Autorul cărții, este o legendă a spionajului și diplomației secrete. A intrat în armata americană în anul 1941, ca ofițer de infanterie, a fost remarcat pentru abilitățile sale lingvistice și folosit ca ofițer de legătură, la diferite eșaloane și pe diferite fronturi (Italia pe timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Coreea și Vietnam), a fost atașat militar în Franța, Italia și Brazilia, a însoțit ca translator cinci președinți americani, a făcut parte din comisia însărcinată cu implementarea Planului Marshall, a sprijinit contactele secrete de la Paris dintre Henry Kissinger și diferite delegații vietnameze pentru inițierea negocierilor de Pace, și spre finalul carierei a fost director al C.I.A. În anul 1976 a trecut în rezervă cu gradul de general.
Această carte este o poveste remarcabilă despre personalități politice și militare marcante (de Gaulle, Hrusciov, Tito, Kennedy, Eisenhower, Nixon, Ford, Harriman și Kissinger) și despre evenimente istorice de maximă importanță ce au influențat cursul istoriei în secolul al XX-lea. În cariera sa de 35 ani, Vernon Walters a trăit în centrul evenimentelor îndeplinind cele mai diverse misiuni atât la nivel militar, cât și guvernamental: a intrat în Roma cu generalul Clark, a participat la întâlnirea istorică de pe insula Wake dintre președintele Truman și generalul MacArthur, a fost prezent la toate evenimentele importante ale vremii, de la Războiul Rece la Watergate.
Această carte este valoroasă din mai multe puncte de vedere: istoric, autobiografic, informativ și educativ. Nu în ultimul rând, stilul în care este scrisă are dinamism, precizie și sensibilitate. Autorul ridică voalul de pe multe evenimente care la vremea respectivă au fost puțin cunoscute și ne ajută să înțelegem mai bine cum se întâmplă lucrurile în zonele rarefiate ale marilor puteri geopolitice.
Întrucât cartea nu a fost tradusă în limba română voi încerca o prezentare în extenso, și chiar și așa, mă voi opri numai la evenimentele pe care le consider mai importante. De asemeni, am recurs și la un compromis, anume am împărțit această prezentare în două părți, partea a două urmând să fie publicată în numărul următor, astfel încât detaliile să fie savurate de cei ce se vor încumeta să citescă cartea.
Prima acțiune militară la care sublocotenentul Walters a participat a fost debarcarea trupelor americane în Maroc, în anul 1942. Hotărârea ca această operație de debarcare să aibă loc a fost luată în urma unei întâlniri dintre președintele Roosvelt și primul ministru britanic, Winston Churchill și a purtat numele de cod „Operațiunea Torch”. Fără a intra în detalii, subliniez faptul că această misiune a fost foarte bine pregătită informativ. Obiectivul politico-militar era acela de a identifica generali francezi dispuși să abandoneze loialitatea față de guvernul de la Vichy și să aducă trupele franceze din Africa de Nord în tabăra Aliată. Un rol important în aceste demersuri i-a revenit consulului american de la Alger, Rober Murphy. În final s-au găsit trei candidați: generalul Henri Giraud, adus de Aliați cu un submarin în Africa, care se pare că era prima opțiune a aliaților, generalul Charles de Gaulle, conducătorul refugiat la Londra al Franței Libere și amiralul Jean Darlan, locțiitorul mareșalului Pétain aflat în vizită în Alger.
În ceea ce privește spiritul de rezistență al trupelor franceze, acesta este cel mai bine exprimat de generalul Weygan, comandantul trupelor din Africa de Nord, care le spusese colaboratorilor săi că „dacă americanii vin cu 5.000 de militari vom trage în ei; dacă vin cu 150.000 militari îi primim cu brațele deschise”. Realitatea era că în zona Maroc, Tunisia și Algeria nu erau trupe germane, dar francezii au luptat cu destulă îndârjire împotriva aliaților.
