Ostaşi ai Patriei

Pentru capetele luminate uniforma militară reprezintă un simbol sacru, pentru alţii, doar o velinţă conjuncturală, un camuflaj din celofibră, ajuns nu se ştie cărui capriciu al soartei să învelească o mumie încă în viaţă.

Onoare! Demnitate! Patrie! Sunt cuvinte vii, asociate de drept şi de fapt ostaşilor compatibili cu definiţia patriotismului, din păcate, condamnat la o nedreaptă stigmatizare într-o lume globalizantă. Doar ce care simt şi gândesc româneşte, punând interesele Neamului Românesc deasupra intereselor personale pot fi numiţi Ostaşi ai Patriei. Cum bine spunea Mareşalul în faţa călăilor care l-au „judecat” după porunci străine: „Eu am fost Omul Ţării pe care am considerat-o şi deasupra Monarhiei şi deasupra partidelor politice! [...]”. După astfel de principii a trăit şi Mareşalul Istoriei Contemporane a Românilor, profesorul univ. dr. Gheorghe Buzatu, asupra celor trei cuvinte vii având depline drepturi. Asemenea Mareşalului-ostaş, şi regretatul istoric Gheorghe Buzatu, ştia că patriotismul reprezintă puterea unui popor şi s-a manifestat în viaţă, în opera sa, pe târâmul cercetării şi al ştiinţelor istorice ca un Om al Ţării, slujind ca nimeni altul sub Tricolor Ţara şi Neamul. Nicolae Iorga, marele înaintaş al profesorului Buzatu, spunea că, în viaţă „Omul trebuie sa aibă şi prieteni şi duşmani. Prietenii îl învaţă ce trebuie să facă, iar duşmanii îl obligă să facă ce trebuie”. Nu ştiu câţi prieteni adevăraţi a avut eruditul istoric, dar duşmani... câtă frunză, câtă iarbă. Ei bine, ei, duşmanii l-au obligat să-şi respecte principiile şi dragostea de glie, ajutându-l deseori, să-i combată cu propriile arme. Tot ei au avut grijă să baricadeze uşa Academiei Române pentru ca omul de ştiinţă, „istoricul total” cum l-a numit regretatul Florin Constantiniu, să nu-şi primească locul ce i se cuvenea de drept.

Gheorghe Buzatu a ieşit în faţa furtunii, iar aşa-zisele „îngenuncheri” l-au înălţat

Profesorul Buzatu nu a acceptat ca un inamic, oricât de puternic ar fi fost el, să calce Ţara în picioare şi s-o umilească fără a-i sta în cale, fără a încerca să-l oprească. Românul Gheorghe Buzatu a ieşit în faţa furtunii şi, calm, blajin chiar, cu riscul de a pierde bătălia, a ripostat, tratându-şi inamicul cu floreta inteligenţei reprezentată de Adevărul Istoric, pe care a ştiut atât de bine să-l apere. Chiar dacă unele „succese” i-au minimalizat meritele, aşa-zisele „îngenuncheri” l-au înălţat atât de mult încât inamicul a căpătat dimensiunea unei furnici în faţa elefantului. A avut demnitatea de a nu accepta o decoraţie care fusese acordată şi unui duşman declarat al Neamului Românesc, returnând-o „emiţătorului”. Neprietenii l-au ţinut minte şi nu i-ai iertat gestul.

Există oameni care realizează fapte măreţe, dar şi lichele ce-şi atribuie doar meritele. Fără urmă de îndoială, pe lângă istoricul Gheorghe Buzatu au roit o mulţime de aflaţi în treabă, care, stând la umbra stejarului falnic n-au uitat să se poleiască mai întâi pre ei, soarta maestrului neinteresându-i. Cu puţină vreme înainte de plecarea profesorului în călătoria cea lungă, cunoscând neastâmpărul ce nu-i da răgaz, l-am rugat să aibă mai multă grijă de sănătatea şi liniştea sa: „Domnule Profesor, vă rog să vă menajaţi. De acum nu vă mai aparţineţi. Faceţi parte din patrimoniul naţional”. A râs, dojenindu-mă şi spunând că exagerez. Nu exageram. Eram sincer convins - ca şi acum - de adevărul spuselor mele. Tot în acea perioadă, printre altele, l-am întrebat despre perspectivele românilor. Trist, prelingându-şi amarul printre cuvinte, mi-a răspuns: „[...] totul este foarte bine, deşi - dacă mâine ar ieşi oamenii noştri, numai ei - să fim convinşi că nu se va schimba nimic. De ce? România este, în totalitate, putredă! Nu mai suntem o naţie, ci o populaţie. Involuăm spre trib!”. Florin Constantiniu, Ioan Scurtu, Jipa Rotaru, Horia Dumitrescu, Petre Ţurlea, Constantin Buşe, Cristian Troncotă, Corvin Lupu, Alesandru Duţu, Ion Coja, dar şi Larry L. Watts... sunt doar câteva dintre numele celor care au păşit pe drumuri comune cu ale profesorului Buzatu, iertată fie-mi nescrierea multor altor nume

„Timpul nu a mai avut răbdare”

În urmă cu un an, „timpul nu a mai avut răbdare” cu istoricul Gheoghe Buzatu”. Câţiva mari români l-au chemat la o masa rotundă a Adevărului: Nicolae Iorga, Mareşalul Ion Antonescu, Florin Constantiniu... şi atunci; „În faţa morţii, neclintit,/ N-aveai ce o ruga,/ Ai lăcrimat şi i-ai zâmbit/ Ca şi la nunta ta”.

La 20 mai 2013, România a suferit o pierdere ireparabilă! Rememorez câteva mesaje relevante prin care, cei care i-au apreciat principiile, cunoaşterea, demnitatea şi sacrificiul îl regretă în fiecare clipă. Sunt mesaje îndoliate pe care revista ART-EMIS le-a publicat în ediţia specială dedicată memoriei Profesorului univ. Dr. Gheorghe Buzatu la momentul potrivit.[1]

În memoriam, la un an de când a răspuns chemării strămoşilor, Marelui Român Gheorghe Buzatu i se cuvine de drept Bastonul de Mareşal al Istoriei Românilor, pentru că El şi-a iubit Ţara, pentru că a fost un mare patriot care „... nu s-a dus cu duşii, care s-a bătut cu ruşii”... şi cu toţi duşmanii Neamului Românesc.

-----------------------------------------------------

[1] http://www.art-emis.ro/eveniment/1602-a-plecat-la-intalnirea-cu-maresalul.html