Nicolae Iorga - 100 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza, primul Domnitor al principatelor Unite și al Statului Națioal România

Cuvântare comemorativă ţinută la Ateneul Român în ziua de 2 aprilie 1920.

[D(omnul) N. Iorga este întâmpinat cu călduroase ovaţiuni]

Onor(at) auditoriu,

Aş avea prilej de puţină emoţie vorbind din locul unde, acum câteva zile, chestiunea rurală, care formează marea glorie a aceluia pe care-l comemorăm astăzi, era discutată cu o pasiune cinstită din partea apărătorilor ei, pe care am fi dorit să o întâlnim şi de o parte şi de alta, de câte ori această chestiune esenţială pentru poporul român, chestiunea rurală va fi din nou discutată. Biruind acest sentiment firesc de emoţie, mă grăbesc să intru de la început în subiectul însuşi al comemorării.

Onor[at] auditoriu, dacă ar dori cineva să cuprindă într-o formulă marea personalitate a lui Vodă-Cuza, ar trebui să spună că el a fost un om vrednic de legenda sa şi că în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul.

Acesta este un caz din cele mai rare în dezvoltarea omenirii. Oameni fără legendă, chiar dintre acei cari ar fi meritat legenda, au fost şi sunt destui, şi sunt destule legende fără oameni. Fiindcă acesta este un lucru mai rar, daţi-mi voie să aduc din trecutul nostru câteva exemple.

Din cele mai depărtate timpuri în poporul nostru au răsărit personalităţi mitice care nu corespundeau unei existenţe reale. Atâta vreme s-a spus că Domnia Ţării-Româneşti a fost întemeiată de Radu-Negru. Radu-Negru n-a existat. Negru e Neagoe, ctitorul de la Argeş; Radu e Radu-Vodă, ctitorul Tismanei; poporul a creat ciudata legendă care reuneşte numele unuia cu al celuilalt. Au început-o călugării întâiu, pe urmă a urmat poporul; călugării din Tismana pentru Radu al lor, care înălţase mănăstirea; călugării din Argeş pentru Neagoe al lor, care făcuse biserica. Căci totdeauna când legenda există şi omul nu există, nu există potrivit acestei legende, este un interesat, la început, care creează legenda, ca s-o exploateze; turma vine pe urmă, şi sunt cazuri când un popor întreg primeşte legenda aceasta, creată, pentru satisfacerea unor anumite interese, de un cerc de oameni foarte restrâns.

S-a spus că Moldova a întemeiat-o un Bogdan-Dragoş. A existat un Dragoş, care nu e vrednic de legendă; a existat un Bogdan-Vodă, abia vrednic de dânsa: unii cărturarii au creat un Bogdan-Dragoş. Bogdan-Dragoş s-a menţinut mai puţin, pentru că nu era un interes care să-l menţină.

Legende de acestea, în jurul oamenilor, există şi în timpuri mai apropiate de noi: Ardealul de două ori a fost vânturat de la un capăt la altul de oameni cari nu erau ceia ce li se atribuia şi cari nu puteau să fie. Legenda e foarte plăcută la început, chiar când nu i se potriveşte omului, dar e foarte tragică în momentul când se constată că omul nu se potriveşte legendei, Astfel într-un moment, la începutul veacului al XVIII-lea, a răsărit în Ardeal un călugăr Visarion, ciudata personalitate a călugărului Visarion Sarai, care a mişcat într-adevăr poporul român ortodox dintr-un capăt la altul al provinciei. Visarion Sarai nu era nici făcător de minuni, nici om sfânt, nici mare vorbitor şi nici viteaz, nici măcar român, şi nu cunoştea locurile.

A fost de ajuns ca în Ardeal să fie o suferinţă mare, suferinţa românilor cari luptau ca să păstreze legea lor şi dreptul lor naţional, pentru ca acest călugăr, venit din părţile bosniace, care nu ştia româneşte, nu cunoştea oamenii, să fie primit pretutindeni ca acela care aducea vestea mântuirii dumnezeieşti. Austriecii, cari cunoşteau sistemul cu care se înăbuşă legendele, s-au priceput imediat să-l facă să dispară. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu Visarion Sarai: a fost trimis înapoi în Bosnia, sau altceva; dar, îndată, lucrurile s-au liniştit.

Mai târziu, tot în Ardeal, a răsărit bizara persoană a lui Sofronie din Cioara. Un preot ca toţi ceilalţi, fără cultură, fără talent, fără plan politic, fără nimic din ceea ce atinge populaţia. Românii voiau să aibă un Vlădică, şi Împăratul nu voia să-l acorde. Şi atunci românii au luat un preot, pe Sofronie din Cioara, şi acest Sofronie, cu mijloacele lui puţine, fiindcă se pare că era urât şi vorbea prost, n-avea niciun fel de cunoştinţă a lucrurilor, se poate întâmpla - nu ni-l luăm pe suflet - să fi fost şi puţin onest faţă de rolul pe care pretindea, tindea să-l joace, să fi realizat şi profituri. În tot cazul, Sofronie din Cioara a fost un adevărat rege neîncoronat al românilor din Ardeal. Să fi venit cel dintâiu cărturar, să fi venit omul care ar fi dat cele mai mari dovezi de iubire pentru poporul de acolo, care ar fi jertfit ceva din viaţa şi fiinţa lui pentru binele naţiunii sale şi n-ar fi fost primit cum a fost Sofronie din Cioara, al cărui talent politic se rezumă în două-trei proclamaţii scrise aşa cum le-ar fi putut rosti orice ţăran. Înt-un moment a dispărut, a trecut dincoace. Ei bine, multă vreme poporul a fost convins că Sofronie o să vie, cu tătarii, cine ştie cu cine, dar nu se poate să nu vie biruinţa cu - Sofronie din Cioara.

Acestea sunt cazuri când legenda nu se potriveşte cu omul, când se creează din nevoia elementară a poporului care suferă, care speră, care e convins că nu poate zăbovi mântuirea, şi se creează deci o personalitate omenească ce există în afară de realitate, o mare personalitate mitică în care el crede, cum crede în cei mai veneraţi sfinţi ai religiei sale.

În cazul lui Alexandru Ioan I-iu, pe care poporul l-a numit, trecând peste numele oficial, Vodă-Cuza, în cazul acesta omul era vrednic să creeze legenda care a răsărit din suferinţele şi nădejdile poporului, întrupate însă pe deplin în om. Aceasta este formula lui, şi meritul lui cel mai mare în dezvoltarea întregii istorii a românilor. Omul însuşi a avut acel superior bun simţ de a înţelege că, atunci când o tendinţă a poporului său se cuprindea în el, n-avea dreptul de a trăi altfel decât potrivit tendinţei care se întrupase în persoana lui. (Călduroase ovaţiuni.)

Ca orice om, a avut greutăţi în viaţă: prieteni de cari s-a putut plânge, duşmani de cari s-a putut lăuda; a întâlnit greutăţi pe care le-a răzbit, altele înaintea cărora s-a oprit, prea slab ca să poată face ceea ce nu face decât timpul în desfăşurarea veacurilor. Era însă un om cu o largă şi simpatică personalitate; era în el un prisos de energie gata să se rezerve în toate direcţiile, în cele omeneşti care se iartă, în altele, mai puţin omeneşti, care nu se iartă. Ar fi putut să pornească la drum zicând: acest drum este al mieu; la urma urmei, am şi eu o viaţă, am şi eu dreptul să trăiesc viaţa mea, cum ceilalţi oameni au dreptul să trăiască viaţa lor. El şi-a interzis absolut acest lucru şi s-a ridicat pentru o misiune istorică, a trăit pentru această misiune istorică, a pătimit pentru dânsa, şi a isprăvit ca mucenic al misiunii istorice pe care şi-a impus-o. (Mari aplauze.)

