şi către Oştirea Ţării. Vă sunt recunoscător, domnule General, pentru că numai prin muncă, tăria şi străduinţa Domniei Voastre, neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună ». Patriarhul Nicodim şi Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, erau alături de generalul Ion Antonescu. Dr. Wilhelm Filderman, preşedintele evreilor din România, îl felicită pe Antonescu şi-l încurajează în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. « Acum - se scrie în acea telegramă trimisă de liderii evrei - când glorioasa armată a ţării este mobilizată pentru a recucerii provinciile pierdute, într-un gând şi o simţire, populaţia evreiască vă roagă să binevoiţi a-i reda onoarea de a-şi apăra ţara ».

Desigur, se pot scrie încă multe cărţi despre Ion Antonescu, dar ceea ce a reuşit Teşu Solomovici este demn de toată lauda. Este o carte scrisă cu curaj, cu atentă documentaţie, cu pasiune pentru Adevăr, despre o perioadă încă insuficient cunoscută, o perioadă asupra căreia istoricii refuză să se aplece. Este o carte care se adresează atât celor care văd în el un devorator de evrei, cât şi celor care încă îl aşază pe soclul cuvenit unui erou al neamului său. Teşu Solomovici nu ascunde faptul că a scris această carte din dorinţa de a spune adevărul. Sau este şi o carte prin care autorul vrea să-i mulţumească celui care i-a salvat viaţa" (Ion Bădoi).

Viaţa lui Ion Antonescu, scrisă de un evreu

Practic, Am început să scriu la această carte imediat după 1989, deci a durat aproape două decenii. Volumul a fost gata demult, dar, din cauza sfaturilor „tovărăşeşti" şi anumitor presiuni, am tot întârziat s-o tipăresc. Mărturisesc sincer o anumită teamă, pentru că ştiu sigur că această carte va displăcea conaţionalilor mei şi anumitor categorii de români. În general, există o falie între marii istorici ai României şi istoricii evrei, în ceea ce priveşte felul de a-l percepe şi de a-l analiza pe conducătorul României, mareşalul Ion Antonescu. Această falie este alimentată şi adâncită de faptul că unii văd în el doar un monstru, animat de o ură bolnavă faţă de evrei, iar ceilalţi îl privesc ca pe un erou absolut al lumii româneşti. Practic, ar trebui să existe o linie de mijloc, pentru că niciodată Antonescu nu va putea fi exclus din istoria României şi niciodată nu va putea fi modificată statura sa în mentalitatea românească. Pentru că, dând ordin armatei române să treacă Prutul, Antonescu a răspuns unui deziderat popular românesc. Era un război prin care Antonescu încerca prin forţa armelor să repare o nedreptate istorică făcută pe plan diplomatic, răspunzând unui act vizibil de agresiune al Moscovei roşii, prin raptul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord, care sunt vechi şi reale părţi din trupul României. În sensul acesta, Antonescu s-a înscris în mentalul românesc ca un erou.

Am descoperit documente importante care atestă rolul primordial pe care l-a avut Ion Antonescu în campania militară a trupelor româneşti împotriva armatei maghiare şi ocuparea Budapestei. Am fost surprins cum această campanie strălucit gândită şi executată de Ion Antonescu a fost lăsată în obscuritate, aproape uitată. Antonescu nu i-a stimat pe unguri şi îi acuza de toate uneltirile posibile împotriva neamului românesc. Fără să ţină seama de voinţa occidentală, el a făcut tot ce a fost posibil ca trupele române să continue ofensiva, să ocupe Budapesta şi să le dea ungurilor o lecţie dureroasă de neuitat.

Am fost surprins să constat din unele documente aproape necunoscute, cât de strânse erau legăturile generalului cu şefii Ambasadei Germaniei, în zilele premergătoare alungării regelui Carol al II-lea şi preluarea puterii, şi concomitent cu şefii Partidelor Istorice, Iuliu Maniu şi Gh. Brătianu. La Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, unde fusese exilat de regele Carol al II-lea, generalul Ion Antonescu nu era un izolat. Ofiţerul superior german Gerstenberg îl vizita asiduu şi împreună au pus la punct debarcarea regelui. După un S.O.S. lansat de Carol al II-lea, în drumul de la Mănăstirea Bistriţa la Palatul Regal, Antonescu a avut o întâlnire secretă cu Iuliu Maniu. Ei au discutat, desigur, despre debarcarea regelui. Cartea mea pune în evidenţă, puternic, acest aspect nou. Regele Carol al II-lea a fost păcălit de Antonescu; acesta nu a avut niciodată dorinţa să-l salveze pe rege.

