Dacă americanul Lery Watts, prin lucrarea sa: „Ferește-mă doamne de prieteni…  Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, repune lucrurile în lumina adevărului fiindcă: „aduce în discuție ceva ce ne-a blocat evoluția organică într-un anumit interval istoric, respectiv lupta pentru prezervarea independenței unei Românii aflate la interfața unor forțe extrem de puternice” și astfel se alătură Luceafărului Eminescu și criticului Pamfil Șeicaru în contra muscalilor-bolșevici, „Pași pe caldarâm. Românii sub coroana habsburgică”, clarifică dintr-o perspectivă interioară, a românului de rând, poziția opresivă a imperiului care a dominat Europa centrală aproape 500 de ani.

Românul a fost mereu agresat se datorează rădăcinii sale de băștinaș al acestor locuri împodobite cu aur, sare și minereuri de tot felul, cu verdele crud al pădurilor care purifică aerul pe crestele Carpatine dominate de Sfinx și ocrotite de crucea Eroilor de pe Caraiman. Izvoarele cu apă vie, ce se revarsă în văile pe unde „peștele-i ca vițelul” (Nicolae Olahus) și câmpiile mănoase, formează „granițele acestui neam care încep acolo unde-i prezent cuvântul nostru românesc și se sfârșesc acolo unde se bâlbâie alte graiuri” (Ion Rusu Abrudan, Vasile Stoica, Habsburgii, ungurii și românii, 1915). Pentru că sunt evidente originile glorioase și antice ale strămoșilor „rumânilor, olah, valahi” - care merg până la nevoia de a recunoaște că sunt „mama, tata și moașa” bătrânului continent, căruia i-a dat „limbă, scriere și cifre”, asta i-a făcut pe toți să-i invidieze.

Spiritul românesc ancestral - sacerdotal - s-a format în anii și a ridicat poporul la un alt stadiu de percepție culturală. Luată la analiză serioasă, misiunea istorică – exclusivă a ungurilor - cum pretindeau aceștia, s-a transformat treptat, prin agresivă promovare, într-un „naționalism!” particular împletit cu ură și șovinism, cu destin și viitor dubios, îndoielnic, în ciuda faptului că le-a succes apropierea de Marile Puteri ale vremii - Austria 1867 și Germania și Italia 1940. Ei au adoptat o strategie salvatoare de moment, dar când e vorba despre viitor ungurii privesc îndărăt, pretinzând drepturi isrorice, pe care nu le pot nici măcar dovedi. Germanul Herder, scria în secolul al XVIII-lea despre unguri că sunt „cea mai mică parte a locuitorilor Țării”, înconjurați de popoare pe care voiesc să le supună. Ludvig Spohr în cartea sa Temeiurile spirituale ale naționalismului în Ungaria, aducea lămuriri asupra acelora care nu se înrudesc cu „nici o rasă în Europa”, și care se simt amenințați, fără temei însă, fapt pentru care invocau mereu revizuire Tratatelor de pace, în perioada interbelică. Constatând după Trianon că „principiul naționalităților” nu i-a cuprins cu hotare extinse au apelat la acestă așa-zisă misiune istorică pe care, chipurile, numai ei au împlinit-o în această parte a Europei în lupta contra „păgânătății”.

Pornind de la motivele străbunului Diurpaneu, regele goților, dreptatea cauzei, pentru a cărei reușită trebuie să vă înarmați, este o cauză justă și legitimă. Dacă Patria are întâietatea asupra tuturor lucrurilor din lume, atunci apărătorul e obligat să-și apere casa și avutul. Legile umane și cele divine justifică și califică ca dreaptă o astfel de faptă. Substanța pe care se bazează aceste principii de drept are rădăcini în virtutea strămoșească, care a fortificat brațele, a înflăcărat mințile și oțelit voințele pentru a stăpâni și domina cu glorie peste numeroase provincii ale neamului. Să ne amintim de coaliția regelui Diurpaneu care învingea armatele împăratului Domițian și astfel îl obligă să plătească geților descendenți din Getar (goți - numiți de alții) un considerabil tribut, deși la Roma împăratul se lăuda cu o victorie. Acest război era considerat acoperitor pe o arie mult peste cea a războaielor daco-romane dintre Traian și Decebal.