Şi poporul ştie să preţuiască acest lucru. EI îngăduie uneori pe egoişti, dar nu-i îngăduie decât pe seama lor; pe seama lui, nu. De aceea, de câte ori cineva, ridicându-se prin popor, caută să creeze ceva pentru dânsul, poporul îşi răzbună cumplit, şi între mijloacele sale de răzbunare cel mai teribil este acela că-l uită cu desăvîrşire sau creează o legendă de ridicol în locul legendei sacre pe care o crease la început. Nu există mai bun-socotitor decât acest mare dezinteresat care este poporul. Cum, de obiceiu, calculul cel mai bun îl fac acei carii nu se gândesc la dânsul, şi cel mai prost calcul îl fac acei cari pe tabla de şah a politicei, cu multă înţelepciune, îşi urmează jocul lor. Pentru că, în orice joc, suntem tovarăşi cu cineva care nu e ca noi şi care e mult mai puternic decât noi: dacă nu voim să ne arătam mai isteţi decât dânsul, el îşi răzbună şi cu o singură suflare face să sară toţi pionii aşezaţi de noi, metodic, pe pătratele negre şi albe ale jocului de şah.

Cuza n-a pretins să fie mai mult decât ceea ce cerea vremea lui, dar a avut superiorul bun simţ şi marele talent politic de a nu fi niciodată mai puţin decât ceea ce vremea cere de la un om în situaţia lui. (Aplauze îndelung prelungite).

Aş zice încă un lucru: e mai mare păcatul aceluia care la un moment dat a fost chemat să joace un rol, l-a jucat şi pe urmă a scăpătat, din neînţelegere, din slăbiciune de caracter, din pasiune, părăsind rolul pe care şi l-a atribuit odată, decât acela care, de la început, nu şi-a atribuit rolul pe care în puterile lui simte că nu e în stare să-l joace.

În primul caz distrugerea reputaţiei lui urmează fulgerător de repede, ca a aceluia care a uzurpat un loc ce nu i se cuvenia în dezvoltarea societăţii din care face parte. Şi, dacă o societate îngăduie uzurpaţia în timpuri normale, în timpuri anormale ea nu îngăduie niciodată o asemenea uzurpaţie. (Aplauze prelungite.) Fiindcă înseşi interesele ei de viaţă pot fi primejduite prin această uzurpaţie.

Astfel am definit personalitatea lui Vodă-Cuza, am încercat să explicăm această călduroasă iubire care l-a urmat în timpul luptei lui, care l-a întovărăşit în exilul lui, care a vărsat calde lacrimi la moartea lui, atunci când mulţimi imense, pe care nu le chemase nimeni, s-au adunat la Ruginoasa pentru a vedea coborârea în mormânt a aceluia care fusese cel dintâiu Domn al României Unite; acea iubire neuitătoare, care după moarte a creat atâtea şi atâtea legende în jurul lui, şi legende întotdeauna cu înţeles. Căci sunt şi legende idioate pentru idoli mai puţin înzestraţi decât legenda pe seama lor: legendele cu privire la Cuza-Vodă sunt însă totdeauna legende de un adânc înţeles, de care se prinde ceva din acea largă poezie, de care poporul nostru dispune totdeauna, atunci când vrea să înalţe o mare figură a trecutului său.

E şi un fenomen elementar de popularitate probată, de popularitate care a rezistat timp de mai bine de o jumătate de veac la toate încercările de a o distruge, fără să existe un singur partid interesat a susţine popularitatea lui Cuza-Vodă, ci, dinpotrivă, orice a fost organizaţie politică din Ţara Românească avea interes să distrugă această popularitate, să conjure această stafie care venea necontenit să întrebe ce s-a făcut cu opera lui. (Furtunoase aplauze).

După aceasta să încercăm, istoriceşte, a înţelege de ce a fost el aşa, şi, după ce vom încerca această explicaţie prin trecutul familiei lui, prin trecutul lui şi prin caracterul care s-a format în mediul particular în care s-a dezvoltat, pe urmă, din toată activitatea lui Vodă-Cuza, vom insista asupra părţii aceleia în care, după ce a dat ţăranului dreptul său, el a fost pus la marea încercare de a-şi menţinea punctul lui de vedere împotriva tuturora, împotriva tuturor intrigilor, tuturor tendinţelor de răzbunare, împotriva conservatismului boierimii de tradiţiune, ca şi împotriva ipocritului idealism liberal, pentru ca la urmă, neputând birui nici pe unul, nici pe altul, să cadă înaintea coaliţiei care, prin felul cum a răsturnat pe om, a înălţat opera pe care omul o îndeplinise. (Aplauze furtunoase).

Domnilor, Cuza-Vodă a fost fără îndoială un mare democrat. Prin originea familiei lui, prin mediul în care a crescut, prin educaţia pe care a primit-o, a fost un boier. A fost un boier, dar -  şi întrebuinţez un cuvînt care e socotit de mult ca trivialisat, dar care, după ce-l voiu explica, va pierde din trivialitatea lui, cum pierde orice lucru lămurit deplin -, dar n-a fost un ciocoiu. Un boier da, un ciocoiu nu. Şi mă grăbesc să fixez deosebirea între boier şi ciocoiu.

Boierul e nobil de sânge: strămoşii boierului s-au ridicat luptând; moşia lor au căpatat-o într-o zi de biruinţă; evlavia lor a întemeiat biserici; generozitatea lor a liberat pe ţăranul şerb; inteligenţa lor a creat literatura românească; sufletul lor mare a fost însuşi sufletul naţiei noastre din veac în veac. (Aplauze călduroase).

Ciocoiul e sluga necredincioasă a boierului întâiu, a Domnului pe urmă, sfătuindu-l de rău, profitând de pe urma faptei greşite şi gata ca, în momentul când va fi tras la răspundere, să arunce această răspundere întreagă pe stăpânul său. (Aplauze furtunoase.) Ciocoiul nu cunoaşte altă luptă decât lupta de anticameră, vrednică de sângele josnic pe care-l are (Aplauze); n-a biruit altfel decât prin intrigă; nu s-a impus altfel decât prin minciună; nu s-a luptat împotriva duşmanului altfel decât prin calomnie.

Nimic în dezvoltarea istoriei noastre nu vine de la dânsul: nimic din luptele noastre, nimic din gândul nostru, nimic din fapta, din sufletul, din arta şi literatura noastră. (Furtunoase aplauze.) Ciocoiul, şi cel vechiu, şi cel nou, şi cel foarte nou (ilaritate), spoit cu arama Fanarului, ciocoiul acesta, nu numai că n-a creat ce e mai frumos în trecutul nostru, dar, fiindcă nu l-a creat, nu-l înţelege şi-l urăşte. Şi urăşte pe toţi aceia cari au întemeiat trecutul nostru, şi-şi face din aceasta un drept de a urî şi prigoni pe acei cari, cu sufletul curat, încearcă să creeze pe bazele acestui trecut, ca şi ale nevoilor prezentului, viitorul însuşi al acestui neam. (Aplauze puternice).

Boierul a fost din neamul acelora cari adesea ori puteau să fie Domni şi n-au vrut; ciocoiul e din neamul acelora cari, chiar dacă nu se simte nevoia de slugi, se îmbulzesc pentru a fi aceasta. (Puternice aplauze, ilaritate.) De aceia, unde boierul poate fi înţelept, ciocoiul e calculator; unde boierul poate fi iertător, el e ipocrit pânditor; unde boierul poate fi creator, ciocoiul se gândeşte la distrugerea lucrului făcut de alţii; unde boierul simte datoria de a fi viteaz, ciocoiul caută colţul de întunerec unde să se poată ascunde, nu numai pentru a fugi, ci şi pentru a căuta drumul care duce la spatele învingătorului, şi a-l trânti. (Frenetice aplauze, ovaţiuni prelungite).