Principalele îndatoriri ale sublocotenentul Walters și a subordonaților săi erau legate de interogarea prizonierilor francezi, italieni, germani și însoțirea ca translatori a comandanților americani. Într-o astfel de misiune autorul a avut ocazia să se întâlnească cu prințul moștenitor al Marocului, viitorul rege Hassan al II-lea. Între ei s-a legat o prietenie strânsă care a dăinuit toată viața.
În anul 1943 locotenentul Walters a fost încadrat la Centrul de ofițeri de informații de la Camp Ritchie, lângă Washington D.C. unde răspundea de interogarea prizonierilor italieni. Conducerea armatei americane se pregătea pentru trimiterea forțelor din Africa în Italia și nevoia de informații era foarte mare.
Pe lângă îndatoririle curente, locotenentul Walters a fost solicitat de Pentagon să însoțească o delegație militară din Portugalia care urma să viziteze S.U.A. Deși Portugalia era aliată tradițional cu Marea Britanie, guvernul de la Lisabona rezistase presiunilor externe și reușise să-și păstreze neutralitatea. Interesul american față de Portugalia era cât se poate de mare: din punct de vedere propagandistic se dorea convingerea militarilor portughezi că S.U.A. este atât de puternică, încât nu poate pierde războiul. Din punct de vedere politic și militar se dorea convingerea guvernului portughez să accepte prezența militară Aliată în insulele Azore și stabilirea de baze aeriene și baze pentru submarine.
Delegația portugheză era formată din șase militari de diferite arme. Ulterior, unul dintre aceștia a ajuns ministrul marinei comerciale, trei au fost comandanți ai categoriei de forțe armate din care făceau parte, unul a murit în luptă și altul, colonelul Francisco Craveiro Lopez, a devenit președintele Portugaliei. Delegația a fost un succes, americanii au fost chiar excesiv de deschiși față de vizitatori și în final toată lumea și-a atins scopurile propuse. În urma acestor reușite, locotenentul Walters a fost promovat la gradul de căpitan.
SUA se pregătea să intre în război împotriva Germaniei și planificatorii militari americani căutau modalități care să le permită trimiterea forțelor navale către Africa de Nord, Orientul Mijlociu și zona China-Burma, viitoarele teatre de operații. Pentru aceasta au fost inițiate negocieri cu guvernul Braziliei. În anul 1942 aceste negocieri s-au finalizat prin semnarea unor înțelegeri în baza cărora Brazilia intra în război alături de S.U.A., permitea construirea de baze navale și aeriene de-a lungul țărmului brazilian, utile în lupta împotriva submarinelor germane ce acționau în apropierea coastelor Americii de Sud și construirea pe insula Ascension, chiar în craterul vulcanului a unei piste de aviație.
Controlul asupra insulei Ascension a redus la jumătate distanțele ce trebuiau parcurse de navele americane spre oceanele Pacific și Indian. Mai mult, Brazilia, în dorința de a-și spori importanța geopolitică, a acceptat să trimită în Italia un corp expediționar sub comanda S.U.A.. Astfel, Brazilia a fost prima țară din America de Sud care a trimis o forță expediționară peste ocean. Această forță, inițial planificată a fi formată din trei divizii dar ulterior redusă la o divizie, a fost trimisă în Italia unde a luptat neîntrerupt 229 zile. În Campania din Italia trupele braziliene au fost primele care au reușit să captureze o divizie germană întreagă. Alături de brazilienii din Armata a IV-a S.U.A. (A.4 SUA) mai luptau trupe franceze, sud-africane (o divizie) și italiene (unități formate din prizonierii luați în campania din Africa de Nord).
Căpitanul Walters a participat la pregătirea militarilor brazilieni și cu această ocazie a legat o strânsă prietenie cu colonelul Humberto Castelo Branko, șeful operațiilor din cadrul Corpului expediționar. Colaborarea dintre cei doi a continuat și pe timpul Campaniei din Italia, unde căpitanul Walters a fost ofițer de legătură între comandamentul A.4 S.U.A. și Corpul expediționar brazilian. Mulți ani mai târziu, cei doi se vor reîntâlni la Rio de Janeiro, Walters ca atașat militar și Castelo Branco ca președinte al Braziliei. Acest episod va fi prezentat mai detaliat în partea a doua a acestei lucrări.