No, să vă zic că zona geografică de locuire românească este menționată în izvoarele istorice antice, cu precădere cele romane, de către Herodot, numindu-i daci, cu o organizare politico-administrativ-statal-militară remarcabilă! Mai mult la 1556, Nicolo Zeno avea să alcătuiasă o istorie universală în care „dacii sunt considerați întemeietorii Europei”, cu aoameni „împodobiți cu aur”. Oare de ce istoricii români nu au dat atenție acestor importatnte izvoare independente?

Aceste adevăruri sunt argumentate și actualizate într-o nouă viziune. Contrară părerilor exprimate până în prezent, „Pași pe caldarâm. Românii sub coroana habsburgică” scot în evidență nedreptățile trecute și primejdiile viitoare care amenință siguranța neamului datorită „bâjbâielilor și șovăielilor” politice ale unor conducători aserviți. Coroana habsburgică și dualistă a considerat „căldarea Carpaților” drept scut ocrotitor contra otomanilor și muscalilor. Concluzia noastră este că acele creste ale Carpaților adună în jurul lor numai ceea ce curge la vale și care este definit prin limbă ca spațiu românesc de „drept istoric” și care corespunde conform cu „principiul naționalităților”, definit de Eminescu, „de la Nistru pân la Tisa”. Priviți harta hidrografică, toate râurile care brăzdează țara românească de la Nord la Sud, de la Est la Vest, se varsă în Dunărea și Marea Neagă. Românii nu datorâm nimănui nimic, căci n-au luat de la nimeni nimic! Iar dacă alții de ne-ar da, românii să nu primească, după cum îndemna Eminescu! Și exemplul acela al „calului Troian” trebuie ținut minte! Cum au fost românii „îmbrățișați” înainte de aderare la U.E. și N.A.T.O. și cum sunt ținuți la ușa „spațiului” eurpean, nu vi se pare că seamănă cu „regimentele de graniță” de pe vremea lui Horea? Dar unde e oare Țepeș?, se întreba în prefață cărții Ion Măldărescu.

Papa Ioan Paul susținea că de la daci s-a învățat și transmis acestă „limba latină”, care - No, ce să vezi! -, iată că s-a păstrat în mod miraculos în această „mare de salvi”. Este puțin probabilă teoria „romanizării dacilor”, văzându-se, de pildă că, timp de un mileniu ungurii s-au forțat degeaba să „maghiarizeze pe românii din Transilvania”, deși au practicat metode stimulative diverse (acordarea de privilegii și proprietăți, căsătorii regale, diplome și onoruri nobiliare, funcții administrative) precum și constrângeri (politice, sociale, religioase. școlare), și tot nu au reușit. Cum o fi făcut-o oare anterior romanii, de au reușit, fără să prindă de veste ungurii și să le copieze metodele? Răspunsul se găsește în acea expresie: „No, pe dos”!, adică romanii au învățat latina de la daci, primul alfabet al omenirii fiind cel pelasg (cf. Arminian), iar scrierea primordială a omenirii de aici a pornit.

După cum atestă Tăblițele de la Tărtăria și Tăblițele de aur și plumb de la Sinaia, mărturii ale civilizației ante-romane! No, atunci cine pe cine a civilizat? Pentru toate acestea există dovezi arheologice, descoperite, confirmate și atestate de cercetători străini! Ampelum, era centru dacic, menținut și în vremea stăpânirii romane, din care se dirija exploatarea minereului din toată Dacia. Tezaurul dacic este inegalabil! Și încă nu a ieșit la iveală tot, nici cât zace prin muzeele lumii. Dar nimenea, la acea vreme, nu era interesat decât de aurul apusenilor și de argintul și cupru în care se băteau monedele imperiului roman de răsărit. Dacii bateau cosoni - monedele de aur - exemplu împrumutat de romani.