Să nu amestecăm pe boier ca ciocoiul. A calomnia pe boier înseamnă a strica o parte din trecutul nostru; a ajuta pe ciocoiu, înseamnă a distruge în întregime viitorul nostru. (Mari aplauze).

Alexandru, fiul lui Ioniţă Cuza, s-a născut dintr-un neam de vechi şi adevăraţi boieri ai ţării. Numele lui chiar, în originea lui etimologică, corespunde cu simpatica lui înfăţişare de om care se uită franc în ochii aceluia căruia îi vorbea. Semn deosebitor în viaţă. După vreo treizeci de ani de luptă politică şi o largă cunoştinţă a oamenilor, pot să dau un sfat: nu mergeţi niciodată cu omul ai cărui ochi fug necontenit de la dreapta la stânga. (Ilaritate, aplauze.) Să nu vă ţineţi niciodată - idee bună, şi a spus-o un mare filosof german, Schopenhauer - după omul care nu se uită drept, cu ochii deplin deschişi: acela niciodată nu e un om de treabă.

Cuza avea însăşi originea etimologică a numelui aşa de potrivită cu francheţa personalităţii sale captivante -, căci a fost captivant, şi pentru femei, şi pentru bărbaţi, pentru toată lumea. (Ilaritate, aplauze.) Evident că explicaţia acestei calităţi a lui Cuza nu vine de la «Cusanus», acel neamţ din secolul al XV-lea -, cu slăbiciunea românească de a căuta tot ceia ce e nobil şi curat aiurea, la alte neamuri. Cuza se zicea odată Cuzea sau Cozea, şi aceasta vine de la coz, care înseamnă: frumos. A fost la început un strămoş frumos, şi el a creat un nume care a trecut la urmaşii cari i-au moştenit şi frumuseţa -, oamenii frumoşi căutând, pe vremea aceia, cu mai putină grijă zestrea, cât femeia frumoasă, şi astfel frumuseţa a putut trece din generaţie în generaţie. Familia lui, în veacul al XVII-lea, a jucat un rol foarte şters: evident e mult mai bine ca o familie să joace un rol şters, făcând bine numai celor ce o apropie, decât să joace un rol strălucitor pe acele cărări de răutate pe care cineva intră în viaţă de multe ori pentru a fi bătut cu pietre după vrednicia lui. În al XVIII-lea, doi din înaintaşii lui au murit ca martiri ai cauzei politice pe care o credeau bună.

În vremea lui Mihai Racoviţă, Dumitraşcu a mers cu Austriecii, cari pătrunseseră în Moldova, – în gândul că e mai bine să fie cineva alături de creştini decât alături de turci. Cauza lui a fost zdrobită şi, în loc să facă aşa cum fac atâţia: după ce cauza nu mai merge, să treacă imediat la cauza cealaltă, şi astfel cutare apărător al neutralităţii până la sfârşit, « usque ad finem », să devie reprezentantul victoriei Aliaţilor ori cutare vechiu germanofil să se grăbească a-şi pune iscălitura pe tratatele care consacră zdrobirea Puterilor Centrale, şi atâţia alţii cu asemenea dispoziţii să profite de slăbiciunea unui public uituc pentru a da iluzia că n-au fost niciodată ceea ce nu mai au interes să fie. Dumitraşcu Cuza, o fi greşit el în politica lui austriacă, dar politica aceasta a dus-o până la sfârşit, şi a atârnat în spânzurătoare în momentul când cauza lui a fost învinsă -, singurul fel prin care se face cineva iertat de o greşeală politică în care a fost amestecat: să moară împreună cu dânsa. Celălalt, însuşi străbunicul lui Alexandru Ioan I-iu, Ioan Cuza, a perit, nu pentru o cauză străină, ci pentru cauza drepturilor ţării, tăiat fiind la Iaşi împreună cu boierul Bogdan, caz extrem de rar în epoca fanariotă, în care Domnii nu îndrăzneau să scurteze de-un cap pe boierii lor: a fost tăiat deci la Iaşi în momentul aproape când noi pierdeam, de pe urma aceleiaşi slăbiri a energiei naţionale, Bucovina.

El însuşi a fost foarte mândru de aceşti înaintaşi; nu i-a renegat de loc, ci, într-o ocazie solemnă, i-a amintit, vorbind cu deosebit respect şi recunoştinţă de aceşti moşi ai lui cari pătimiseră pentru ţară. El spunea la 21 mai 1864 -, atunci când se constatase rezultatul, favorabil reformei agrare, al plebiscitului pe care-l orânduise împotriva celor pe cari el îi numia „oligarhi”, şi cuvîntul se întrebuinţează întâia oară în chip oficial în actele anului 1864, rostit din gură domnească, din gura Domnului învingător în marele războiu social (Aplauze) - el spunea, deci, la 21 mai 1864, înaintea acelora cari veniseră să-i prezinte resultatul plebiscitului: „Părinţii miei şi-au vărsat sângele pentru drepturile Ţării lor” - ce mai frumos merit decât acesta ar putea invoca oare urmaşul vrednic al unor oameni vrednici? „Astăzi, mai mult decât oricând îmi aduc aminte şi sunt hotărât a respecta această lege veche a familiei mele”.„Vă jur dar, domnilor, în faţa d[umnea]voastră, în faţa întregii ţării, că şi eu voiu şti a muri pentru apărarea drepturilor şi voinţei României” (Aplauze înduioşate).

Acestea sunt cuvintele care şi trebuiau a fi rostite a doua zi după cel dintâiu pas făcut pe un drum ca acela pe care pornise Alexandru Ioan I-iu.

Familia lui Ioniţă Cuza, nepot de fiu al lui Ioan cel decapitat, a trăit în împrejurări modeste, în mijlocul poporului românesc. Boierii din vremea aceea nu erau separaţi, prin luxul stupid din timpul din urmă, prin desţărările periodice către locuri cu soare cald iarna, către locuri răcoroase vara, şi mai ales cu joc de cărţi şi pentru una şi pentru alta (ilaritate.) Boierii nu erau deprinşi cu aceste mijloace foarte moderne de a se desface din mijlocul poporului lor. Orice aristocraţie, ori socială, ori politică, ori intelectuală, are dreptul de a trăi numai atâta vreme cât stă în contact necontenit cu poporul din care s-a ridicat, cât împărtăşeşte toate gândurile, toate sentimentele acestui popor şi cât este gata ca ea, în rândul întâi, să puie pieptul pentru apărarea drepturilor acestui popor. (Aplauze prelungite.) Cuza a copilărit în mijlocul ţăranului moldovean, deşteptului, cumintelui ţăran moldovean, care nici nu stârneşte anarhia cea adevărată, nici n-o încurajează, dar ştie foarte bine să recunoască anarhia cea adevărată, chiar dacă e foarte sus, de ceea ce, oricât de jos, nu e anarhie, ci pornire către dreptate şi libertate, (Furtunoase aplauze). Fiindcă cea mai straşnică anarhie este anarhia împotriva dreptului altuia şi a propriei tale conştiinţi. Aceasta este anarhia. (Aplauze îndelung prelungite).

În mijlocul acestor ţărani a crescut el, şi este ceva ţărănesc într-însul. Se vede din vorba lui, din scrisul lui, din gestul lui.

