Pandemia, apărută parcă din nimic și ajunsă repede un coșmar, nu ne-a modificat numai comportamentul, modul în care ne raportăm la realitate, ci și vocabularul. Am inventat cuvinte noi. Cum ar fi, de exemplu, fără a fi singurele: coronasceptic și coronascepticism. În același timp, pandemia ne-a făcut mai iscusiți în a născoci vinovății. Nici nu ne pasă că unele dintre ele, prin exagerare și lipsă de logică, par a ne întoarce în plin ev mediu întunecat. Noi perseverăm.

Coronascepticismul, o gravă infracțiune de gândire

Mai nou, alături de marii criminali naționali, face furori o nouă specie de asasini care pare a se ridica, odată cu apariția acestei gripe ciudate, din afunzimile nebănuite ale tenebrelor ființei umane trăitoare în minunatul spațiu carpato-dunărean. Membrii acestei categorii de criminali sunt aceia care nu se supun total propagandei oficiale de impunere a fricii. Sunt aceia care au înțeles că „Ceea ce a început printr-o frică de o boală necunoscută, numită Covid-19, a evoluat în timp pentru a deveni o stare de spirit națională « în care o psihoză delirantă a pus stăpânire pe oameni, deveniți opaci la orice gândire rațională »”[1].  Pentru ei a fost inventat un nume sonor, complicat, extras din nebănuitele întunecimi ale simțirii omenești contemporane contorsionate de întâlnirea cu un virus ce pare a avea puterea să schimbe soarta omenirii. Ei sunt coronascepticii.

Ce este coronascepticismul? Este, în mod oficial, cel puțin în România, un concept antinațional. Un curent de opinie care prezintă pericol social extrem. Un echivalent, pe plan medical, al conspiraționalismului antistatal.  Prin urmare, de la coronascepticism la extremism n-a mai rămas decât un pas. Ba, chiar mai puțin de atât. Atâta vreme cât, din gura președintelui țării, aflăm că vaccinarea reprezintă o chestiune de siguranță națională, coronascepticismul poate fi socotit, fără teama de a greși, un atentat la siguranța națională. Și, ceea ce este mult mai grav (ne spun asta „specialiștii”), acesta reprezintă un delict parșiv care, fără să se manifeste zgomotos, ne paște pe fiecare dintre noi. Pentru că, a fi coronasceptic reprezintă azi în România o gravă infracțiune de gândire!

Încruntatul zeu Coronavirus

Cum se găsesc printre noi destui care suferă de maladia gândirii independente, ei sunt victimele sigure ale curentului coronasceptist. Curent de opinie vânturat de aceia care pun sub semnul îndoielii credința oarbă în atotputernicului și încruntatului zeu Coronavirus. A zeului care a îngenunchiat cele mai semețe state ale lumii, a îmbolnăvit președinți de state și prim-miniștri, i-a ucis fără milă pe principalii săi opozanți, s-a dovedit a fi mai tare decât Constituția, mai puternic decât Carta drepturilor omului și, în ultimă instanță, mai presus de bunul simț.

Nu pare a fi departe timpul când, pe ruguri înălțate în piețe, vor fi arși de vii aceia care nu acceptă actuala pandemie ca pe o nouă religie, aceia care nu poartă masca conform canoanelor, nu stau cât mai departe de semenii lor, nu se spală pe mâini de zece ori pe zi cu fața întoarsă spre „proorocul” Arafat, aceia care se bucură de întâlnirea cu prietenii, calcă într-un restaurant, se roagă într-o biserică sau participă la în mormântarea rudelor moarte, absolut toate, ucise de coronavirus. Deocamdată, toți acești infractori sunt trecuți pe lista infamă a coronascepticilor și catalogați ca posibili asasini în masă. Sunt vânați ca animalele sălbatice, amendați cu sume care reprezintă de multe ori câștigul lor pe un an, bruscați de polițiștii asmuțiți precum câinii de vânătoare, uneori bătuți și încătușați. Și, atunci când aceste prime măsuri „terapeutice” se dovedesc neîndestulătoare, sunt trimiși în judecată precum ereticii evului mediu și condamnați la ani grei de pușcărie pentru zădărnicirea stopării pandemiei. 

Din momentul în care ai fost catalogat coronasceptic, nu mai contează cine ești. Poți fi savant sau cerșetor, doctor sau vidanjor. De îndrăznești să nu crezi în zeul coronavirus, în ochii noii inchiziții ești  un infractor. Tu, cetățene, ești socotit un atentator la sănătatea celorlalți deși, în mod evident, nu tu ești acela care ar trebui să se ocupe de sănătatea publică, să construiască spitale, să le doteze și să asigure medicamentele necesare. Precum în lumea absurdă imaginată de Eugene Ionesco sau Alejandro Jodorowsky, cei plătiți de tine să facă toate aceste lucruri te amenință cu pedepse drastice fiindcă, spun ei, dintr-o pornire sinucigașă inexplicabilă, tu le-ai zădărnici efortul de a te feri, pe tine ignorantule, de boală.