„Pași pe caldarâm. Românii sub coroana hebsburgică”, reprezintă o antologie de studii și articol publicate în revita Art-emis, în ultimii zece ani, la care pentru legătură informațional-istorică am adăugat și alte studii publicate între timp în alte publicații. Firul comun al tuturor o formează: Limba, Legea românească și Moșia strămoșească, ca elemente fundamentale care leagă neamul de rădăcinile sale ancestrale. Ele sunt zestrea de cultură moștenite care au întărit neamul spre a trece peste toate suferințele îndurate de-a lungul vremurilor! Puterea tainică și trainică a acestora merită o aplecare adâncă spre a scoate la lumină adevărul, care ni s-a ascuns în permanentă și care a produs suferință.

Aceste elemente de trăinicie și rezistență au fost pilonii care au salvat neamul de la pieire. Românii au fost împilați sub coroana habsburgică (1692-1918), aspecte pe care le-am parcurs cu „pași pe caldarâm” și pe care le desfacem și deschidem ca pe baza unei noi interpretări, prin prisma interesului național al românilor, să se povestească adevărul. Oricând la ceasuri de cumpănă aceste date și informații să fie folosite ca argumente doveditoare.

Pământul pe care trăim ni l-a dăruit Bunul Dumnezeu. Dacă întâmplător cineva face dovada contrară îmi voi schimba teza. Dar, din câte știm, nimeni n-a venit de aiurea cu straița cu pământ ca să și-l cultive în bătătura strămoșilor noștri. Și avem exemple suficiente ca să observăm că deposedarea de pământuri a românilor s-a făcut prin agresiune, prin „inventarea” de legi (cu privilegii de tot felul,), altele decât cele prevăzute în Jus Valachicum, prin înlocuirea forțată a credinței străbune și amestecul vorbelor noi (astăzi romgleză), cu ștergerea din dicționare a cuvintelor de origine autohtonă străvechi. Și toate metodele administrative, care nu au produs totdeauna roadele așteptate, au fost împănate cu legi aspre de schimbarea a religiei, numelui, a stării - de la băștinaș, civitas, sau colonist liber ortodox și băștinaș – la iobagul supus și condamnat la muncă - la „recompense” cu titluri regale de proprietate și nobiliare diplome, ca stare în caz de apărare a „nobilei coroane”.

Volumul „Pași pe caldarâm. Românii sub coroana habsburgică”, încunoștințează cititorul, avertizează cercetătorul și pune în gardă politicienii cu privire la Onoarea și Demnitatea la care are drept Nemul Românesc, neam de nemuritori, prin ceea ce au mai sfânt: limba, credința și moșia. Prestația sonoră a marilor spirite românești (Ștefan cel Mare și Sfânt, Nicolae Olahus, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu, Eminescu, Ioan Cuza) le-am semnalat în carte ca drept dovadă că n-am fost nici leneși, nici proști și nici molâi, cum sfidează realitatea, cu rea credință, unii defăimători ai neamului. Textele folosite dovedesc contrariul: strămoșii noștri sunt cei care au însămânțat Europa antică, ei sunt cei care au inventat scrierea și socotitul! Înaintea altora strămoșii au turnat podoabe și monede în forme în aur și argint. Ei s-au unit în luptă, având cea mai puternică armată în vechime, au fost oameni de omenie care munceau pământul în devălmășie, iar Regele lor era cel mai „viteaz și priceput”, conducător care se situa voluntar drept „Onoare” în fruntea obștii. Strămoșii noștri nu au fost sclavi și nu au practicat această formă inumană de societate! Dacii ne sunt nemuritori, iar asta au recunoscut-o și dușmanii lor, romanii înălțându-le o Columnă la Roma!