Acum câţiva ani am pus să se tipărească Mesagiile, proclamaţile, răspunsurile lui Cuza-Vodă: cartea, cu greu, s-a răspândit, dar o asemenea carte ar fi trebuit trimeasă, cu ocazia centenariului, în sute de mii de exemplare în tot cuprinsul României, şi ea ar trebui, astăzi când avem România Mare, să se găsească, alături de cărţile religioase, în mâna fiecărui ţăran român, căci el ar putea să înveţe de acolo tot dreptul său, şi n-ar fi lucrare mai potrivită pentru a servi şi ca mijloc de apărare împotriva şarlatanilor cari, fără să semene cu Cuza-Vodă, pretind să continue opera lui tocmai pentru a o distruge. (Aplauze). Şarlatani empirici veniţi tocmai din mijlocul acelor ciocoi despre cari am vorbit, sau simplu paravan zugrăvit în tot felul, ca dragonii paravanelor chineze şi japoneze, după care se ascund acei şarlatani.

Prin urmare în mediul acesta particular a crescut Cuza-Vodă, cunoscând sărăcia alor săi, cunoscând omenia celor de cari era încunjurat, cunoscând religia în bisericuţa din sat, cunoscând pe sătean la brazda lui, cunoscând pe boier în îndeplinirea funcţiunilor lui sociale seculare, cunoscând naţia în ceea ce are ea mai esenţial, în ceea ce are mai adânc, mai valoros şi mai sacru.

Naţiunea română poate să o cunoască cineva pe o mulţime de căi: băiatul de oameni bogaţi se trimite în străinătate să înveţe. Întors de la Paris sau din alte locuri străine pe unde a fost, el reînvaţă limba părinţilor lui, admiţând că ar fi ştiut-o. Expunându-se la Capşa, el se spoieşte azi cu o democraţie tricoloră totdeauna la îndemână, căci sunt vopsitori emeriţi pentru aceasta, iar, după aceea, mai înainte trecea prin Colegiul al treilea la alegerile pentru Cameră, acum va trece printr-un sufragiu universal diabolic falsificat, şi astfel intră pe arena politică, cunoscând naţiunea română, nu atunci când sprijină nevoile ei, ci când el se găseşte pe umerii acestei naţii româneşti, destul de apăsată ca să nu se suie noi generaţii de trântori pe umerii ei obosiţi. (Furtunoase aplauze, îndelung prelungite).

Cuza a fost şi el la Paris, la Parisul de după marile comoţiuni politice şi sociale; a fost în acel Paris care se cuminţise supt regalitatea lui Ludovic-Filip, dar păstrase din amintirea marii revoluţii destul pentru ca idealismul să fie totuşi o religie pentru burghezia francesă încă, în cea mai mare parte a ei, cu desăvârşire sănătoasă şi doritoare de adevărată libertate, respectuoasă de adevăratele drepturi ale tuturora. A studiat dreptul, dar n-a învăţat mult acolo. Sunt însă împrejurări, sunt anumite momente istorice în care a nu învăţa aşa de multe lucruri inutile, nepotrivite cu ţara ta, e mai curând un avantagiu. N-am putea spune cât rău au făcut elevii foarte buni cari au mers în străinătate de la începutul aşa-numitei noastre renaşteri - într-un sens: renaştere, într-alt sens: decădere - cari au mers, zic, în străinătate pentru a se deromâniza, pentru a reveni ca escelenţi oameni, asemenea altor locuitori din alte ţări, dar incapabili de a juca un rol în propria lor ţară, incapabili de a se renaturaliza în mediul românesc în care s-au întors, şi cari s-au ţinut toată viaţa lor de formule foarte bune în abstracţia lor, foarte capabile de a fi aplicabile în alte locuri, dar la noi străine de pâmânt, străine de oameni, de trecutul şi prezentul ţării noastre şi cu desăvîrşire nechemate a pregăti viitorul nostru.

Cuza s-a întors în ţară bun pentru orice decât pentru o specialitate. Vedeţi: şi aici, în aparenţă ar fi o scădere. E foarte bine ca un om să aibă o specialitate şi prin acea specialitate o carieră. În ceea ce citeam acum un ceas la Academia Română, în observaţiile unui francez, profesorul Repey, de la 1836, se cuprind învăţături foarte bune: el spunea elevilor săi de la Academia Mihăileană, între cari se aflau tocmai tovarăşii de mai târziu ai lui Cuza-Vodă: ridicaţi-vă la nivelul Europei; naţiunile care nu vor ajunge să se ridice la acest nivel vor cădea în dispreţul lumii civilizate şi vor dispărea prin slăbiciunea lor în concurenţa mondială; dar el mai spunea un lucru: ceea ce învăţaţi, puteţi învăţa pentru carieră, dar, înainte de a învăţa pentru carieră, să învăţaţi pentru umanitatea voastră. (Aplauze): nu pentru ce veţi fi în breasla voastră, ci pentru ce veţi fi ca oameni în mijlocul oamenilor celorlalţi. (Aplauze.) Ei bine, ceea ce deosebeşte pe Cuza-Vodă şi înainte de a învăţa la Paris şi după, e caracterul acesta de om deplin, de om real, simţindu-se totdeauna în mijlocul altor oameni, văzând drumul drept care duce la nevoile acestor oameni şi călcând cu bărbăţie pe acest drum, orice ar fi să i se întâmple lui personal. De formule a avut totdeauna scârbă.

Acesta e motivul pentru care nu s-a înţeles niciodată cu liberalii-naţionali, – partidul lui Rosetti şi Brătianu era atunci partidul roşu, şi foarte multă vreme aşa li s-a zis liberalilor: roşii, deşi n-au socotit niciodată că în aceasta s-ar cuprinde o învinuire de anarhie (ilaritate). Ei au combătut pe Cuza-Vodă de la un capăt al Domniei lui la celalt; au stat împotriva legii agrare, în loc să se unească cu Domnul împotriva vechiului conservatism cu işlic sau fără -, speţa lui Manolachi Costachi, om învăţat în şcoala germană, dar care avea reacţionarismul doctrinar -, în loc să se unească, prin urmare, cu acest Domn renovator, spărgător de uşi, dărâmător de temple false, răsturnător de idoli, nu creator nici susţinător de «idei». (Aplauze puternice.) Fiindcă iată ce se întâmplă cu idolul: îl pui într-un templu ca să facă minuni pentru d[umnea]ta, dar vine momentul când un Samson scutură stâlpii templului pentru idol, şi, când se răstoarnă templul, nu numai idolul se poate găsi supt dărâmâturi, (Aplauze puternice.) Totdeauna e periculos să-şi creeze cineva idol într-un templu care totdeauna poate fi răsturnat, pentru că sămânţa Samsonilor e veşnică în omenire. (Ilaritate, furtunoase aplauze).

