A plecat dintre noi, mult prea devreme, Vlad Pohilă

Când spui Vlad Pohilă reacțiile sunt multe și toate pozitive – simpatie, curiozitate, afecțiune, apreciere, admirație, gratitudine… Destinul a urzit ca de la sfârșitul mileniului al doilea să meargă cu Biblioteca Municipală  „B.P. Hasdeu” în aceeași direcție, fiind, de prin anii ’90 prezent în viața  profesională care era și personală. Format într-un regim totalitar, ostil ființei lui, a știut să învețe din tot ce i se întâmpla. A avut greutăți, poate chiar prea multe… Cu toate acestea n-a avut niciodată momente în care să nu întrevadă vreo speranță sau lumină.

Sunt oameni care dau în viața lor doar un examen. Vlad a dat multe examene,  grele, și totdeauna le-a trecut cu bine. L-a ajutat amenitatea care-l caracterizează, dragostea lui aparte față de părinții, de surori, de rudele, profesori… de noi oamenii. L-au ajutat și lecturile. Cheia ieșirii  lui Vlad Pohilă în afara contextului și chiar în afara  timpului a fost și este lectura. Citea cu satisfacție tot ce vede în față – text tipărit, text scris de mână, ziar, revistă, carte, album, pliant… Dar ca să răzbați și să rămâi zdravăn nu ajungea doar  lectura, mai era nevoie de cultură  și de moralitate,  iar Vlad le avea și le are pe ambele.

L-au ajutat să evadeze din context și limbile pe care le învăța și le practica. „Limbile mi-au deschis  niște ferestre largi spre alte lumi, posibilități fantastice pe atunci” - recunoaște el. Cunoașterea limbilor i-a oferit oportunități pe care Vlad le-a valorificat - excursii, traduceri, locuri, drumuri, oameni - care l-au îmbogățit, l-au instruit, l-au perfecționat. Dar nu este perfect, și nici nu tinde spre perfecționism.

A fost Vlad un om fericit? Da. Se bucura de rezultatele altuia, lăuda succesele altora, chiar străini, mai ales tineri - parcă-l auzim „măi, ce copii fascinanți, deștepți, originali…” - când descoperea vreun articol scris de un licean sau de un student.  A fost fericit pentru că nu a făcut rău. Poate pentru că a mai și fost nedreptățit. A fost nedreptățit pentru că a fost prea bun, pentru că nu putea spune nu, nu putea să refuze… Totdeauna vorbea respectuos despre adversari, a fost tolerant cu toți, acesta fiind semnul de noblețe care l-a caracterizat pe Vlad Pohilă. Scria la fel, respectuos, scria liber, ce voia și cum voia. Să scrii înseamnă să voiești într-un fel libertatea - Vlad o avea, o vedeam și o simțeam în articolele lui. E destul să nominalizăm „ Și totuși, limba română...”.

Suntem într-un timp nefast când se pune la îndoială limba pe care o vorbim, independența țării în care trăim, destinul și viitorul ei, când oamenii politici se hărțuiesc unui pe alții - dar Vlad Pohilă scria ca nu se uite lucrurile fundamentale pe care el le numește - Eminescu, Limbă, Țară. Vlad a fost întruchiparea onestității. „Mă încearcă o anumită jenă când cineva mă prezintă ca scriitor, sunt om al scrisului”.

A fost om al cărții, om al culturii, om al cuvântului. Fiecărui om i se deleagă o sarcină. Sarcina lui Vlad a fost să învețe pe alții limba corectă, să lectureze, să redacteze permanent, astfel stând la straja limbii, frumoasei limbi române, s-o apere, pentru că o știa mai bine decât noi toți, s-o promoveze, s-o îmbunătățească. Suntem norocoși că l-am  avut pe Vlad redactor-șef al publicației noastre, care dintr-un buletin de specialitate a transformat-o într-o revistă de cultură recunoscută în țară și străinătate.  Meritul lui Vlad a fost de a aduna în jurul revistei „BiblioPolis” oameni de cultură,  de a o menține calitativă, interesantă, diversă și solicitată. Alături de acest avantaj, toți cei de la Biblioteca Municipală au avut sprijin, îndemn, pildă de a scrie, a împărtăși lumii întregi ceea ce facem. Nu  obosea să învețe pe alții, să-i îndemne să scrie, să-i ajute să scrie, să-i felicite și să-i laude pentru ce au scris. Niciodată nu edulcora - dacă uneori o făcea, atunci,  pentru a încuraja. Câți bibliotecari au îndrăznit să scrie? Câți bibliotecari au scris  bine? Aproape toți. Și iarăși este meritul lui Vlad.

Exemplu pentru noi a fost capacitatea lui de muncă. Ne amintim vara trecută, o vară toridă, care ne amețea și înădușea cu zăpușeala ei, dar noi cu Vlad munceam pe rupte la publicațiile consacrate Bibliotecii Municipale. Efortul a fost răsplătit cu Marele Premiu Național pentru cele mai bune lucrări de specialitate. Absența lui Vlad am simțit-o în iarnă, când s-a îmbolnăvit… atunci am realizat ce volum de muncă ducea Vlad pe umerii săi - practic fără Vlad  suntem ca și fără oxigen. Acum nu ne închipuim Biblioteca Municipală fără Vlad. Cred că nimeni din cei 364 de bibliotecari nu-și închipuie biblioteca fără Vlad.

Se zice că  „oamenii târăsc - nedorită greutate - povara gândurilor și a vorbelor nerostite despre semenii lor”. Oamenii vorbesc greu despre alți oameni. Dar numai nu la Vlad Pohilă se referă aceste cuvinte… mai ales când oamenii sunt de calitate, de seamă, mai ales când sunt colegii lui de breaslă, de serviciu… a scris și se bucura că i-a scos în evidență, le-a făcut publice succesele, le-a adăugat valoare… În aceasta constă  marele „viciu” - noblețea lui  Vlad Pohilă. „Generația mea, este una deosebită, una de excepție dovada fiind faptul cum s-au manifestat colegii mei ulterior” spunea Vlad. Pentru el toți oamenii  sunt de excepție. A scris cu respect, cu drag de om, dar și cu drag de ceea ce a făcut și despre ceea ce reprezintă omul. Vlad scotea în evidență, prin eseurile sale, personalități care au construit și își aduc și azi aportul la imaginea Chișinăului, la promovarea culturii, istoriei... profesiei.

Vlad Pohilă a fost omul fără avere, dar cu multe cărți, cu multă cultură și cunoaștere -  recunoștea că este un ziarist împlinit. Omul cu mulți prieteni și mulți cititori-simpatizanți. Versetul 20, 35 [Fapte] Mai fericit este a da decât a lua este parcă expres pentru Vlad. Trimitea din bani proprii tone de cărți, reviste, ziare prietenilor din toată lumea… Oferea cu aceiași seninătate cu care scria.

Vlad avea dorințe - cărți, cărți și texte bune, voia să i se împlinească niște idealuri, voia ca toată lumea să conștientizeze că limba noastră e cea română, să nu se ascundă după limbă de stat, moldovenească, oficială etc. sau să evite … să se uite în jos când trebuie să se uite înainte…voia, parafrazând titlul unui eseu de-al lui, să dedice totul țării - și dragostea, și dorul, și durerea, și speranța.

 Pentru noi, cei de la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Vlad a fost ca un erou  din cărți, din cărți bune, ca și pentru toată lumea care l-a cunoscut, a fost un erou pozitiv. A fost profesorul nostru de Limba Română.

Îți mulțumim frumos Vladule că ai fost, ai fost al nostru! 

------------------------------------