Contrar faptului că au fost creatori de cultură și civilizație primordiară, băștinașii strămoși - de la început și de la originea Moșilor - n-au părăsit aceste plaiuri, decât temporar însoțindu-și turmele de mioare prin munți, văi și câmpiile lor (precum atestă documentele citate). Suferințele românilor se trag din originea lor eroică și glorioasă, din numele de român, invidiat de veneticii pripășiți ca stăpâni de ocazie! Și toate aceste adevăruri sunt rostite, documentate și argumentate cu motivație de român!

Data evenimentului de lansare a volumului semnat de col. dr. Constantin Moșincat: „Pași pe caldarâm. Românii sub coroana habsburgică”, vol. 2, 530p. Editura Aureo, Oradea, 2024 - 3 octombrie 2024, la cercul Militar Oradea.

Volumul este prefațat de Ion Măldărescu și general lt. dr. Grigore Stamate, iar postfața este semnată de col. conf. univ. dr. Aurel V. David.

Editorul, pr. Ștefan Avram - referiri la acest volum și impresii de primă lectură.

Dr. Augustin Țărău - spicuiri din impresiile specialistului față de o problematică trecută, adusă în actualitate de autor. Constantin Moșincat - punctul de vedere al autorului ca o completare la vol.1 - „Încrustări istorice. de la Pacea de la Viena 1815 la Diktatul de la Viena 1940”.

Spicuiri din aprecieri:

Ion Măldărescu:

„[…] În acest climat ostil, Santinela bihoreană din «Cetatea cavalerilor» situată în nord-vestul României ciuntite în blestematul an 1940 - Colonelul Dr. Constantin Moșincat - a cărui conștiință este învelită în drapelul naţional-creştin-ortodox, stă trează și, sub patronajul muzei Clio, face «Pași pe caldarâm», observă, atenționează și consemnează pentru viitorime istoria prezentului din Transilvania, pământ românesc, o prețioasă lecție de istorie, credință și patriotism.

Strigătul de alarmă al «Santinelei bihorene» spune multe: Vizitele «private» ale oficialilor din Ungaria în România s-au înmulțit, iar aceștia se cred în țara lor aici în Transilvania. Își permit chiar să dea indicații forțelor de ordine române […] Din bugetul public, la Oradea, s-a pus o statuie ecvestră pentru episcopul Ladislau inaugurată de doi oficiali pe ungurește, că altfel nu înțeleg sau nu pricep nobilii urmași ai celor care i-au mitraliat pe românii ieșiți în cale la Ip și Trăznea, în 1940). Vin cu «care alegorice» cu coroana «Sf. Ștefan» (Szent Istvan, cum zic ei, dar pe care nu a purtat-o niciodată) din flori plătite regește din bugetul orădenilor […]. Dacă nu știți, informați-vă, iar dacă știți nu mai admiteți să-și bată joc ungurii de ardeleni, cum o făceau înainte cu strămoșii noștri «opincari»! Purtați-vă civilizat, ca musafiri bineveniți, nu abuzați de bunătatea gazdelor române! Nu uitați că strămoșii nu au cerut în veci decât: egala îndreptățire! Stop urii pe care ați revărsat-o asupra românilor! (Colonel Dr. Constantin Moșincat - n.n. I.M.)”

Una din tendinţele frecvent întâlnite, de la Herodot, Tucidide şi până la mulţi dintre istoricii contemporani este aceea de a defini istoria limitând-o la cunoaşterea trecutului. În cartea de față, „Pași pe caldarâmˮ, vol. II, istoricul militar, Col. Dr. Constantin Moșincat, face lumină în Istoria Țării, prin istoria nemijlocită și istoria reflectată, fără a diminua, deforma sau nega importanţa trecutului istoric.