Nici despre întâlnirea sa cu Şef-Rabinul Alexandru Şafran nu s-a ştiut nimic. L-am descoperit pe Vlad Davidescu, fiul colonelului Radu Davidescu, şeful Cabinetului Militar al mareşalului. Nimic nu se mişca, nimeni nu avea acces la mareşal fără aprobarea lui Radu Davidescu. Fiul său mi-a relatat cum într-o zi Şef-Rabinul Alexandru Şafran a bătut la uşa casei lor şi colonelul Radu Davidescu a concretizat întâlnirea rabinului cu mareşalul. E o mărturie deosebit de importantă pentru că există istorici evrei care neagă existenţa acestor întâlniri. De altfel, mărturia fiului colonelului Radu Davidescu confirmă cele scrise de Marele Rabin Şafran în memoriile sale.

Am scris această carte în primul rând pentru că, paradoxal, dacă eu trăiesc, este pentru că la 13 octombrie 1942, Antonescu s-a împotrivit şi a anulat ordinul ca toţi evreii să fie predaţi naziştilor. La acea dată erau pregătite trenurile care trebuiau să faciliteze deportarea tuturor evreilor din România către Auschwitz. Şi Antonescu a spus : Nu! Spre turbarea naziştilor, care n-au avut ce să facă. Din acel moment, orice deportare a încetat. A fost un gest care a izvorât din legitimitatea lui de conducător al României şi din dorinţa de a demonstra că România nu este la cheremul Germaniei naziste. Volumul îl prezintă pe Antonescu nu ca pe un monstru, ci ca pe un om, ca pe un român şi militar care şi-a iubit enorm ţara. S-a crezut providenţial şi a realizat o serie de fapte mari, pe care România şi le va aminti, dar a comis şi greşeli.

Cartea deschide perspective noi şi în chestiunea „bolii misterioase" a mareşalului. Teşu Solomovici a pus pe masă toate versiunile posibile şi a observat interesul subiectiv al celor care au analizat aceste boli. În toţi anii războiului, pe perioade scurte sau mai lungi, mareşalul a suferit de boli mai mult sau mai puţin grave. Rapoartele privind starea sănătăţii mareşalului l-au îngrijorat pe Führer, care i-a trimis la Bucureşti pe câţiva dintre cei mai buni specialişti din Berlin şi din Viena. Hitler bănuia chiar că Antonescu era otrăvit, de aceea i-a trimis Conducătorului român propria sa bucătăreasă. Există două surse care s-au păstrat ca prin miracol: cele şase volume-folio cu Registrul istoric al guvernării lui Ion Antonescu şi cele trei volume-folio ale Jurnalului lui Ion Antonescu, ambele salvate de un arhivar care le-a ascuns atunci când toată Arhiva Antonescu a fost luată de ruşi, după căderea regimului antonescian. „Am bifat toate zilele când mareşalul nu s-a simţit bine, când era gripat, când a rămas acasă fiind suferind - ele sunt multe. Am făcut lista medicilor care l-au consultat şi l-au îngrijit. Foarte greu s-a putut stabili un dignostic", spune Teşu Solomovici.

Adversarii lui Antonescu vorbeau cu satisfacţie de un sifilis vechi şi netratat, din tinereţe, înainte de Primul Război Mondial. În memoriile sale, fruntaşul legionar Şerban Milcoveanu îl citează pe Antonescu. Mareşalul ar fi spus că „demnitatea naţională îi interzice ca străinii să vadă că are sifilis". Aşa că nu s-a tratat şi ar fi învins boala, prima oară, „prin voinţă". Dar, în ianuarie 1941, înainte de războiul cu legionarii, sifilisul terţiar ar fi reapărut. „Evident, povestea aceasta este o invenţie a memorialistului care ar vrea să sugereze că dacă nu ar fi apărut reacţiile sifilisului terţiar, generalul Antonescu nu i-ar fi lichidat pe legionari. Nu, mareşalul nu a fost bolnav de sifilis. Cum a putut un om mereu cu temperaturi de peste 38 de grade să conducă ţara românească şi să fie comandantul sutelor de mii de soldaţi angrenaţi în teribilul război din Est, asta e o altă problemă".