Pe timpul Campaniei din Italia autorul a participat ca translator la întâlnirea pe care generalul de Gaulle a avut-o cu generalul Clark, comandantul A.4 S.U.A.. Cu acest prilej generalul de Gaulle a solicitat aprobarea de a retrage Corpul francez, format din patru divizii, din compunerea A.4 S.U.A. pentru a putea participa la debarcarea aliată din sudul Franței. Generalul de Gaulle a obținut această aprobare. Pe timpul convorbirilor a avut loc un incident din care se pot trage multe învățăminte. Convorbirea dintre cei doi generali s-a purtat în limba franceză, de Gaulle pretinzând că, deși a petrecut trei ani la Londra, nu a reușit să învețe limba engleză. Căpitanul Walters, convins că așa este, și-a permis ca pe timpul translației să adauge și opinii personale de genul: „Generalul zice că nu este de acord, dar dacă insistați sigur va ceda”, ș.a. La sfârșitul discuțiilor când cei doi generali și-au luat rămas bun, generalul de Gaulle a vorbit în engleză, fără însă a menționa situația jenantă creată de translator.
După ce Corpul expediționar brazilian a revenit în țară, Walters a fost numit atașat militar adjunct la Rio de Janeiro. În perioada șederii sale în Brazilia au fost multe personalități politice și militare în vizită, printre care: generalul Eisenhower, Eva Peron, președintele Truman, ș.a. La dineul oferit în onoarea președintelui Truman de ministrul de Externe al Braziliei, a cărui soție era româncă, a fost invitat și fostul regele al României, Carol al II-lea, care la vremea aceea locuia în Brazilia. Truman a comentat că nu-l respectă pe fostul rege fiindcă a preferat să fugă din țară fără să-i pese de popor. Când i-a fost prezentat Carol al II-lea i-a spus: „Aveți în România un băiat de ispravă care face ceea ce trebuie în pofida condițiilor dificile”.
În Europa postbelică situația era disperată, industria era distrusă, lanțul de aprovizionare nu funcționa, populația era săracă și deznădăjduită, continentul își revenea greu și nesigur după ravagiile războiului. S.U.A. trebuia să se implice cu un program de anvergură pentru reconstruirea Europei Occidentale. În anul 1947, la Universitatea Harvard, generalul Marshall a propus pentru prima dată un astfel de plan care ulterior îi va purta numele. Apoi a fost înființat la Paris Centrul S.U.A.-Europa pentru programul de reconstrucție, o structură abilitată să acționeze pentru punerea în mișcare a Planului Marshall. Șeful acestei structuri a fost ales Averal Harriman, fost ambasador în Marea Britanie și U.R.S.S., fost ministru al Comerțului, un om de afaceri de succes și o personalitate carismatică care a avut o contribuție de excepție în perioada celui De Al Doilea Război Mondial, dar și în perioada postbelică. Când a acceptat funcția, Harriman a solicitat ca Vernon Walters să facă parte din stafful său. Aceasta a fost perioada în care în Europa au apărut marile personalități politice postbelice: Robert Schuman, în Franța, Konrad Adenauer, în Germania, Alcide de Gasperi, în Italia, etc. Cu aceștia și cu mulți alții Harriman a lucrat îndeaproape pentru a readuce Europa pe linia de plutire.
Dacă continentul european era pe cale să-și regăsească echilibrul, în Orientul Îndepărtat evenimentele se precipitau. Astfel, la 25 iunie 1950, fără avertisment, trupele Coreei de Nord invadau Coreea de Sud, cucereau Seulul și înaintau rapid către sud în încercarea de a unifica peninsula sub un regim comunist. Aceste evenimente au determinat intrarea SUA în războiul coreean. Armata americană din Japonia a fost trimisă în Coreea. Generalul MacArthur după ce stabilizase într-o oarecare măsură frontul pe aliniamentul Noktong, dorea să treacă la ofensivă. Președintele Truman, pentru a avea o mai bună înțelegere a situației, l-a trimis pe Harriman în Coreea pentru o evaluare realistă din teren. La 15.08.1950 Harriman în fruntea unei delegații din care făcea parte și Walters a plecat spre Coreea. Aici s-au întâlnit cu comandanții americani și au evaluat împreună situația, moralul trupei și sprijinul de care aveau nevoie trupele americane și sud-coreene.
