Alegând ca motto Rugăciunea Sf. Francisc din Assisi – O, Doamne,/ Fă din mine un instrument al Păcii Tale;/ Ca să iubesc acolo unde este ură;/ Să iert acolo unde se jigneşte;/ Să unesc acolo unde este dezbinare;/ Să spun adevărul acolo unde domneşte/ eroarea;/ Să aduc credinţă acolo unde este îndoială;/ Să trezesc speranţa acolo unde chinuie/ deznădejdea;/ Să aprind o lumină acolo unde stăpâneşte întunericul;/ Să fac bucurie acolo unde locuieşte/ întristarea!/ O, Doamne,/ ajută-mă să năzuiesc;/ Nu atât să fiu mângâiat, cât să mângâi;/ Nu atât să fiu iubit, cât să iubesc;/ Nu atât să fiu înţeles, cât să înţeleg;/ Căci cel ce dă, primeşte;/ Cel ce se uită pe sine, se găseşte;/ Celui ce iartă, i se va ierta/ Şi cel ce moare se trezeşte la viaţa Eternă."-, noul volum de poezii al poetului Ilie Gorjan, Cerul ca o lacrimă se oferă cititorului ca o meditaţie înfiorată asupra prezentului dramatic, cufundat în disperare, lipsă de speranţă, conducând la alienare, însingurare şi suferinţă. Arta poate fi o alternativă. Poetul nu se gândeşte atât la o evadare din real, cât la o aspiraţie spre frumuseţe şi spiritualitate. Poate mai mult decât în alte volume, în acesta se intuieşte mai mult omul din spatele poetului. Atitudinea lirică filtrează suferinţele omului şi le transpune în imagini poetice în care metafora are valoare socială şi personală.

Peisajul natal, dragostea, trecerea timpului, patria sunt şi aici temele poetului, revelate în descrieri lirice în care simbolul, metafora, oximoronul transcend sensul obişnuit, banal, transformându-l în confesiune tulburătoare. Sub titlul ca un vers el însuşi, cerul ca o lacrimă, poetul aşază, ingenios şi singular, 35 de poeme cu titluri ordonate alfabetic. Alfabetul poetic corespunde alfabetului interior, sufletesc. E un alfabet al sensibilităţii, al interiorităţii, pe parcursul lor revelându-se trăirile sublimate artistic. Poezia omonimă, Cerul ca o lacrimă, e o poezie a trecerii şi a devenirii prin iubire. Eul se confundă nu numai cu cerul, dar mai ales cu chipul iubitei, iubirea fiind sentimentul care înnobilează şi transcende, dând sentimentul eternităţii, al absolutului, al aspiraţiei spre dezmărginire. Contemplativ, eul resimte acut trecerea, dar şi vitrega condiţie umană: „Cerul meu e-o lacrimă strivită între gene,/ Şi-un vechi sărut cuprins de remuşcări târzii,/ Un stol de sânge călărind prin vene,/ Şi-un punct de soare adormind făclii". În aceste descrieri în care imaginile artistice răsfrâng evanescenţa lumii şi incertitudinile omului, doar prezenţa iubitei absolvă spiritul de marile tensiuni existenţiale: „E părul tău ca umbra unui dor/ Cu unduiri de smoală abia renăscută,/ Cu dinţi, şirag de perle dintr-un nor,/ Şi ochii îngerind o ultimă redută.// E pasul tău ca o cărare smulsă din tipare,/ Cu mersul de ţipar pe unde ameţite,/ Un trup de abanos, rebel şi prin culoare,/ Şi flori de mac pictate-n lanuri răzleţite".

