Veronica Bâtcă şi Leo Bordeianu despre poezia lui Nicolae Mătcaş

Studiind faptele de limbă la modul savant, lingviştii descoperă frumuseţea poeziei într-un mod special, unii consacrându-i studii de poetică (Roman Jacobson, de exemplu), alţii practicând-o în rând cu poeţii. În general, în cazul lor, exerciţiul poetic succede exerciţiului savant. Eugen Coşeriu a început să publice poezie după ce toată lumea se obişnuise cu imaginea lui publică de ilustru om de ştiinţă. Nicolae Mătcaş, un alt lingvist din Basarabia, demonstrează aceeaşi pasiune pentru exerciţiul liric. Apărute pe şart la diferite edituri, cele patru plachete de versuri ale domniei sale, „Surâsul Giocondei" (1997), „Trenul cu un singur pasager" (1998), apărute la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti, Azur (2002), care vede lumina tiparului la Augusta timişoreană, şi „Câte-s visele, multele..." (2003), scoasă la Editura Pro Transilvania, ivesc lumii încă un talant al celui care le-a scris, emanând vibraţii de calofilie imprimate pe inimă, apoi încondeiate pe hârtie. De la profesorul universitar, sobru şi distant, până la poetul la fel de sobru, dar bântuit de atâtea dezlănţuite pasiuni, e o cale de mirare şi o potecă de seninătate. Adunată în jurul propriei identităţi, deschisă, filocalică, aşa cum aproape că nu se mai scrie astăzi, poezia lui Mătcaş excelează prin iubire. Nobilul sentiment apare sub multiple manifestări: de iubire de limbă, de prieteni, de plai natal, de femeie, de Dumnezeu. Orice alcătuire poetică face dovada felului cum a meşteşugit lingvistul la cuvânt şi imagine, şlefuind fiecare detaliu, asemenea maestrului cioplitor în piatră care ajunge să-i dea acesteia irizări diamantine. Se foloseşte din belşug de cuvinte mai rar puse în circuit (târsână, nereidă, castru, plaur, sempitern, gătej etc.). Cu ele scutură monotonia şi cristalinizează versul.

Poetul-lingvist ştie să se joace cu vocabulele care-i sunt dragi („o mare mereie şi-un munte mereu"), să le oficieze liric: „De fapt, cuvântul e cel ce mă farmecă. Vraja lui/ Mă poartă pe-arìpile basmului". Spre înduioşarea noastră, îşi versifică uneori, surprinzător, ludic şi ghiduş, cunoaşterea de cuvinte: „nonimpasibilă, noninflexibilă,/ nonacostabilă, nonconsolabilă,/ nonintangibilă, nonincredibilă,/ nonimitabilă, noninşanjabilă". Impetuos, niciodată însă obraznic („Sunt încolţit de cuţite./ Sângele-mi gâlgâie-n vrăni" sau „Decât să încerci să mai laşi pentru mâine-un crâmpei din minunile lumii,/ mai bine dă-mi-le azi.(Iubeşte-mă"), devine dintr-odată calm, detaşat, baladesc: „Te uită, frumoasă valahă,/ Cum ninge cu miei peste noi,/ Şi mieii se-adună-n troiene,/ Troienele-n turme de oi". De la emergenţa sentimentală versul trece la o imagistică uneori vizionară, alteori descriptivă. Culorile părtaşe la spectacolul sufletesc din ochiul iubitei sunt pudrate cu azur de cer, de mare, de zare, de iris ocular. Capătă însă şi intensităţile unui albastru de Voroneţ. Claritate de preţ a poeziei, claritatea sonoră, vitrată către o boltă, albăstreşte în diversele-i nuanţe fotografii ale stărilor de suflet. Titlurile vorbesc de la sine: Albastru, Azur, Spre ceruri când urci, Prin lanul cu sori, Acolo, sus. Emanaţia unui înduioşător lirism, edulcorat de bunătate şi iubire, fără dulcegării facile ori zorzoane verbale, este definitorie pentru întreaga creaţie poetică a autorului. Sub auspiciile seninătăţii („Vai, cerul albastru al ochilor tăi/ a inundat întreg universul:/ albastru e soarele,/ lunca, ponoarele,/ albastră e luna şi ciuta, nebuna") se înfăţişează mai toată creaţia: „Perpetuum mobile / se opreşte din mers / pe punctul de pornire/ al inventatorului". Obsesia albastrului atrage după sine alai de sentimente, unele duşmane, altele surori. Sorgintea fiecăruia diferă, dar larma întregii procesiuni lirice este de înălţare şi purificare, de urcuş montan prin aer ozonat („E-atâta ozon în livada cu vişini/ şi-atâta candoare,/ că, beat de tăria de aer de ploaie,/ te temi să respiri" - a se observa construcţia versului, uşor blagiană), spre intensităţi serenisime.