Fragment din cartea „Mareşalul Ion Antonescu - o biografie"

„Ca în mai toate şedinţele Consiliului de Miniştri, mareşalul se războieşte cu incompetenţa, cu specula, hoţia. Acum e şi mai vehement, pentru că hoţii au furat Armata. - Fură toţi, jidanii, germanii, românii, grecii, toţi puşi pe căpătuire!, strigă furios mareşalul. Uitaţi-vă la Malaxa, câştigă bani cu lopata de pe urma războiului, nu? [...] Vreau să le mulţumesc în numele Patriei recunoscătoare, pentru că continuă să se bată. Lupta va fi lungă, lupta nu va fi pierdută. Să aibă credinţa în Cruce şi ochii la stindarde. Să fie siguri că niciodată un şef n-a putut fi mai alături şi mai mândru de soldaţii ei, cum sunt eu, mareşalul Ion Antonescu, de ei, şi nicio Ţară mai recunoscătoare faţă de luptătorii ei, ca a noastră faţă de ei". Reuben Markham, un ziarist englez de la „Christian Science Monitor" transmitea ziarului său, imediat după execuţie, o versiune care va deveni legendară: „Când a venit clipa execuţiei, mareşalul însuşi a dat comanda plutonului de execuţie să tragă. Soldaţii s-au dovedit mai nervoşi decât el. [...] Băieţii, aflaţi la câţiva metri de el, cu degetul pe trăgaciul armei, se uitau în ochii lui strălucitori, tremurau puţin. Când au tras, mareşalul a căzut, dar nu era nici mort, nici inconştient. Ridicându-se parţial, a întins mâna dreaptă către călăi şi a strigat: «Trageţi din nou, băieţi, trageţi!». Ei bine, au tras iar şi iar, şi un ofiţer l-a răpus cu un focuri de revolver".

Una dintre greşelile Mareşalului Antonescu este că a continuat războiul dincolo de Nistru, până în munţii Caucazului şi stepele Stalingradului. A ţinut alianţa cu Germania nazistă şi implicit a intrat în război nu numai cu Rusia sovietică, ci şi cu Statele Unite ale Americii, cu Anglia, Franţa, Canada, Australia, Noua Zeelandă, cu toată lumea democrată. Iar a doua greşeală este că a dat curs puseurilor lui antisemite, care au provocat multă jale pe uliţa evreiească. Vreau să mă înţelegeţi clar: nimeni nu este dator să-i iubească pe evrei. Dar nimeni nu are dreptul să le ia viaţa sau să semneze legi care să-i prigonească, să-i deporteze, să-i marginalizeze. Este exact ce a făcut Antonescu. Odată cu instaurarea la putere, el s-a înscris în curentul antisemit al epocii, care pornea de la Berlin, de la Hitler. Şi-a însuşit această ideologie antisemită, traducând-o în legi prigonitoare. Din acest moment, el a intrat în rândurile criminalilor de război. Nu evreii au inventat acest termen de „criminal de război". Termenul a fost emis şi a intrat în discursul juridic de către tribunalul de la Nürnberg, care a judecat crimele naziştilor. Se ştie că procesul lui Antonescu din mai 1946 a fost o farsă, că a fost ilegal, că a fost condus din umbră de consilieri sovietici. Implicit, decizia de condamnare a lui la moarte este nedreaptă şi ilegală. Dar orice tribunal din lume care ar fi respectat litera legii n-ar fi putut să dea un alt verdict, care era consecinţa logică a înfrângerii naziştilor şi a victoriei Aliaţilor. De altfel, Antonescu se aştepta la acest verdict, iar singura lui dorinţă era să moară ca un soldat, adică să fie împuşcat de un pluton de soldaţi şi nu spânzurat ca tâlharii.

De-a lungul anilor, eu am intrat în dispută cu câţiva istorici evrei de frunte ai timpului, printre care şi Jean Ancel, socotit cel mai important istoric evreu al holocaustului din România. El nu-i iubea pe români, dar nu avea respect nici pentru evreimea română. Era de formaţie culturală bucovineană, iar evreii bucovineni nu au avut respect pentru lumea românească. Ei s-au socotit de cultură germană, ochii lor fiind aţintiţi spre Viena şi Berlin. Jean Ancel a dat curs acestui dispreţ faţă de România. El a subscris cu entuziasm acelei fraze emise de Hannah Arendt, o evreică din S.U.A., care a spus că România a fost ţara cea mai antisemită din lume. În scrierile lui, Ancel a vrut să dovedească acest lucru. Ori, să vezi România o ţară mai antisemită ca Germania lui Hitler sau mai antisemită ca Ungaria, Polonia sau Ucraina... Eu am atras atenţia asupra viziunii viciate a lui Ancel. El a mai făcut ceva ce un istoric cinstit nu face. A scris o carte despre Pogromul de la Iaşi, în care s-a străduit să demonstreze că Antonescu a fost iniţiatorul, conducătorul şi manipulatorul tuturor celor întâmplate la Pogromul de la Iaşi. Ceea ce este o prostie. Să-l acuzi pe Antonescu că ar fi manipulat ca un oarecare şef de bandă... Lui nu-i era deloc greu pur şi simplu să semneze un decret şi în 2-3 zile toţi evreii ar fi fost deportaţi. Nu trebuia să inventeze, să manipuleze, ca să fie omorâte câteva mii de evrei.