Autorul reușește să anime ideea că nu trebuie să fie convingătoare doar teza că singura istorie la care ne-am putea raporta îndreptăţit ar fi istoria trecutului, istoria axată ori limitată la cunoaşterea trecutului, ci ar trebui luată în discuţie, concomitent, atât istoria trecutului, cât şi istoria fundamentată de voci avizate moral ale prezentului.

Col. Dr. Constantin Moșincat, printr-un gen de atenționare și restituire pragmatică, oferă trecutului istoric un caracter de prezent, insuflând scrierii sale un aspect patriotic, care ţine de preceptele morale şi de reflecţiile în vederea cărora cartea a fost definită, subliniind că ar trebui respinsă orice agresiune asupra Istoriei Țării, orice metamorfozare a ei sau istoria scrisă de rollerii moderni și de mercenari. În concluzie, autorul îndeamnă cititorul să observe cum colonialismul modern şi mult trâmbițata, dar falsa unitate europeană uzitează Istoria Românilor drept un obiect de aruncat la ţintă, în jurul căreia se ţes comploturi şi urzeli distructive.

General Locotenent (r) Dr. Grigore Stamate

„[…] În volumul de față, de o manieră aparte, Dr. Constantin Moșincat a reușit să pună în evidență aspecte de o covârșitoare însemnătate, care se circumscriu unui titlu atât de sugestiv, care - în opinia noastră - ar fi fost, probabil, și mai acordat la adevărul istoric, dacă i-ar fi surprins, de aceeași manieră, din start, și pe dualii unguri (chiar dacă faptele lor, categoric, antiromânești sunt bine redate în conținut). Dar, poate că este bine și așa, căci metehnele preluate de la unguri și duse mai departe, inclusiv în perioada de concubinaj politico-administrativ nu se diferențiază prea mult. Ungurii s-au purtat cu o dușmănie peste măsură față de o populație autohtonă de un comportament exagerat de tolerant și omenos, iar când aceasta nu a mai putut suferi împilarea și s-au împotrivit, au intervenit cu o agresivitate sălbatică (Răscoala țărănească de la Bobâlna, din ani 1437-1438 și Războiul lui Gheorghe Doja, din 1514, fiind mai mult decât relevante).

Cum autorul vine în întâmpinarea noastră cu o serie de exemplificări de netăgăduit, să revenim la stăpânirea habsburgică în Transilvania, a cărei atitudine disprețuitoare față de români - chiar dacă, adesea, voalat manifestată - nu s-a detașat prea mult de cea a aliaților lor, ungurii, din vremea dualismului. Iată ce ne mărturisesc cei care au studiat asemenea fenomene reprobabile, care au întunecat și civilizația occidentală: «Nici un popor de pe întreaga faţă a globului nu a fost mai ponegrit ca poporul român. Neadevăruri patente, statistici anume ticluite, insinuări tendenţioase, etc., s-au strecurat de mai bine de-o jumătate de secol: în literatura beletristică şi ştiinţifică din toate țările, în cărțile cele mai răspândite de informaţiuni (Lexicoane, Enciclopedii, descrieri de călătorii, ghiduri, etc.), în descrieri geografice, reviste ştiinţifice, ziare şi așa mai departe. Toate acestea, în scopul de a se arăta lumii civilizate, că în mijlocul Europei trăeşte un popor inferior, cu apucături sălbatice, incapabil de a se guverna singur şi de a-și civiliza ţara în care locuieşte. Centrul de unde se conducea, pe la finele secolului trecut, această campanie, fusese ales la Viena»[1]. Fără de comentarii, doar de luat bine aminte și știut, la o adică.