În toată reprezentaţia siniliului, intensitatea nuanţelor de bleu creează un ambient contagios, care răspândeşte aer şi imensitate în cel ce citeşte, slobozind puritate şi lumină, imprimând note majore anumitor poezii: „Atâta cer e în ochii tăi/ şi-atâta lumină,/ încât îmi vine să cred, uneori,/ că bolta ce-apasă pe umerii-atlanţilor/ şi punctul arzând în zenit/ sunt doar o reflectare opacă/ a cerului ochilor tăi" (o altă mostră de stil blagian). Întreaga poezie celebrează azurul cu transparenţa şi suavitatea sa, cu imensitatea şi adâncurile sale, coborâte peste făpturi de femeie, îndumnezeit de iubire; totul e rânduit sub suveranitatea Cuvântului. Azurul e fondul pe care sonurile poetice îşi vibrează notele. Simţurile se scaldă într-o mare de azur, în imensitatea albastră a spiritului. În lirica lui Nicolae Mătcaş femeia nu este absolută (ca la Iulius Evola), nici „mater dolorosa". Împărăţeşte femeia azurului. Ea îl fascinează pe poet. E Eva sa, chiar dacă uneori are surâs de Giocondă... Indirect, şi prin poezie, continuă să fie în profesorie, catedră fiindu-i foaia de hârtie, iar instrumente, cuvintele alăturate într-o manieră specifică. Nicolae Mătcaş nu-şi trădează niciodată vocaţia de dascăl. Imaginea încântă, iar cuvântul incită, te trimite la dicţionare. Limba română, spune dascălul, dacă o iubeşti şi o înveţi zi de zi, poate exprima uluitor de complexe modulaţii sufleteşti şi mentale. Poetul te aşează într-o sobră admiraţie, trudnicia elaborării, acurateţea formulării şi acribia omului de ştiinţă fiindu-ţi servite de pe tabla imagisticii. Păstrează un duh luminos şi aşterne un diafan giulgi protector, cu unduiri de azur de Cer şi Ape, peste toate întinăciunile lumii, punând în versuri suave răspândiri de bine şi iubire, de curaj bărbătesc şi de credinţă asumată, de nobile îndemnuri „cu setea luminii ce sfâşie-ntunecul nopţii". Toate splendorile explodează într-un azur serafic. Morbidităţile şi tina sunt intenţionat eliminate din discurs: „Creştin cum sunt, mă rog de sănătate/ pentru bolnavi şi pentru sănătoşi:/ Păzeşte, Doamne, mieii cei de lapte,/ să nu-i sacrifici ca pe cei de Paşti!" Încercările poetului de a sfida mâzga lumii prin eliminarea ei din cuvânt, alias din conştiinţa lirică, sunt validate prin instalarea unei atmosfere de suavitate purificatoare. Credinţa, divinul sunt doar atinse fără a se insista impunător, fără militantism, poetul apropiindu-se de sacru cu delicată sensibilitate în cea mai liniştită discreţie.