În alte poezii – Alte treceri de nisip, Aripi din urme de ceară, Cel ce-ţi sărută trecerea, Cu o ploaie mai trist, Dac-ar fi, Fata cu ochii de ploaie – trecerea ca devenire şi iubirea menţin tensiunea marilor idei şi eliberează fluxul poetic de sentimentalitatea facilă. Poetul este cerebral şi afectiv; poezia trebuie să fie „un cutremur al nervilor". Confesiunea evoluează între aceste hotare – afectivitate şi cerebralitate, realizând o uniune a contrariilor, o sentimentalitate cerebrală controlată de raţiunea interogativă. Iată o astfel de mărturisire: „Am devenit dintr-o dată un pod/ Pe care calcă suflete aprinse de lumină,/ Un cerc de aer vitreg al toamnelor pe rod/ Şi un vârtej de lacrimi scurtat de rădăcină// Secundele mă ştiu o clipă de surâs/ În preajma tainelor secătuite de culoare,/ Un prag sălbatic de trecut făr-o aripă/ Când ochiul îmi devine poartă rece şi mă doare" (Bat anii vineţi lung la porţi). Viaţa pare uneori un joc ale cărei reguli sunt descoperite pe parcurs. În labirint, omul nu are decât lumina călăuzitoare a iubirii. Poetul Ilie Gorjan interoghează cuvintele, le aduce lângă inimă, le descoperă şi le redescoperă, reinventându-le sensurile. Translările de semnificaţie intră în şuvoiul unui lirism la graniţa dintre cerebralitate şi temperament: „...nu ştii...unde să-ţi mai ţii unghiile/ să nu sfâşii gândul cu ele/ în mii de fâşii fără nume.// Să nu le înfigi în ochii/ timpului/ şi-apoi să-l rogi să te ierte/ şi să nu-ţi mai fie stăpân,/ de fapt nici nu mai ştii dacă ţi-au mai rămas/ unghii/ după ce ai crestat cu ele/ toată carnea acelor suflete grele(...)// Câtă iarnă îţi creşte pe degetele fără unghii/ şi cât ger îţi plânge-n podul palmei/ când jocul devine un rest de iubire cu/ aripi de lemn" (Când jocul devine un rest de iubire). Deşi iubirea este singura consolare, tristeţea rămâne, omul fiind strivit de circumstanţe, efect al poverii condiţiei tragice: „Marginile, însă, se tot ivesc/ peste alt eu"(Cu o ploaie mai trist). O tulburătoare poezie de dragoste este Dac-ar fi, dedicată soţiei Maria Carmen, în discursul liric al căreia se relevă un paralelism al expresiei poetice şi al trăirii interioare. În acordul lor, cuvintele devin purtătoare ale unui adevăr sufletesc transmis simplu, aşa cum simplă ar trebui să fie însăşi viaţa şi trecerea prin ea. Dubitativul sintagmei dac-ar fi nu dă expresie nesiguranţei trăirii, ci transpune în ipostaze diverse – „un rege într-o ţară cu ramuri de vis", şi în situaţii diverse sugerate prin verbe la conjunctiv: să mă simt, să culeg, să aleg, să mă-ndrept, pentru a ajunge la concluzia înveşnicirii prin iubire: „Dac-ar fi să mă îndrept/ într-o zi/ către lumea dintre apă şi cer,/ ţi-aş trimite repausul meu/ efemer/ şi cu sete ţi-aş scrie pe răni: te iubesc!". În Nume cu zbor rotund regăsim un alt portret al iubitei: „Ai un nume cu zbor/ rotund,/ cu litere în cerc de horă alb(...)/ Un curcubeu boltit în aşteptare/ peste un cer ce arde/ surâzând".

Toposurile lumii sale, spaţiu-matrice, în care Oltul traversează nu doar o istorie a locului, ci şi propria istorie interioară, rescriu geografia şi o sacralizează. Biserica, biserica aceea ca o poruncă, este un astfel de topos, un simbol al transcendenţei, reunind într-o singură dimensiune cerul şi pământul. Privirea devine ascensională. Ridicând ochii spre cer, omul depăşeşte limita terestră, aspiraţia depăşirii barierelor aducând aproape de Dumnezeu. De aceea, biserica este şi o teofanie: „Văd din nou biserica aceea/ ca o poruncă,/ a satului dintre Olt şi păduri,/ văd braţele ei somnoroase întinse/ spre cer/ şi-un cerc de lumină străpuns efemer/ de arcul întins către dealul/ străjer" (Biserica aceea ca o poruncă).
Satul(Satul meu, pleoapă de vis), „pleoapă de vis peste umbra amintirilor", este matricea originară, spaţiul în care spiritul se întoarce mereu pentru a se regenera: „Satul meu/ cu miros de greieri/ îşi poartă nopţile de mătase prin/ lunca de stele/ a Carului Mare,/ îşi adoarme somnul sub streşinile/ licuricilor mai albi decât/ gândul". Cântarea lui este o expresie a cântecului interior, a vibraţiei în faţa trecerii, dar şi a statorniciei prin fapte a omului: „Cântecul boltei,/ menuet cu paşi de zefir peste flori de/ salcâm,/ acoperă satul de lângă Oltul cel fără/ glas şi urme/ cu armonii albastre/ şi cu parfum de zăvoi şi de gârlă mirosind/ a vânt".

