Pălării verticale, extravagante şi exagerate, unele semănau cu păsări gata să-şi ia zborul, altele aduceau cu nişte simple farfurii, considerate de către critici destul de ridicole, rochii colorate, nunta regală - o paradă a opulenţei, în pofida factorilor externi care îşi dispută puterea şi controlul planetei. Independent de voinţa lor, britanicii au fost nuntaşi. Mass-media au abuzat de temă, în capcană fiind prinşi cam două miliarde de oameni, spun statisticile. Adică o treime din pămînteni au stat cinci ore în faţa televizorului, cu ochii pe catedrala londoneză Westminster Abbey. Înţeleg că aşa-zisul sînge nobil are o istorie aparte, iar milenara monarhie britanică se străduieşte să demonstreze că este în pas cu vremurile şi că reprezintă mai mult decît divorţuri, scandal şi irosirea banului public, precum afirmă republicanii. Britanicii sugrumaţi de măsurile de austeritate ale crizei n-au fost duşi de alai, criticile cu privire la costurile monarhiei nefiind uitate. Sigur, unele lucruri nu sînt tocmai confortabile, dar e nedrept să nu fie spuse, din moment ce ştim cu toţii că există şi sînt parte din zbuciumata faţă a lumii. Precum afirma filosoful-teolog Petre Ţuţea, nimic nu este mai grav decît să luăm parte la erorile comise de alţii.

Imersaţi în dunele mişcătoare ale mutaţiilor economice şi sociale, suprasaturaţi de impulsuri nocive, contaminaţi de automatisme, de imagini hiperviolente, de ordinatoare, de vaccinuri şi de alte elemente din recuzita controlului asupra identităţii, sîntem încolonaţi fără cîrtire să gustăm din supa mondială cu bucăţi pe jumătate digerate. Pe toate străzile, teletexte verticale, orizontale, hipermagazine, portrete electorale şi femei pe jumătate goale invită la plonjonul în infernul globalizant. Retina şi auzul sînt bombardate din toate părţile de terapii-şoc: reclame la medicamente şi vaccinuri, la alimente cu adaosuri, la detergenţi minune, la şouri de două parale. Oamenii aleargă de colo-colo, încercînd să îmblînzească nerostul, să surprindă o ieşire, un firicel de sens real în acest beci al fantasmelor sado-politicieneşti. Se vor împlini în curînd douăzeci şi cinci de ani de capitalism, democraţie, libertate, economie de piaţă, creşteri economice, new-age, avînt tehnologic, progres, de fapt începutul involuţiei evoluţiei noastre, citîndu-l pe Emil Cioran. De la o aşa-zisă iniţiere a lumii la libertate s-a ajuns la excitarea ei pînă la criminalitate împotriva umanităţii. Coşmarului realităţii îi corespunde simetric reacţia naturii, generată de poluare şi de butonarea lumii. Reîntoarcerea la un echilibru pare cu neputinţă, guvernul mondial nu doreşte refacerea în întregime a zonelor, ori de cîte ori natura sau tehnologiile sofisticate se dezlănţuie. Oamenii de ştiinţă au pus pe hîrtie tot felul de scenarii cu privire la dezastre. Se presupune că la un moment dat planeta îşi va continua drumul în cosmos fără noi. Se fac speculaţii cum că în jurul anului 2030, supravieţuitorii vor fi beneficiarii unui transfer al personalităţii din creierul biologic într-unul electronic; androizii vor face parte din societate, fiind la fel de comuni ca în filmele SF, pe străzi vor circula maşini la fel de inteligente ca şi oamenii, iar Wall Street-ul nu va mai fi centrul religiei economice mondiale. În pofida previziunilor melioristice, la borna prezentului totul se măsoară în latitudinea corupţiei şi în longitudinea profitului, iar iraţionalitatea unor zone conflictuale va modela masiv viitorul planetei. Nu trebuie să fii futurolog ca să pricepi că democraţia şi libertatea, ca instanţe obsesiv intonate de „americani" în leagănul capitalismului, clamează ceea ce ea însăşi rejectează: braţul invizibil făcător şi desfăcător al conflictelor mondiale şi al dezastrelor. Sigur, nu ne vom mai întoarce de unde am plecat, dar păşim forţat într-o eră internaţională agravantă.

Unor ţări li se amputează picioarele în favoarea cadrelor metalice sau a cîrjelor clasice, altele sînt împinse programat într-o perioadă prelungită de colaps. Vrem ori nu vrem, regizorii lucrează de ceva timp la mumificarea vechii ordini mondiale, deja îmbălsămată şi legată strîns cu feşi. Pentru prima dată, după multă vreme în istoria lumii, se inversează raportul dintre calitatea politicilor practicate la nivel internaţional şi politicienii de serviciu ai statelor, în sensul că politicienii din teritoriu au devenit agresivi şi distrugători cu naţiunile lor. De aici imposibilitatea sincronizării contextului intra-social cu iureşul internaţional. Utopia din care se hrănesc puterile lumii, piscul de forţă de unde este prăvălită demnitatea unor naţiuni şi înlocuită cu un model de societate incisiv, sînt asemenea unui film macabru şi grotesc, unde toate scaunele trebuie ocupate de mulţimile de oameni din spatele cordonului de pluş al iluziilor. În sens metaforic, prezentul pare un duel între puţinii iubitori de adevăr şi iubitorii de efemer, sau poate un dialog imaginar între Parmenide şi Heraclit.