Deportarea evreilor într-o zonă pustiită de război - Transnistria - unde nu exista posibilitatea să se hrănească, să se cazeze sau îngrijire medical a fost o decizie gravă a lui Antonescu. Mulţi evrei au murit din cauza bolilor. Transnistria a fost transformată într-un fel de cimitir, nu numai al evreilor din Basarabia şi Bucovina, ci şi al evreimii din Ucraina şi din Transnistria. Se apreciază că ar fi între 180.000 şi 250.000 de evrei care au murit împuşcaţi de germani, de trupele române, de localnici sau de bandiţi, din cauza bolii, a foametei şi a lipsei medicamentelor.

Am avut un conflict îngrozitor cu Jean Ancel, pentru că în carte l-am citat pe Emil Cioran care a afirmat că Antonescu a salvat viaţa a cel puţin 600.000 de evrei români şi că ar trebui să existe un monument în Israel care să-i pomenească numele. Eu am publicat în ziarul „Ziua" o pagină întreagă cu aceste lucruri scrise de Emil Cioran. Şi am arătat că în Israel nu există nicio statuie a lui Antonescu. Nici nu e posibil acest lucru. Cioran era convins că dacă nu există, e o lipsă de recunoştinţă a evreilor faţă de omul care le-a salvat viaţa. Şi cu Cioran a avut loc o schimbare la faţă. El, din ardentul publicist pro-legionar, la maturitate a devenit mult mai înţelegător cu soarta poporului evreu.

Câteva fragmente din carte au fost publicate de-a lungul anilor. N-a existat un articol despre Antonescu şi Holocaust care să nu fie atacat violent mai ales de către istorici conaţionali. Discutând despre Antonescu, eu am emis sintagma „Holocaustului asimetric" din România. Am fost surprins să văd ce soartă a avut evreimea română din acei ani. Într-un fel au trăit evreii din vechiul regat (Transilvania de sud, Muntenia, Moldova, Dobrogea) şi evreii din Transnistria şi Transilvania de nord, ocupată de fasciştii unguri. Evreimea din Transilvania de nord a murit aproape în întregime în cuptoarele de la Auschwitz, evreimea din Transnistria a murit de foamete, gloanţe şi boli, iar cea din vechiul regat a rămas aproape în întregime în viaţă. Şi a avut posibilitatea să înveţe la şcoli evreieşti, a avut spitale şi chiar un teatru. Caz unic în istoria Europei ocupată de nazişti. Este un fenomen care se leagă de viaţa lui Antonescu şi eu am subliniat acest lucru. Cred că viziunea mea va stârni din nou controverse. Mă aştept din nou să fiu acuzat de negaţionism şi că vreau să-i ridic un monument lui Antonescu. Au fost presiuni ca această carte să nu apară. De aceea, vreme de opt luni de când e gata, n-am dat-o la tipar. Dar mi-am zis că o s-o public, orice s-ar întâmpla.

Eu chiar l-am întâlnit pe Ion Antonescu, pe când aveam zece ani... Locuiam pe strada evreiască din oraşul Focşani, iar la capătul acesteia era comenduirea militară. Spre sfârşitul războiului, după înfrângerea de la Stalingrad, Antonescu s-a gândit la o ultimă linie de rezistenţă a armatei române, pe linia Nămoloasa-Focşani-Galaţi. Acolo s-au construit multe cazemate, iar tatăl meu a fost concentrat la această linie. Noi, copiii, ne jucam pe stradă şi am auzit că vine Antonescu. Am fugit către coloana de maşini şi de motociclete şi l-am văzut coborând din maşină pe cel pe care îl cunoşteam din ziare. Şi mi s-a părut că, pentru o clipă, privirile noastre s-au intersectat. Am certitudinea că am scris o carte cinstită şi chiar dacă unora le va displăcea, sper că va fi apreciat efortul meu de a nu mistifica şi de a respecta adevărul". (Teşu Solomovici).