Revenind la cele ce spuneam, roşii, liberalii-naţionali n-au susţinut pe acest Domn răsturnător de idoli împotriva acelora cari se găseau bine în umbra neagră a vechilor capişti de închinare, ci s-au unit tocmai cu aceştia împotriva Domnului, şi, la 1866, în februar, s-au aflat la un loc tot politicianismul român, sau, cum zice cineva, « toţi fruntaşii politici ai naţiei » s-au aflat împreună pentru ca să răstoarne pe Vodă-Cuza pentru « administraţie rea ». Administraţia rea este însă caracterul indelebil al dezvoltării noastre istorice în secolul al XIX-lea, şi nu era nimeni aşa de naiv ca să-şi închipuie că, dispărând Cuza-Vodă, ar veni o administraţie bună. De obiceiu administraţia rea este aceea de care nu profiţi d[umnea]ta (ilaritate); de îndată ce se schimbă lucrurile şi profiţi de administraţie, ea se ridică şi devine chiar ideală. Şi cu tirania e tot aşa. Cauza însă pentru care s-a făcut această legătură între toţi «fruntaşii politici ai naţiei», pentru care şi liberalii au făcut parte din această Ligă sfântă din februar 1866 e că, de fapt, ei îl urau sincer, chiar în afară de situaţia lor de proprietari de pământ. Pe urmă, ce e drept, s-a întâmplat o schimbare la liberali: au trecut la faza capitalului mobil urban, şi atunci au putut fi generoşi faţă de capitalul pus în pământ, a cărui ruină nu mai însemna ruina celor cari nu mai deţineau acest pământ. Dar nu era numai liberalismul cu moşii care lupta contra lui Cuza-Vodă, era şi altceva: era ura feroce a oamenilor aserviţi unei formule contra roditorului om de realităţi. (Aplauze puternice.) Îi durea omul acesta scînteietor de inteligenţă, plin de bunătate, iertător - şi fiecare iertare a lui era o pălmuire pentru duşmanii lui. L-au dărâmat a doua zi după amnistia pe care o dăduse acelora cari înscenaseră, cum veţi vedea la sfârşit, răscoala mulţimii, în august 1865. Îi durea tot ce era larg uman într-însul, pe ei, reduşi la reprezintarea abstractă a unei formule moarte. (Aplauze prelungite).

Ajunsese Domn fără să vrea, în opoziţie cu atâţia cari ar fi voit să fie Domni şi n-au ajuns– şi aceasta nu i-au iertat-o o viaţă întreagă. Unii cari se visau preşedinţi de Republică (ilaritate) – nu vă spun nume, pentru că este unul dintre dânşii, altfel foarte generos şi sincer în politica lui, pe care-l respectăm, dar fără îndoială el vedea şi republica roşie şi ocaziunea de a o prezida. Cuza n-a voit să fie nici Domn, nici - preşedinte de Republică: vremea l-a scos înainte, acel anonim lucru care se chiamă vremea şi care posedă mai multă înţelepciune, mai multă prevedere şi mai multă măsură decât oricare dintre noi. Fiindcă „vremea” sunt oamenii cari nu vorbesc, sunt oamenii cari nu se înfăţişează, sunt oamenii fără interes, oamenii fără ambiţii, cari muncesc, cari sufăr şi cari sprijină pe ceilalţi, şi aceştia, de aceea nu muncesc şi n-au de ce să sufere. Şi vremea înseamnă, nu numai cei neştiuţi din momentul acela, ci vremea înseamnă şi tot trecutul, milioanele de oameni cari îndeamnă din urmă, din mormintele lor, care nu pot cuprinde sufletul lor; şi ea înseamnă şi nesfârşitul număr de oameni din viitor, cari apucă de piept pe reprezintanţii prezentului şi-i târăsc necontenit înainte pentru ca ei înşişi să trăiască mai bine decât înaintaşii lor cari au fost. (Aplauze înflăcărate).

Aşa a fost el adevărat « Domn din mila lui Dumnezeu şi din voinţa naţională». A fost Domn din mila cea adevărată a lui Dumnezeu, care alege pe un om din mulţime, pe David păstorul, şi-l trimite lui Samuil, marele preot, ca să-l încunune fără să ţină samă de cine a fost, de ce demnitate a avut, de câţi şi cari sunt oamenii ce-l sprijină. Şi a fost Domn prin voinţa naţională, fiindcă din cel dintâiu moment el a fost cel mai devotat îndeplinitor al voinţei naţionale, singurul fel de a fi: „al voinţei naţionale”. (Aplauze prelungite).

De la început a pus în execuţie programul însuşi al naţiei, programul Divanului ad-hoc. Cuza n-a făcut greşeala de a crede că un cenaclu de câţiva miniştri, plus de zece ori mai mulţi intriganţi, sunt în stare să corecteze ceea ce iese în chip natural din dezbaterile, de multe ori pătimaşe, furtunoase, ale oamenilor cari se simt, cu dreptate, reprezintanţi ai poporului lor. Poate că nici Divanurile ad-hoc n-or fi fost alese după toate cerinţele constituţionale. Fusese aleasă înainte de aceasta altă Adunare, supt Vogoridi, Adunare dizolvată de Europa, pentru că boierimea falsificase listele şi se aleseseră indivizii cei mai groşi la minte, cei mai tari la inimă din câţi se găseau pe vremea aceea în Moldova. Pe urmă s-au făcut alegeri nouă. Sistemul era foarte restrâns; atâţia, fără îndoială, n-au ştiut de alegeri şi s-au abţinut, căci nu orice ţăran din fundul munţilor Sucevei era să vie pentru a îndeplini funcţia de alegător la Divanul ad-hoc - şi poate că poporul nici nu ştia ce înseamnă turceşte „divan” şi ce înseamnă latineşte ad hoc; nici nu i se mai vorbise ţăranului de o Adunare a poporului care, în lipsa Domnului, să îndeplinească rosturi pe care Domnul până atunci le îndeplinea; toate acestea erau lucruri noi pentru mintea lui, oricât s-ar fi trezit vechi amintiri de o reprezintanţă a poporului în trecutul depărtat.

Cuza-Vodă nu şi-a zis însă că acei ce au pregătit munca în Divanul ad-hoc ar fi greşit din cauza originii lor constituţionale dubioase sau fiindcă au fost pătimaşi într-un anume moment şi patima lor ar fi trecut mai departe decât ceea ce trebuie îndeplinit; şi Cuza-Vodă, iarăşi, n-a crezut că în prezenţa fruntaşilor ţărani din Divanul moldovenesc de la 1857 se găseşte un motiv de inferioritate, fiindcă omul n-are niciun certificat de bacalaureat, de licenţă sau doctorat şi prin urmare nu poate fi la nivelul unei fabricaţiuni didactice, cum sunt aceia cari pot exhiba tot felul de titluri, dar dincolo de titluri nu mai au nimic de prezintat, căci tot ceea ce sunt se cuprinde în petecul de hârtie tipărită din care nu mai pot ieşi. (Aplauze).

Cuza-Vodă şi-a zis: m-am ales cu acest program, programul acesta este al poporului mieu, şi eu trebuie să-l îndeplinesc. Dar dacă Tronul printr-aceasta i-ar fi fost în primejdie, dacă şi dinastia? Şi un moment s-a gândit, ca orice părinte care-şi iubeşte copiii, la copiii iubirii sale, în afară de legăturile lui cu Doamna. Şi Doamna, cu care eu am vorbit acum câţiva ani, Doamna Elena, n-avea niciun fel de resentiment pentru lucrurile de atunci; dinpotrivă, dacă păreai că atingi cât de puţin acele lucruri trecute, se supăra şi tăia vorba imediat: „nu, nu! lucrurile acestea nu sunt de vorbit cu privire la Vodă”; îi era drag şi aşa, avea motivele ei pentru care-i era drag şi aşa. El nu s-a gândit nici la Tron, nici la copiii lui, frumoşi, suflete nobile, cari au murit înainte de vreme, şi a fost un fel de izbăvire a lor: nu se ştie ce ar fi făcut toţi nemulţumiţii din Ţara Românească cu dânşii, jucându-i pentru interesele lor. Nu s-a gândit Cuza-Vodă la nimic din ale lui, ci singur şi-a spus: acest lucru trebuie făcut, îl voiu face împotriva tuturora, împotriva mea însumi, împotriva fericirii mele, a viitorului meu, dar nu împotriva datoriei pe care o am faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, şi nu împotriva numelui bun pe care sunt chemat să-l las în paginile istoriei neamului meu. (Aplauze entuziaste, îndelung prelungite).