Poezie intelectualistă, scrisă în cel mai curat stil clasic, cu toate elementele orfice la îndemână: ritm, rimă, durată. Spontaneitatea şi elaborarea fac ceea ce se numeşte casă comună. Lirica lui ţine în vipt personaje din atâtea lecturi, oferindu-le loc în grandioasa „catedrală a tăcerii", pacificând filozofic contrariile: „erupe-o tornadă de linişte:/ polifonia tăcerii". Livreşti sunt şi asociaţiile ce bat la pragul rostirii: „ultimul mohican", „ultima licornă", „ultimul Laocoon"... Cu adevărat, cei din urmă au ajuns să fie primii. Eul liric îşi organizează astfel o altă existenţă, în imaginar, unde, chiar dacă şi consumă paroxistic emoţiile unor paradoxuri de situaţie, este mereu senin. Autorul munceşte sufletul cu veghea sa apărătoare. Tulburătoare mărturie a trepidaţiilor sufleteşti, a unei lumi ocultate, inaccesibile invaziei de curiozităţi mondene. O vieţuire paralelă în cuvânt. În căutarea noimelor, drumeţiile ideatice duc toate spre cuvânt, spre Iubire, spre Dumnezeu. Idează în aria cerului, unde se produce veşnicia, germinată din omnipotenta dragoste spre care urcă, treaptă cu treaptă, pe versantul nu pentru toţi accesibil al acelui „axis mundi", marja iniţierilor şi a probelor, nu fără omeneştile alunecări în păgânele ispite ale geloziei şi ale jinduirilor interzise. Răbufnite, preţ de o eclipsare, din besacteaua deşertăciunii pământeşti, sunt domolite şi aduse sub lumina bolţii: „Soare, frăţioare, şi tu, soră lună, / Din fuior de raze-mi împletiţi cunună". O îndârjită sinergie viageră: „Din ceruri îmi picură-n suflet / suflare eternă". Conştient că sub bolta radioasă se întâmplă „de toate", Nicolae Mătcaş extrage din contingent doar fapte purtătoare de tâlcuri înalte şi de frumuseţi, lăsând şi o portiţă crăpată care nelinişteşte, de unde se tot zgâiesc hidoşeniile vremii.
O boare primăvăratică învăluie toată poezia lui Nicolae Mătcaş, stimulând erumperea bobocilor de iubire şi pârguirea celor mai alese calităţi umane: de la iubirea de limbă, neam, cultură şi femeie până la sublima dăruire sacrificială. Prelat al limbii, poetul se simte ca un ultim Laocoon, care se împotriveşte Calului Troian, coloanei a cincea de patriotarzi în cârdăşie cu românofobii, pentru care făptuire este pedepsit prin surghiun: „Şi eu,/ cel din urmă în lume preot Laocoon,/ strivescu-le, exasperat,/ haìnele, recile ţeste de vipere,/ în menghina pumnilor". Neaşteptate îmbinări de cuvinte, originale rime, surprinzătoare oximoronuri dau prospeţime imaginii şi frăgezesc versul potrivit în rigorile prozodiei clasice. Registrul înalt al sincerităţii sentimentelor este învăluit în marahma azurie a pudorii. Autorul compune o poezie înseninată, copios ozonată, invadată de frumuseţi, unde delicateţea şi eleganţa cavalerească dau distincţie acestei lumi lirice, care zâmbeşte mereu, dar o face „în surâs de Giocondă", tainic surâs pe care omenirea, din Renaştere până azi, nu a înţeles ce vrea să spună... Structură fină, de o aleasă ţinută intelectuală, socială şi fizică, Nicolae Mătcaş abordează, în scrisul său, şi poezia clasică, şi cea modernă. Rafinat, sobru, delicat, poetul ptactică o poezie de factură clasică, uşor modernă, uneori vădit tradiţionalistă, alteori nepactizând cu nici un curent. Ceea ce l-a caracterizat, însă, dintotdeauna e delicateţea şi crezul în idealul frumosului izvorând din nestinsa lumină interioară a spiritului. Eseul doamnei Veronica Bâtcă (cercetător ştiinţific, dr. în ştiinţe, critic literar din Republica Moldova) a fost publicat sub titlul dat de redacţie („Un lingvist în republica poeţilor: Nicolae Mătcaş") în revista scriitorilor români din Cernăuţi (Ucraina) „Septentrion literar", nr. 8-9, 2004, p. 10. Reprodus integral din sursa numită sub titlul iniţial propus de autoare („Ultimul Laocoon").

Leo Bordeianu: „Cuvântul cuvânt" al lui Nicolae Mătcaş

După ce a redebutat franc (debutul a avut loc în 1956) cu poemul „În limba română" (vezi L.R., nr. 3, 1955) şi a publicat cicluri consistente de versuri în majoritatea publicaţiilor periodice de la Chişinău, Nicolae Mătcaş ne oferă o surpriză plăcută – placheta „Surâsul Giocondei", apărută în cunoscuta colecţie Akademos a Editurii Didactice şi Pedagogice (Bucureşti, 1997, 112 p.). Dincolo de liniile-i de subiect şi de ţesătura-i metaforică, volumul este un elogiu, un imn al inefabilului ascuns în cuvinte. Nicolae Mătcaş este un ostaş devotat al limbii române, un bun cunoscător al ordinii ei interioare şi al legităţilor de dezvoltare a ei, un fin preţuitor al inegalabilelor ei frumuseţi, un sincer admirator al farmecului irezistibil ce caracterizează graiul nostru. Adresându-se iubitei (Tu), poetul afirmă: „Tu nu eşti, dragă, decât un cuvânt./ Întâi te caut, apoi te vrăjesc, te descânt, pe urmă te cânt./ Când nu te găsesc,/ Te născocesc.// De fapt, cuvântul e cel ce mă farmecă". Cuvintele aparent simple, poate chiar banale pentru un neiniţiat, sunt văzute ca nişte continente sentimentale, felul acesta de a le percepe transmiţându-se şi cititorului. Enumerarea lor se încheie cu „cuvântul cuvânt", aceasta însemnând că în limba română nu există cuvinte de ordinul doi, toate fiind importante şi, principalul, iubite de cel care, fiindu-le complementar, le numeşte sau le dă nume. În altă poezie (Imperisabilă, imperturbabilă) autorul se implică într-un joc postmodernist de cuvinte, alegând discret epitete potrivite fiinţei „zidite" în cântec: "imperisabilă, imperturbabilă,/ imprescriptibilă, imprevizibilă,/ insesizabilă, imponderabilă,/ indistinctibilă, imperceptibilă" etc. Înarmat cu o gamă întreagă de procedee poetice, având un simţ ales al cuvântului, Nicolae Mătcaş, deşi vine mai târziu decât semenii săi la „ospăţul" poeziei, apare tumultuos, plin de vervă, de energii interioare neexplorate, de iluzii pe care mulţi nu le mai au.

Notă: Articolul poetului Leo Botnaru a fost publicat sub titlul de mai sus în revista „Limba Română" (Chişinău), nr. 5 (41), anul VIII / 1998, p. 111.