La începutul anului 1877, în Balcani se configura conflictul dintre Imperiile Otoman și cel Rus, iar la 4 aprilie 1877, România a semnat Convenția cu statul rus intrând în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei. O lună mai târziu, la data de 9 mai 1877 a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, prilej cu care Mihail Kogălniceanu, personalitate politică marcantă a acelei perioade a rostit un discurs celebru rămas în memoria românilor ca „Declarația de Independență a României”.

Astăzi, la 144 dde ani de la acea zi memorabilă, zi de cinstire a demnității naționale a românilor privim cu tristețe și revoltă la hoarda de mameluci trădători de Țară și de Neam aflată la cârma Românie, hoardă aflată în slujba intereselor străine, poate cea mai dăunătoare din perioada celor 31 de ani de postdecembrism demolator.

Privim în urmă cu rușine și neputință. Privim cu regret și durere la bogățiile Țării spulberate sub „suzeranitatea” noii Uniuni Sovietice - lagărul globalist concentraționar numit Uniunea Europeană.

Privim cu durere, rușine și neputință la distrugerea pădurilor seculare, la vinderea pâmântului românesc îmbibat de sângele celor căzuți sub Tricolor, la masacrarea faunei de către către „nobili” cu titlul și criminali cu fapta.

Privim cu rușine și neputință cum această hoardă și predecesorii ei au distrus acea Românie liberă, suverană, acea țară unică în lume fără nicio datorie externă pe care ne-a lăsat-o un patriot asasinat - deloc întâmplător - în Sfânta zi de Crăciun a lui 1989.

Și Nicolae Ceaușescu, primul Președinte al României și Mareșalul Ion Antonescu au fost asasinați de criminali autohtoni, la ordin străin. Rușine, Ție, Popor Român! După 1989 ai ajuns „slugă la doi stăpâni”: pentru o șepcuță, slugă la americani; pentru statut de sclavie cu titlu european, sluga autonumiților nealeși de nimeni din fruntea acestei noi Uniuni Sovietice neo-marxiste, mult mai distructivă decât cea despre care a scris Istoria.

Câtă dreptate avea Lech Aleksander Kaczyński, fostul președinte al Poloniei când a afirmat: „Nu tot ce este bun pentru Uniunea Europeană este bun și pentru Polonia!”. A plătit cu viața. Acum, sătulă de „Înalta Poartă” de la Bruxelles, Polonia vrea PolExit!

Actualii conducători ai României sunt slugi ale străinilor și dușmani ai propriului popor.
Pentru a salva Țara, un altfel de Declarație de Independență se impune astăzi, unica soluție fiind descătușarea prin RoExit. Este dificil, dar nu imposibil.

Români,
Întorceți-vă privirea spre Declarația de Independență a lui Mihail Kogălniceanu rostită acum 144 ani în fața Adunării Deputaților, rușinați-vă pentru statutul vostru actual și încercați să vă redobândiți libertatea!

Mihail Kogălniceanu - 9 mai 1877, ziua Independenței de stat a României

„D-lor, și Camera, și Senatul, la interpelările domnilor Stolojan și Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de rezbel, au recunoscut că suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă și că acele legături sunt rupte mai întâi de către Înalta Poartă.

[…] În starea de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze) Însă d-lor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate domnilor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi independenți către turci? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva. Erau niște legături sui-generis, niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi (Aplauze generale).

Încercările Turciei, pretențiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel puțin se repetau necontenit și mai mult în scris, căci în fapt nu se puteau face, pentru că Turcia slăbea din ce în ce mai mult, și numai când sl=ăbea socotea de cuviință a-și arata puterea către noi, pe care ne credea slabi. În acest mod, rezistența Turciei ni s-a manifestat mai cu seamă în acești din urma 20 de ani, nevoind să intre în înțelegere cu noi spre a preface acele legături sui-generis, care nu mai sunt ale secolului actual și care, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta. (Aplauze).

Domnilor, eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat și care sunt în guvern, și care au fost, și care astăzi iau parte în parlamentul otoman. Ei sunt datori să vadă că au greșit când au răspuns pururea și într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turcești îndreptate asupra noastră; aceasta ne-a adus în trista necesitate ca, precum pe noi ne pâra Poarta și ne învinovățea că am trădat interesele imperiului, că am rupt buna-credință, să declarăm și noi la rândul nostru ca, fiindca tunul raționează și pune în aplicațiune amenințările cuprinse în nota din 2 mai a lui Savfet-pașa, asemenea și noi am făcut recurs la tun și tunul nostru răspunde tunului otoman (Aplauze).

Ne întrebați acum ce suntem? Suntem în stare de rezbel cu turcii; legăturile noastre cu Înalta Poarta sunt rupte și, când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimți ca România să reintre în pozițiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă și jignitoare […] (Aplauze).

Așadar, domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentanței naționale ca noi suntem o națiune liberă și independentă (Aplauze îndelug repetate). Însă, domnilor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este chestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudența, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit de loc de notele lui Savfet-pașa (aplauze); dar foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte zise la tribuna parlamentului din Londra că România face parte integrantă din Imperiul Otoman și că armata otomană poate trece Dunărea.

Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dar ce sa facem? Să stăm morți? Nu, domnilor, căci morților nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu comptează cu morții (Aplauze prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie, trebuie să dovedim că avem cunoștința misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm aceasta țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și aceasta misiune în momentele de față este încredințată fraților și fiilor nostri care mor la hotare (Aplauze prelungite).

[…] Așadar, trebuie să dovedim că, dacă voim să fim națiune liberă și independentă, nu este pentru ca să ne liniștim pe vecinii noștri, nu este pentru ca să fim un popor de îngrijiri pentru dânșii; din contra, și încă mai mult decât până acum, să arătam că suntem o națiune hotărâtă să ne ocupam de noi, să ne ocupăm de națiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale și materiale, iar nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniștim pe cineva. Noi voim sa fim bine cu toate puterile și cu Rusia, și cu Austria, și chiar cu Turcia; și cu Turcia vom face legături nouă, […] iar nu să rămânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au rațiunea lor de a fi.

Mă rezum, domnilor: voim să fim independenți, pentru că voim să trăim cu viața noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greșelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos sa fie un bulevard în contra rezbelului. (Aplauze).

[…] Încă o dată vă declar, domnilor, în numele guvernului că noi ne privim ca în rezbel cu Porta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care și guvernul, și dv., și țara întreagă o dorește să o vadă cu o oră mai înainte (Aplauze prelungite).