Şi a procedat, fără un moment de îndoială, la lovitura de Stat, la lovitura de Stat pentru dreptate, pentru cea mai neapărată dreptate. (Aplauze prelungite).

Adunarea refuză sistematic reformele propuse până ce, la urmă, el le-a primit pe toate în afară de aceea care interesa mai mult: reforma agrară. Toate da, însă reforma pământului, nu! În novembre 1863, prin mesagiul lui de la 8 a acestei luni, el chiamă din nou pe reprezintanţii clasei politice din Principatele Unite la îndeplinirea celei mai elementare datorii faţă de ţărani, datorie care, să nu uitaţi un lucru, nu venea numai din dezvoltarea întregii noastre istorii, din cerinţa neapărată a epocei noastre, din nevoia care stăpânea lumea întreagă, din această cerinţă pe care aşa de frumos o exprima, ca Moştenitor al Tronului, Regele nostru la Craiova, cu prilejul dezvelirii monumentului lui Ştirbei: „România nu poate fi trainică decât când se va sprijini pe mulţămirea tuturor locuitorilor ei”.

A tuturor, şi nu pentru mulţămirea câtorva de sus, câtorva agăţaţi sus, nu stând de drept sus, şi împotriva milioanelor de jos, a doua zi după cel mai mare sacrificiu pe care l-au făcut aceste milioane. (Înflăcărate aplauze mult prelungite şi din nou repetate).

Să nu uităm însă că încă de atunci reforma agrară deplină era datorită Europei, care a sancţionat noua noastră existenţă, de ţări unite. Convenţia din Paris, care a precedat Statutul, care Statut a precedat Constituţia, Convenţia din Paris cuprinde cerinţa-neapărată de a se rezolva definitiv şi radical chestiunea rurală în România. Sunt de atunci şaizeci de ani, şi îndatorirea formală din Convenţiune a fost trecută cu vederea, tot aşa ca şi alte nevoi esenţiale de viaţă ale acestui popor. (Aplauze puternice.)  Şi Cuza, îndemnând pe deputaţi „să-şi aline patimile şi urile între dânşii” - sunt propriile lui cuvinte -, amintindu-le că „strămoşeasca frăţie” a făcut „strămoşeasca putere”, puse înainte necesitatea rezolvirii imediate a chestiunii agrare.

Adunarea a zăbovit necontenit această chestiune esenţială, şi atunci, la 2 februar 1864, s-a prelungit termenul de dezbateri pană la 3 mart, pe urmă pănă la 1-iu april. Adunarea nu luase în dezbatere proiectul de reformă rurală, pe care-l prezinta acum Kogălniceanu. La 14 mart, se vine cu proiectul formal al acestuia şi, în Mesagiu, iată ce spune Domnitorul: „Proiectul de lege rural votat de onorabila Adunare în sesiunea din anul 1862 nu l-am putut sancţiona, fiindcă el nu corespundea la condiţiunile de îmbunătăţire a soartei muncitorimii de pământ, garantată lor prin art. 46 al Convenţiunii încheiate la Paris în 7/19 august 1854”.

Adecă ceilalţi făcuseră altă lege agrară, legea din 1862, şi Domnul refuzase formal să primească această lege, pe care o socotea scăzătoare pentru dreptatea clasei ţărăneşti şi, raportându-se la Convenţie, el cerea să se treacă dincolo de ce se acordase la 1862 pentru ca această chestie să-şi capete dezlegarea ei trainică.

Din partea Adunării se observă aceeaşi lipsă de bunăvoinţă. Ministeriul e pus în minoritate în chestiunea rurală; e pus în minoritate pentru că acest Ministeriu voia să treacă mai departe, mult mai departe în rezolvirea acestei chestii decât Camera. Şi Domnul, având să hotărască asupra acestei demisii a Ministeriului Kogălniceanu, se exprimă astfel: „Eu nu am putut primi această demisie pentru că votul de dezaprobare este dat de d[umnea]voastră fără măcar să fi întrat în discuţia unei chestii de mare importanţă: îmbunătăţirea soartei locuitorilor muncitori de pământ, garantată lor de articolul 46 al Convenţiei din Paris şi pe care ţara întreagă o aşteaptă cu o legitimă nerăbdare, şi aceasta în însuşi interesul asigurării proprietăţii funciare”.

Prin urmare Cuza-Vodă judeca aşa: dacă între Cameră şi Guvern se iveşte un conflict, conflictul se rezolvă în dauna acelei părţi care dă mai puţin în ce priveşte dreptatea cauzei rurale, iar nu în dauna acelei părţi care dă mai mult în folosul acestei clase rurale. (Furtunoase aplauze.) Cu alte cuvinte, având să cucerească o poziţie puternică şi bine apărată, el se hotăra pentru acei cari mergeau mai aproape de zidurile duşmanului, şi nu se dădea înapoi cu fugarii cari n-aveau curajul să înainteze către această cetate. (Aplauze furtunoase).

Camera a fost prorogată şi atunci (ilaritate), a fost prorogată atunci (ilaritate, aplauze), pentru sărbătorile Paştilor, şi prorogarea aceasta, pentru pocăinţa Camerei retrograde, o anunţă Vodă în aceste cuvinte: „De aceea eu am însărcinat pe Ministeriul mieu a vă înfăţişa proiectul pentru reforma legii electorale, prevăzută de înaltele Puteri subscriitoare Convenţiei de la Paris, reclamată de un îndelungat timp de ţară şi, în multe rânduri, şi de însuşi d]umnea]voastră. Această reformă, mai mult decât orişicând, a devenit astăzi urgentă, pentru că numai prin ea România poate dobândi o Adunare în care interesele tuturor claselor societăţii vor fi mai deplin reprezintate. Însă, fiindcă pe de o parte, se apropie sfintele sărbători ale Învierii Mântuitorului omenirii, iar pe de alta, doresc ca d[umnea]voastră pe un scurt timp să vă întoarceţi la locuinţile d[umnea]voastră pentru ca la însăşi sorgintea mandatului d[umnea]voastră să vă încredinţaţi de sentimentele naţiunii…”.

Vedeţi ce om cuminte: trimite la alegători pe membrii Adunării cari se ridicaseră împotriva lui, fiindcă el zice: această reformă e a mea, mă identific cu vederile miniştrilor mei. În loc să dizolve de-odată Adunarea, îi spune: recunosc că sentimentul naţiunii e mai puternic decât sentimentul şi judecata oricăruia dintre noi; mergeţi deci acasă, întrebaţi pe ai d[umnea]voastră cari :v-au ales, ce preferă: reforma mai largă pe care o aduc eu, sau reforma mai îngustă pe care o vreţi d[umnea]v[oastră], aleşii. Şi numai după aceea, când deputaţii şi-au astupat urechile ca să nu audă, numai după aceea Cuza-Vodă a trecut la măsura, atât de zguduitoare pentru orice conştiinţă de Suveran, care este o dizolvare, şi nu o dizolvare obişnuită, ci o dizolvare în momentul când se discută o chestiune de viaţă, o mare chestiune de viaţă pentru un popor şi când acei cari sunt în stare s-o rezolve se găsesc la locurile lor gata, poate, sa dea rezolvirea deplină. (Furtunoase aplauze mult repetate).

Şi Cuza-Vodă continuă, după ce le spune să se ducă acasă pentru ca să consulte poporul: „totodată să vă convingeţi că, mulţămită Providenţei, ordinea publică, nici într-o parte a României nu este turburată, nici chiar ameninţată”. El voia să spună prin aceasta că se turbură ordinea publică, nu când acorzi unui popor dreptul său, ci când i-l refuzi. (Aplauze prelungite).