Unele poezii, Ne mor actorii, dedicată lui Ştefan Iordache, datată 18.09.2008, Un colind cât cerul, dedicată lui Grigore Vieru(18 ianuarie 2009), Viaţa cu aripi de sânge, dedicată lui Jean Constantin (27.05.2010), sunt poezii ocazionale, în cel mai pur şi mai frumos înţeles, prilejuite de trecerea şi pe-trecerea unor mari artişti. Poeziile sunt un lamento care răsfrânge imagini fulgurante ale existenţei şi o rugă pentru liniştea transcendenţei: „Deschide-le larg poarta, Doamne,/ Cheamă-i pe toţi la Tine-n rai,/ Dă-le din plin şi alte toamne/ În schimbul terestrului lor trai.// Ascultă-le graiul şi dă-le o scenă/ Cu flori primenită şi ochi de zefir,/ De sus să-i vegheze mândra Selenă/ Şi din nai să le cânte Zamfir" (Ne mor actorii). Meditând asupra destinului poetului Grigore Vieru, poetul Ilie Gorjan îi interiorizează lirismul, şi-l răsfrânge în cuvinte care-l amintesc pe poetul Basarabiei: „Sunt ierni de ceară şi de pluş,/ Şi ierni în care muşcă gerul,/ Dar nicio iarnă nu ne fu mai rea/ Ca iarna-n care ni se duse Vieru.// Când mai era un strop de floare pân'la stea/ Tăiase scurt secunda-n patru Vieru,/ Îi trimisese Dumnezeu o vorbă grea/ Să-i scrie un colind cât cerul". Cu Jean Constantin a mai murit pe pământ un zâmbet, Dumnezeu, invidios, chemându-l în cer pentru a se bucura El însuşi: „Am rămas cu un zâmbet mai puţin/ Şi cu un hohot de râs mai săraci,/ Poate că Dumnezeu a vrut să se distreze şi/ El/ Şi-a lăsat pe scenă doar un buchet de maci".

Patria, de la patres „părinţi", este matricea esenţială, geografia sacră în mitologia poetului. Iubirea capătă şi această valenţă patriotică. Ea emană din cuvintele-imagine care compun portretul înfiorat al patriei-mamă - „petală de sfânt trandafir", „sevă de dor", „călăuză şi mamă", „colindă din stei şi din mare", „colindă a izvoarelor reci", prezenţă permanentă în universul de simţire a eului: „Patria mea e-o petală de sfânt trandafir,/ O simt lângă mine atunci când respir,/ O mângâi pe stânci când ochiul ei plânge,/ Şi-i curăţ albastrul marin de alge şi sânge" (Patria mea). Posada 1330 – portret liric se înscrie în dimensiunea aceleiaşi iubiri, a unui patriotism vibrant şi sincer pentru care istoria este argumentul suprem al mândriei şi demnităţii naţionale: „Pe urmele cailor/ drumurile plâng scăldate-n copite de fum,/ iar marginile rod anii cu plicuri/ de rouă/ soarele curge şi aripi de sânge se sting/ sub mantii de foc şi lacrimi/ tăiate în două.// Hora se-ncinge şi zilele-şi plâng strălucirea,/ copacii răcnesc în lupta zăludă cu firea,/ iar caii mor alb lângă toamnele reci". Tristeţea trecerii apare în De toamnă, Ecou de clipe efemere, Nu mai ştiam să curg. Descrierile lirice desenează la modul impresionist realul, filtrându-l prin sufletul înfiorat al poetului. Copacii se dezgolesc „de frunze şi de dor" pentru a călători prin „ceruri amorţite", frunzele cad „în ritmuri de baladă veche" şi spun nu numai povestea trecerii lor, dar şi pe aceea a omului - sărac „c-o vară", plângând cu „lacrimi nepereche", poveste resimţită acut şi dureros: „E iar concert de frunze moarte în oraş/ Şi iar îşi plâng castanii scurta vară,/ Măturătorii scriu de zor romanţe pe făraş,/ Grădinile se tânguie în somn şi stau să/ moară" (De toamnă). Alteori, poezia poate lăsa impresia rătăcirii în destin. Este, mai degrabă, sentimentul dezrădăcinării, nostalgia unei copilării petrecute în zarişte cosmică, într-un spaţiu care nu mai trăieşte decât în amintire, căci acest spaţiu era altfel datorită prezenţei părinţilor. Acum, el se modifică în funcţie de coordonata temporală şi de trăirile eului: „Alergam cu uliţa-n palma/ amiezilor fecunde/ şi sorbeam seminţele verii/ printre crengile de lumină ale ierbii,/ călcând apăsat peste umbra mea din/ pulbere nouă.