Concluzia finală prezentată președintelui Truman a fost că o eventuală ofensivă nord-coreeană nu va avea succes și că trupele americane au moralul ridicat și cred în victorie. Ulterior, în luna Octombrie președintele Truman s-a întâlnit cu generalul MacArthur pe insula Wake, în Oceanul Pacific. Între timp trupele americane împreună cu cele sud-coreene recuceriseră Seulul și îi scoseseră pe nord coreeni afară din Coreea de Sud, dar existau informații potrivit cărora China se pregătea să intervină în sprijinul Coreei de Nord. Subiectele discuțiilor dintre Truman și MacArthur au rămas secrete, nu au fost scrise rapoarte și nimeni nu a făcut comentarii. Cert este că președintele Truman dorea să țină războiul din Coreea local și limitat, ceea ce s-a și întâmplat. Oricum, neînțelegerile dintre Truman și MacArthur erau deja de notorietate și cu timpul s-au accentuat.
Războiul din Coreea, problemele de ordin politic și ideologic ce se derulau în Europa de est, ambițiile geopolitice ale Moscovei atrăgeau tot mai serios atenția asupra pericolului reprezentat de Rusia comunistă. Războiul Rece devenise o realitate. Era momentul ca după ce SUA oferise Europei prin Planul Marshall ajutor economic să-i asigure și sprijin politic și militar. Această situație a impus realizarea unei alianțe transatlantice care să asigure cooperarea militară între țările democratice occidentale. Astfel la 04.04.1948 a luat ființă Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). Primul Comandant Suprem Aliat a fost generalul Eisenhower. În 1951 acesta a decis să facă un tur al capitalelor țărilor aliate, să se întâlnească cu liderii politici și militari ai acestora și să hotărască împreună cu aceștia înființarea unui Comandament Suprem al Alianței în Europa.
Din echipa generalului Eisenhower făcea parte și Vernon Walters. La Paris ministrul Apărării era socialist, anticomunist și antigerman (fiul său fusese ucis în război de germani). Acesta se opunea cu hotărâre participării Germaniei în orice aranjament european de securitate și excludea orice relație cu regimul lui Franco din Spania pe motive ideologice. Englezii, după ce s-au asigurat că vor avea pozițiile dorite în comandamentul N.A.T.O. nu au mai avut obiecții. Interesantă a fost întâlnirea cu primul ministru al Portugaliei, António Salazar, care a afirmat că sistemul democratic poate funcționa în țările din nordul continentului precum Marea Britanie, țările scandinave, dar că implementarea unui astfel de sistem în Portugalia ar produce anarhie.
În Italia Eisenhower s-a întâlnit cu primul ministru Alcide Gasperi și cu conducătorii militari italieni. În Germania, care la acea vreme avea statutul de țară ocupată, Eisenhower s-a întâlnit cu mai mulți comandanți militari americani prilej cu care s-a informat despre situația din țară. Au fost vizitate și alte state, inclusiv Islanda, singura țară membră a N.A.T.O. fără armată, dar adeziunea occidentală la noul proiect era unanimă. Țările neutre erau interesate de demersurile americane și doreau să se informeze de seriozitatea intențiilor SUA de a se implica în apărarea Europei Occidentale (Tito a trimis un general care a avut o întâlnire secretă cu Eisenhower pe această temă, la fel și suedezii).
După patru ani de activitate în cadrul SHAPE unde a îndeplinit funcția de asistent al comandantului suprem al N.A.T.O., Walters și-a încheiat termenul de misiune și s-a reîntors în S.U.A..