Pentru aceasta deputaţii sunt prorogaţi pană la 2 mai. La 2 mai Adunarea se înfăţişează hotărâtă să refuze proiectul de lege. Atunci e dizolvată. Ţării i se adresează Domnul printr-o splendidă proclamaţie în care întâlnim următorul pasagiu: „Românilor, şase ani se vor împlini în curând de când existenţa politică a României s-a recunoscut într-un chip solemn şi s-a proclamat printr-un tratat la care au luat parte Înalta Poartă, augusta noastră suzerană, şi marile Puteri ale Europei. Actul internaţional, Convenţiunea din 7 şi 19 august 1858, ne-a înzestrat ţara cu instituţii liberale şi binefăcătoare, a cărora dezvoltare progresivă ar fi asigurat prosperitatea noastră”.

Acei cari cred că la 1866 s-a făcut un lucru nou prin Constituţie, nu ţin samă deci că Vodă Cuza, la 1864, considera ca o datorie a lui „dezvoltarea progresivă” a principiilor cuprinse în Convenţie. Şi, d[omni]lor, progresiv este altceva decât progresist (ilaritate): progresiv înseamnă intenţia de a progresa, „progresist” uneori situaţia de spectator duşman al progresului epocei tale. (Ilaritate, aplauze).

„…Şi cu toate acestea România stă încă pe loc!” Ceea ce supăra pe Cuza era că ţara „stă pe loc”. Nimeni nu poate dori mai mult decât o necontenită mişcare de conştiinţă naţională, singura în stare să ţie un popor la acelaşi nivel cu dezvoltarea însăşi a epocei.

„De unde vine răul?” „Ridicat la tron prin voturile unanime ale ambelor Adunări Elective, eu eram în drept de a mă răzima pe concursul acelora cari mi-au impus glorioasa, dar greaua misiune de a organiza ţara. A fost însă din contra; de a doua zi eu am găsit înaintea mea o neîmpăcată opoziţie. Fiindcă el reprezinta cauza reformei, şi oricând, faţă de vechea clasă politică ce există încă, a reprezinta cauza reformelor, însemnează a avea înaintea ta „neîmpăcată opoziţie”.

„În zadar eu am dat nenumărate dovezi despre cel mai scrupulos al meu respect pentru privilegiile parlamentare; în zădar am chemat la putere toate partidele, unul după altul. În zadar am făcut Adunărilor concesii peste concesii şi am împins spiritul de împăcare până a tolera încălcări grave asupra atribuţiilor mele. În zădar m-am învoit până a face sacrificiul spontaneu chiar şi al unor prerogative suverane. Toate au fost nefolositoare. Unirea ţărilor surori săvârşită; averile mănăstirilor închinate, a cincea parte a pământului românesc înapoiat domeniului naţional, nişte asemenea mari rezultate dobândite de Guvernul meu, toate au fost uitate”.

„Interesele ţării şi demnitatea sa dorinţile, trebuinţile voastre cele mai neapărate, toate s-au sacrificat unor patimi vinovate”.

„Drept răsplată pentru devotamentul său către cauza naţională, Alesul Românilor n-a găsit decât ultragiul şi calomnia; şi, cu toată înţelepciunea unui număr de deputaţi, o oligarhie turburătoare a ştiut a împiedeca necontenit stăruinţile mele pentru binele public şi a redus guvernul meu la neputinţă”. (Aplauze puternice).

„Ce-mi rămâne dar de făcut?” Să concedieze Guvernul redus la neputinţă pentru că voia să îndeplinească reforma neapărată, sau să lovească în Camera recalcitrantă în această „oligarhie turburătoare?” A lovit, la sfârşit, în «oligarhia turburătoare», care se poate lovi şi într-o Cameră, ca şi într-un Guvern, şi chiar aiurea decât într-un Guvern şi într-o Cameră. (Aplauze puternice).

Totuşi, plin de grijă ca niciodată să nu i se poată aduce o critică de ordine constituţională, iată cum urmează Cuza-Vodă: „Am hotărât a face o de pe urmă cercare, a face un de pe urmă apel la patriotismul Adunării. Mi-am schimbat din nou miniştrii, şi, în timpul sesiunii actuale, Guvernul meu a înfăţişat Camerei toate proiectele de legi ce ea însăşi le ceruse. În toate acestea eu am voit aceea ce au voit auguştii subscriitori ai tratatelor care au ridicat România, aceea ce o voiesc marile principii de egalitate şi de dreptate ale timpului nostru. Am voit, în fine, să se realizeze şi marea făgăduinţă dată muncitorilor de pământ de art. 46 al Convenţiei…”.

Suna ca un clopot articolul 46 al Convenţiei! „Am voit ca clăcaşii, prin plata muncii lor, să ajungă a stăpâni părticica lor de pământ în plină proprietate”. Cum a răspuns Adunarea la înfăţişarea proiectului de lege rurală? O ştiţi toţi. Ea a dat un vot de blam Guvernului meu. Şi pentru ce? Pentru că proiectul înfăţişat era o lege de dreptate, era realizarea speranţelor legitime a trei milioane de ţărani. Adunarea, prin blamul său, lovea, în persoana miniştrilor, propria cugetare a şefului Statului”.

Iată că, prin urmare, prin această declaraţie Cuza-Vodă îşi însuşeşte cugetarea lui Mihail Kogălniceanu, confundă personalitatea lui politică în personalitatea marelui său ministru, reuneşte tot ceea ce era mai nobil în fiinţa amândurora pentru a crea această dublă figură legendară a lui Cuza şi Kogălniceanu, în care se cuprinde întâia operă curagioasă de eliberare a ţăranului român. (Aplauze călduroase, îndelungate repetate.)

După aceea Domnul se adresează către ţară, cerând să confirme hotărârea lui.

Răspunsul ţării a venit în câteva zile. Între 10 şi 14 mai s-a votat asupra Statutului care crea noua ordine constituţională şi asupra reformei agrare. Rezultatul a fost 582.621 voturi care aprobau purtarea Domnului. Domnul a primit atunci pe reprezintanţii tuturor claselor, în ziua de 21 mai, la Palatul din Bucureşti, şi a constatat că prin noul aşezământ se acordă o „mai largă reprezintare a ţării.” Adică din lovitura de Stat de la 2 mai a rezultat, pe lângă consacrarea reformei dorite de Domn, şi un regim electoral mai larg şi mai sincer decât regimul de dinainte. Fiindcă este o monstruozitate a se face o lovitură de Stat pentru a aduce un regim electoral înferior aceluia care exista în Adunarea dizolvată (Furtunoase aplauze, mult repetate).

Iar, adresându-se către săteni, la 14 august, Domnul le spune, „ca Domn şi ca părinte” - frumoase cuvinte - aşa: „de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat”.

Soldatul de la 1877 şi de la 1916 a fost creat atunci, în 1864, de Cuza-Vodă. (Entuziaste aplauze).

Sunt puţini oameni cari se hotărăsc să facă ceea ce a făcut Cuza-Vodă sau ce a făcut Regele nostru la Iaşi, în 1917, în urma făgăduielilor formale date soldaţilor săi în ziua de Sfântul Gheorghe. O reformă impusă - o mai spun încă odată - de Suveran unui Guvern care până în momentul acela nu se gândise să aducă din nou cauza pentru care venise la putere. (Aplauze puternice.) Am mai spus-o şi o spun şi acuma, şi ştiu de ce o spun, iar cine spune altfel, minte, minte din interes egoist de partid (Puternice aplauze), şi minte din falsă trufie personală, sau, când minte pentru altul, minte din prostie (Ilaritate, puternice aplauze.) E foarte greu să se ia o hotărâre ca aceea a lui Cuza-Vodă la 1864 şi ca a regelui Ferdinand în april 1917. Toată lumea ştie că, în cazul din urmă, imediat s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate pentru proclamaţia faţă de armată prin care se făgăduia soldaţilor pământ; s-a spus: e neconstituţională, Coroana n-are dreptul să se amestece în lucrurile acestea. Dar este ceva mai greu decât a lua asemenea hotărâri: este a le ţinea împotriva tuturora şi împotriva ta însuţi (Furtunoase aplauze mult prelungite).