// Poate uliţa mea mă furase/ şi timpul îmi plecase din palmă/ cu cer cu tot,/ lăsându-mi doar lacrima verii zălog/ al amintirilor duse" (Nu mai ştiam să curg). Acelaşi sentiment greu al nostalgiei după un timp care nu se mai poate întoarce, devenit un illo tempore al mitologiei personale, în poezia O creangă de umblet târziu: „Îţi simt mâinile grele cum mor,/ Ca o creangă de umblet târziu,/ E un cântec cu versul pustiu/ Şi cu aripi ţesute din dor.// Din notele stinse ce încă mai dor/ Aleg un refren şi îl scriu/ Pe mâinile grele ce mor/ Ca o creangă de umblet târziu". Ritmurile moderne sunt un acompaniament grav pentru a da expresie aproape simbolistă unei nevroze în Ploi nebune. Poetul iese din spaţiul matrice, un spaţiu al ruralităţii, şi resimte cu sensibilitatea unui orăşean monotonia ploii care cade pe case şi-n suflet fără a mai părea să vadă, ca un ţăran, virtuţile benefice ale ploii: „Ploi nebune, ploi nebune/ n-au sfârşit nici rost în lume..."

Nu lipseşte nici meditaţia asupra creaţiei şi a rostului creatorului - Poem din lacrimi de slovă veche, Puterea fructului blând, Răzorul veşniciei, Slujitor de cuvinte, Straja cuvintelor. Poetul este un slujitor de cuvinte, dar şi o strajă, un străjer al lor, menţinând patria cuvintelor în hotarele statorniciei – ale ideii şi sensibilităţii, ale nobleţei de cuget şi de simţire. Fiind un cântec, creatorul adună lucrurile concrete ale lumii şi imponderabilele ei menţinându-i frumuseţea şi inefabilul dincolo de desenul concret al lucrurilor concrete. Atitudinea nu este umilă, ci de umilitate, implicând conştientizarea propriilor limite, a propriei insuficienţe: „Doar să mă ştii un vecernic poet,/ Având pana prea tristă şi goală,/ Slujitor de cuvinte rebele şi reci,/ Ce se-nşiră cuminţi pe o palidă coală" (Slujitor de cuvinte). Când este un strigăt dramatizat (Un răgaz cât o pasăre), ritmurile expresioniste amintesc de Daţi-mi un trup voi, munţilor. Poetul imploră trecerea: „Mai daţi-mi nişte timp/ să-i simt dulceaţa şi-nflorirea,/ să mai fiu Olimp,// Mai daţi-mi un răgaz/ cât o părere/ să mai fiu oştean al limbii noastre,/ dar nu al cuvântului/ tăcere...", sperând în oprirea goetheană a timpului: „Mai daţi-mi timp/ şi zbor de clar de lună,/ să fiu şi murg, şi glas de zână bună,/ să muşc din drumul fără hat,/ să uit că l-am pierdut şi să-l străbat". Stagnarea nu e posibilă, singura certitudine a vieţii, în afară de moarte, fiind eternal schimbare, eterna alergare. În această alergare pe câmpul cuvintelor ca slujitor şi strajă a lor, poetul Ilie Gorjan încearcă toate sonorităţile, aducându-le în matca propriei viziuni lirice. În ritmurile prozodiei tradiţionale sau moderne, Ilie Gorjan spune povestea propriului suflet însetat de frumuseţe şi de ideal, întristat de trecere, de fragila condiţie umană, neîncetând să creadă în puterea cuvântului de a străpunge întunericul.