În 1951, după asasinarea primului ministru, Ali Razmara, Șahul Iranului a numit în fruntea guvernului pe Mohammed Mossadegh. Una din primele sale măsuri administrative a fost aceea de a se îndrepta împotriva Companiei de petrol anglo-iraniană care din anul 1911 controla cea mai mare parte a industriei petroliere iraniene. În cele din urmă bunurile acestei companii au fost naționalizate. Rezultatul a fost creșterea popularității lui Mossadegh în rândul naționaliștilor iranieni și a ostilității Marii Britanii care își vedea interesele lezate. Situația se îndrepta către un conflict militar. Brigada britanică de parașutiști dislocată în Cipru era deja în stare de alertă.
Posibilitatea unui conflict armat între doi aliați ai S.U.A. - Marea Britanie și Iran – a determinat intervenția președintelui Truman în încercarea de a aplana criza. Sarcina de mediere a revenit lui Averell Harimman. Relațiile anterioare dintre autor și Harriman, faptul că Mossadegh fusese școlit în Elveția și vorbea fluent limba franceză, erau motive suficiente pentru a asigura prezența locotenentului-colonel Vernon Walters în echipa de mediere.
Prima întâlnire cu Mossadegh a avut loc la reședința acestuia din Teheran unde i-a primit în dormitor stând întins în pat cu un doctor lângă el. Histrionismul lui Mossadegh era cunoscut, precum și abilitatea lui de a direcționa discuțiile în funcție de scopurile pe care și le propunea. Din echipa americană făcea parte și un expert în comerț internațional, Walter Levy, care a încercat să-i explice lui Mossadegh complexitatea comerțului internațional pe care acesta se făcea că nu o înțelege. Ceea ce doreau americanii să-i spună lui Mossadegh era că fiecare națiune are dreptul să-și naționalizeze resursele, dar trebuie să accepte și compensațiile ce-i revin.
Zilele treceau și nu se obțineau rezultate de nici un fel, discuțiile erau repetitive, se făcea un pas înainte și doi înapoi. Au fost mai multe întâlniri cu Șahul Iranului care era nesigur, fără experiență și îngrijorat că Mossadegh îl va detrona și va instaura republica.
După mai bine de două săptămâni fără rezultate concrete misiunea de mediere condusă de Harriman în Iran s-a încheiat. Ulterior contactele americanilor cu Mossadegh au mai continuat la Haga (Marea Britanie l-a reclamat pe Mossadegh la Curtea Internațională de Justiție) și la New York, ca invitat la O.N.U. Nici aceste contacte de influențare nu au avut succes.
Mai târziu, în anul 1967, la vârsta de 87 ani, Mossadegh a fost condamnat la moarte învinuit de rebeliune, dar sentința a fost anulată în baza unei legi pe care până atunci o eludase cu bună știință pentru a păstra puterea. Acea lege prevedea că niciun cetățean care a împlinit vârsta de 70 ani nu poate fi prim ministru și nu poate fi executat. În Teheran circula gluma potrivit căreia de câțiva ani Mossadegh își aniversează împlinirea vârstei de 69 ani. Prevederile acestei legi au fost folosite pentru anularea sentinței de condamnare la moarte.
O altă misiune la care locotenentul-colonel Walters a participat în echipa lui Harrimam a fost cea din Iugoslavia pentru a-l întâlni pe Tito. În anul 1951 Tito căuta sprijin de la SUA pentru a putea rezista presiunilor exercitate de Uniunea Sovietică de a atrage Iugoslavia în sfera sa de acțiune. Pentru aceasta a invitat pe consilierul președintelui Truman, Averrel Harriman, să viziteze Belgradul la întoarcerea sa din Iran. În discuția privată cu Harriman, Tito a subliniat faptul că este necesar mult curaj pentru a încerca să te desprinzi de Moscova și că pentru a reuși în această tentativă ajutorul occidental este necesar, mai ales cel economic. Harriman a promis că va transmite mesajul mareșalului la Washington.
- Va urma -