Atingerea, acest delict grav

Între alte multe drepturi refuzate, unele lăsate așa de Creator, altele câștigate pe măsură ce civilizația umană a evoluat, ni s-a interzis dreptul de a ne apropia unii de alții. Peste noapte, urmarea hotărârii unor specialiști păstrați cu îndârjire sub acoperire, gestul firesc de a ne atinge s-a transformat în culpă. Ca urmare, depășind orice  închipuire, cel care îndrăznește atingerea semenului este catalogat de oficialitățile statului imbecilizate drept un asasin coronasceptic.

Despre nevoia omenească de atingere, am descoperit un text dureros de adevărat scris de Mihai Morar: „Suntem creați din atingere și făcuți pentru atingere. Creștem mângâiați pe creștet și ne stingem mângâiați pe tâmple. Putem cunoaște iubirea doar prin atingere. Ne înfrățim prin atingerea mâinilor, plutim prin atingerea buzelor, perpetuăm specia prin atingerea trupurilor, împărtășim bucuria și suferința prin atingerea unei îmbrățișări. Se spune despre atingere că este singurul simț care nu poate rămâne fără răspuns. Putem privi pe cineva și să nu primim în schimb privirea sa. Dar nu poți atinge pe cineva fără să te atingă reciproc”. Toate cele de mai sus ne-au fost luate. Furate prin emisiunile nesfârșite de la televiziuni, cu interminabila campanie de „informări de utilitate publică”, cu scoaterea armatei în stradă, cu amenințările nerostite din spatele manevratelor cifre de îmbolnăviți și morți, cu inutilele dar obligatoriile „Declarații pe propria răspundere”, cu amenzile amețitoare, cu prezența jandarmilor în biserici și a polițiștilor ciocli la înmormântări. Nu ar fi de mirare ca, pe principiul Poliției Animalelor să fie instituționalizate, curând, atât Poliția Bisericilor cât și, sora cu ea, Poliția Cimitirelor.

„Credeți în Coronavirus?”

 

A ajuns un fapt cotidian ca pe ecranele televizoarelor publicul larg să vadă cum agenți guvernamentali, purtând cu fudulie titlul de jurnaliști, intră în spitale și mascați ca îngerii albi ai morții îndeasă microfonul în gura muribunzilor pe care îi întreabă cu o notă de cucernicie în glas: „Credeți în coronavirus?”

Puțini înțeleg că dincolo de inepția aparentă a întrebării se ascunde un insidios mecanism de manevrare a minții. Asemuirea virusului cu Creatorul, prin transmutarea unei întrebări rostite de preot cu ocazia unor importante ritualuri bisericești, îi conferă agentului patogen o aură dumnezeiască. Îl responsabilizează vizavi de soarta noastră, de viitorul nostru. Iar adresarea acestei întrebări unor muribunzi, presupus a fi aduși în stare terminală de virusul atotputernic, se vrea asemănătoare împărtășaniei dinaintea trecerii în lumea celor drepți și înfățișării în fața judecății de apoi.

Cu același scop - manevrarea subtilă a sentimentelor - este organizată și o publicitate agresivă pentru puținele cazuri în care au loc îmbolnăviri în rândul prelaților sau a unor personalități cunoscute pentru poziția lor fermă față de politica oficială a înfricoșării colective. „Vedeți, așa pățesc cei care nu cred în coronavirus!” sună, în subsidiar, amenințare nerostită a slujitorilor noului zeu.

Ar fi o mare naivitate să credem că cele descrise mai sus au loc din întâmplare. Ori că, doar hazardul aste acela care ne-a adus în situația de a ne confrunta cu această realitate acum, în anul marcat cu o cifră atât de rotundă. Sau că toți cei catalogați coronasceptici, toți aceia care devoalează fațetele întunecate ale acestei pandemii, arătându-ne înfiorătoarea încrengătură de interese din spatele ei, sunt niște ignoranți, niște infractori. Ei pot fi, într-o ultimă instanță, contestatari ai noii ordini mondiale ce urmează a se instaura folosind ca argument forte existența acestui virus. Dar este dreptul lor de a gândi altfel.

Mulți dintre noi, prea mulți, s-au lăsat orbiți de aparențe. În aceste circumstanțe, cei care rămân cu ochii deschiși și sceptici în privința bunelor intenții ale celor care nu contenesc a ne tortura devin periculoși pentru „cauză”. Ei, necredincioșii, trebuie aduși pe drumul „credinței”. Prin orice mijloace. Inclusiv poziționându-i în lumea infractorilor periculoși.  

Aranjament grafic - I.M.

---------------------------------------