Cuza-Vodă a ştiut să menţie hotărârile sale; el n-a întins niciodată mâna pe care cei dizolvaţi la 2 mai erau bucuroşi să o prindă. Nu s-a lăsat convins niciodată că rămânerea lui pe tronul ţării este condiţionată de împăcarea cu fruntaşii din toate partidele; a menţinut luni întregi de zile pe acel mare ministru care în Constituanta de la 1866 a fost izgonit din Adunare pentru că la 2 mai călcase privilegiile convenţionale. A avut curajul, el ca şi marele lui ministru, să stea, deşi ţărănimea nu înţelegea încă pe deplin binefacerea pe care i-o făcuse, să stea alături de acest om, şi, când acest om a căzut, să stea el singur împotriva coaliţiei tuturor acelora cari aveau un rost politic în România. Acesta este marele lui merit. (Entuziaste aplauze).

Glorios a fost Cuza-Vodă la 2 mai 1864, dar gloria lui culminează prin felul cum a întrebuinţat lunile care urmează până la catastrofa lui, intransigent de strajă înaintea operei pe care o îndeplinise.

În ceea ce priveşte pe adversarii lui, ei au întrebuinţat mijloacele care se pot vedea întrebuinţate şi în alte timpuri: nu s-au ridicat, ferească Dumnezeu, ca nişte proprietari jigniţi, ca nişte conservatori turburaţi în acele vechi idei care flutură ca liliecii unsuroşi şi negri în anume capete goale unde e loc de zburat; nu, ferească Dumnezeu, nu au invocat principii pe care opinia publică le-ar fi primit cu indiferenţă, ci s-au cantonat în două domenii: pe de o parte păstrători ai dreptului public jignit, care se cere a fi răzbunat - şi nu era altceva decât dizolvarea unei Adunări care dăduse un vot de blam ministrului ce prezintase un proiect pe care Suveranul şi-l însuşise şi care reprezinta însăşi raţiunea de a fi şi a ministrului şi a Suveranului şi dictatura de o clipă pentru o mai bună ordine constituţională –; şi, pe de altă parte, au îndrăznit - sunt unele îndrăzneli care nu datează de ieri, au îndrăznit să se prezinte ei ca reprezintanţii clasei ţărăneşti turburate, sărăcite prin reforma lui Cuza-Vodă!

Au trecut câteva luni de zile. Domnul, foarte obosit de cumplita luptă pe care o dusese, a fost silit să părăsească, în vara anului 1865, ţara pentru a se căuta. Era bolnav de boala de care a şi murit la Heidelberg, când abia trecuse vârsta de 50 de ani, în plină putere, capabil de a duce, după întoarcerea în ţară unde nu ar fi fost Domn, o nouă luptă. Ce straşnic deputat, luptând în mijlocul Adunării pentru liberarea mai departe a ţăranilor, ar fi fost acela care-şi primejduise coroana pentru a îndeplini misiunea sa şi care, întors la războiul său, ar fi putut spune: m-aţi doborât în luptă, ei bine o încep din nou, de aici, împotriva voastră, a tuturor! (Entuziaste aplauze, îndelung prelungite).

Şi ce frumos bătrân ar fi fost, dacă nu pentru noi, pentru părinţii noştri, acela care s-a chemat Alexandru Ioan I-iu şi care, cum spunea el în ultima lui adresă către Camere, fusese gata oricând să se întoarcă în mijlocul fraţilor săi de luptă de odinioară tot cum fusese odinioară: „colonelul Cuza”.

Am zis că în vara anului 1865 s-a dus să-şi caute sănătatea, foarte zguduită. Atunci s-a organizat falsa revoluţie populară în contra liberatorului ţăranilor. Cum s-o fi organizat: cu sticleţi, cu broşe (ilaritate), ce-o fi fost -, n-avem informaţii. Presupun că lucruri atât de idioate nu pot fi cu totul nouă; prin urmare se poate să fi fost întrebuinţate şi pe vremea aceea. O ceată de oameni rătăciţi, supt conducerea unor agenţi, au „făcut revoluţie” în Bucureşti. Acei cari ţineau locul lui Vodă au fost siliţi să întrebuinţeze mijloace violente. A doua zi după aceasta, şefii partidului liberal, cari puseseră la cale această sinistră mascaradă, au fost închişi. Iar cel dintâiu act pe care l-a făcut Cuza, când s-a întors, a fost acela, de suprem dispreţ, de a le da drumul. Îi socotea mai inofensivi de cum erau, deşi nu-i socotea, desigur, mai buni de cum s-au dovedit. A doua zi după ce iertarea domnească-i scosese din închisoarea pe care o meritau, a început acea uneltire care a dus la conspiraţia militară din februar 1866 şi la căderea Domnului.

Plecând din ţară, pentru câtăva vreme, Franţa, care nu-l uitase, fiindcă-l ştiuse totdeauna prieten loial în legăturile cu străinătatea, cum fusese loial în îndeplinirea misiunii lui interioare, l-a invitat, prin ducele de Grammont, la Viena, să vie din nou în ţară, căci va fi susţinut împotriva regimului care încunjurase imediat pe Carol I-iu, regim contra căruia dusese el marea lui luptă biruitoare şi care acum era înfăţişat la putere de antreprenorii noului Domn. (Furtunoase aplauze.) Carol I-iu a ştiut să se ridice peste antreprenorii lui, cari crezuseră să aibă în Domnitor o simplă unealtă străină, menit să nu înţeleagă viaţa întreagă a ţării în care omul care înţelegea fusese socotit ca foarte primejdios. Atunci Cuza a răspuns: „prin intervenţie străină nu mă întorc în România”.

– Dar cu voinţa poporului tău?

Aici sufletul omului s-a zbătut într-un teribil chin de conştiinţă şi a schiţat gestul: mai mare decât oricine, era de sigur poporul care-l ridicase pe tron, căruia-i răsplătise pentru credinţa lui şi care n-a fost printre cei ce l-au înlăturat, în noaptea criminală, de pe tronul celor două Principate Unite.

Am încheiat expunerea mea. Ea arată cât de mult seamănă vremurile. Şi arată încă un lucru: cât de mult sunt datori, chiar dacă au greşit un moment, să semene cu Vodă-Cuza oricine se găsesc în locul lui. (Entuziaste aplauze, mult timp repetate).

Stenografiat de Henri Stahl.

Notă - Prognoza mea din 2 aprilie 2022: Generația mea va fi martoră și participantă activă la alegerea celui de-al doilea Conducător, un „Cuza al II-lea, al celor două state românești (re)unite, cu participarea alegătorilor de pe ambele maluri ale Prutului…  Vă propun să citiți încă un text consacrat lui Alexandru Ioan Cuza la 200 de ani de la nașterea sa[2]. (Conf. univ. dr. Vasile Șoimaru, Deputat în Parlamentul Republicii Moldova).

-------------------------------------
[1] N. Iorga  100 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza, Cuvântare comemorativă ţinută la Ateneul Român în ziua de 2 aprilie 1920. București, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Str. Lipscanii-Noi Nr. 12.