Există multe noutăţi de ordin istoric despre viaţa personală a mareşalului în cartea mea, ele se referă la aproape toată existenţa mareşalului. De pildă, nimic nu se ştie de vizita pe care a făcut-o cuplul Ion şi Maria Antonescu la Piramide, în Egipt, imediat după ce s-au căsătorit. A existat o relaţie între Ion Antonescu şi Olga, frumoasa soţie a generalului Constantin Prezan, comandantul Armatei române? S-au păstrat scrisori scrise de unul altuia de cei doi, dar această relaţie nu a influenţat câtuşi de puţin cariera militară a lui Ion Antonescu. Am putea spune că Prezan nu a ţinut seama de cancanurile lumii, l-a preţuit enorm pe tânărul său colaborator, despre care se spunea că ar trăi cu soţia sa, i-a încredinţat misiunile cele mai importante, dar la grade l-a avansat cu încetinitorul. Poate tocmai pentru a nu se bârfi că a fost înaintat în grad la intervenţiile amantei. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Antonescu să intre într-un teribil conflict cu Guvernul şi comandanţii armatei atunci când mareşalul Prezan, pensionat, trăia, relativ, în mizerie.

Antonescu nu a fost complet imun la fascinaţia legionară. Fotografia cu Antonescu şi Căpitanul Mişcării legionare Corneliu Zelea Codreanu schiind împreună în Munţii Bucegi spune multe. Cei doi s-au întâlnit, dar asociaţia lor a fost „artificială", nu „organică", cum spunea istoricul Constantin C. Giurescu, care i-a cunoscut bine pe amândoi. Generalul iubea „ordinea", legionarii nu respectau Legea. Desigur, flirtul legionarilor cu generalul urmărea un singur scop, să înnobileze Legiunea cu înalta emblemă militară ce-o reprezenta Antonescu. Întâlnirile Antonescu-Codreanu nu au dus la niciun rezultat, deşi generalului îi plăcea Căpitanul. De succesorul Căpitanului, Horia Sima, generalul era oripilat. După lichidarea Rebeliunii legionare şi fuga lui Horia Sima, Antonescu s-ar fi exprimat că a scăpat de o mare belea.

Notă : Textul prezentat redă comentariul jurnalistului Ion Bădoi[1] şi o adaptare a dialogului dintre Teşu Solomovici şi Dan Boicea, în noiembrie 2011 apărut în publicaţia Adevărul.ro[2]. Teşu Solomovici (născut Teşu Herşcovici) la 1 ianuarie 1934, în Focşani, este absolvent al Facultăţii de Filologie - Universitatea Bucureşti. A studiat la heder (școala primară religioasă evreiască), la Liceul Evreiesc și apoi la o școală tehnică în domeniul textil. A lucrat ca ziarist la publicaţiile : „U.R.S.S. - azi" (1952), „Scânteia Tineretului" (1953), „Munca" (1954-1957), „Teatrul", „Gazeta Literara", „Flacara", „Contemporanul" (1953-1964, din 1958 cu diferite pseudonime). În anul 1956, în timpul evenimentelor din Ungaria este exclus din U.T.M., exmatriculat din facultate, dat afară de la ziar și interzis la publicare. În anul 1963, a fost reprimit la Facultatea de Filologie, la intervenția făcută de Traian Stoica, șeful secției culturale a revistei „Flacăra". Până în anul 1964, a mai colaborat în presă folosind pseudonimele de Teșu Milcoveanu și Al. Nichita. În anul 1964, a emigrat în Israel, unde a lucrat 12 ani la Biblioteca Universității din Tel Aviv . În această calitate, a tipărit cărți și a fost redactor-șef al unor publicații în limba română. Până în anul 1989, el și-a satisfăcut stagiul obligatoriu în serviciul militar israelian (activ și rezervist) și a lucrat ca redactor-șef al unor publicații israeliene. In anii 1970-1980 a servit ca impresar independent cu o activitate bogată, a companiei de teatru în limbile română și idiş. În anul 1991, devine fondatorul și directorul Editurii Teșu din București, unde editează cărți cu subiecte legate de iudaism, evrei și Israel[3].

Teşu Solomovici este autorul primei biografii a mareşalului Ion Antonescu: „Mareşalul Ion Antonescu - o biografie" care aduce, conform autorului, o perspectivă inedită, care i-a nemulţumit şi pe istoricii români, şi pe cei evrei. Cartea a fost lansată pe 15 noiembrie 2011, la Librăria „Mihail Sadoveanu" din Bucureşti.
-----------------------------------
[1] http://www.opiniateleormanului.ro/maresalul-ion-antonescu-%E2%80%93-o-biografie/ - 29.11.2011
[2] adevarul.ro/news/societate/viata-ion-antonescu-scrisa-evreu-1_50aceaf07c42d5a6638bd368/index.html - 20.06.2018.
[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Te%C8%99u_Solomovici - 21.08.2018