De unde atâta ură deșănțată, de ce atâta minciună și escamotare a adevărului, cu deosebire a celui istoric, numai de presupus. Și, în contrast, de ce atâta interes pentru un popor hulit cu o nerușinare de neadmis? Răspunsul ne parvine de la același ilustru cercetător: «toată această campanie de ponegrire are o explicațiune cu mult mai profundă decât cea, în aparență, sentimentală. Și anume: poporul român are o întreagă serie de duşmani naturali, carii - cunoscând marile calități intelectuale și virtuțile sale sufleteşti - au un interes fundamental de a nu-l lăsa să se consolideze şi să formeze un stat puternic pe teritoriul său etnic. Tot astfel, fiecare din vecinii care-l înconjoară dețineau câte o bună parte din acest teritoriu etnic, cu o numeroasă populațiune românească pe el. Ei trebuiau dar, atât să justifice starea de inferioritate socială şi culturală în care se sileau să țină această populaţie subjugată, cât şi să caute să micşoreze, cât mai-mult, prestigiul celor rămași liberi, şi chiar, să-l slăbească, pentru ca aceştia să nu ajungă în stare să libereze odată pe fraţii lor. Pe de altă parte, la bogăţiile naturale ale acestei frumoase țări râvnea toată finanța internațională, care prefera să aibă a face cu un stat, slab neconsolidat - pentru a putea obţine mai cu ușurință tot felul de concesiuni şi a acapara astfel întreaga sa viață economică - decât cu un stat puternic, capabil de a-şi desvolta bogăţiile sale naturale prin propriile forțe. Interesul politic fundamental, de a nu lăsa Statul român să se consolideze, era, pentru unii vecini, cu atât mai mare, cu cât el sta și în calea politicei lor de expansiune - fie spre răsărit, fie spre apus - și de-aceea ponegrirea lor nu era decât o pregătire prealabilă pentru ocazia  unei eventuale împărțiri definitive a acestui Stat»”[2].

Poate că astăzi, un remember în temă, o recunoaștere, ca și o repoziționarea corectă a celor care ne-au împilat neamul secole de-a rândul și care încă râvnesc la teritoriul sfânt al României, ca și la bogățiile sale, ar fi de dorit pentru corectarea tuturor interpretărilor greșite ale istoriei, în general, și, în speță, reconsiderarea atitudinii față de un popor, care nicicând nu a dorit răul altora și care a depășit, cu atâta noblețe, stări oprimante dintre cele mai dureroase.

Poate și recentele scenarii proliferate aiurea, în mediul virtual (ca să nu a facem insinuări asupra unor realități), ar trebui să dea de gândit foștilor imperiali, care până și azi nu se dezic de vechile lor năravuri și, pe nedrept, în pofida oricăror tratate și principii de drept internațional, a adevărului istoric, cutează la mai mult, chiar și la lucruri care nu le-au fost niciodată proprii.

Apreciem, în mod deosebit, ideea, ca și efortul cercetătorului, care a trudit atât de intens să pună la dispoziția viitorimii, a tineretului îndeosebi, realitatea unor timpuri pe care nu le dorim niciodată repuse în actualitate. Cu fapte, cu date, care întregesc imaginea unor perioade de tristă amintire, ce ar trebui să dea de gândit nu numai românilor ai căror strămoși au fost supuși unor încercări de neimaginat, dar și istoricilor de pretutindeni, care au datoria să apere realitatea de manifestări grosolane, trunchiate de neadevăruri și interese străine de cel autentic, românesc.

Colonel conf. univ. Dr. Aurel V. David

„Lucrarea de față, denumită sfios și tainic «Pași pe caldarâm» este expresia strădaniilor înșiruite pe mai mulți ani fructuoși, de către rigurosul cercetător istoric, Constantin Moșincat. Apariția acesteia constituie un eveniment editorial de mare însemnătate penru istoriografia românească actuală. Autorul reprezintă exemplul tipic de român a cărui viaţă a fost pusă în serviciul ţării sale. Scrierile sale încorporează multe idei cu valoare de axiomă, readuc și conservă în memoria socială evenimente şi fapte de un dramatism fără seamăn din istoria neamului românesc.

Constantin Moșincat a încercat și a reușit prin scrierea acestei cărți să pună o piatră șlefuită, cu un anumit mesaj de suflet la rădăcina viguroasă a cunoașterii bucuriilor, dar și suferințelor neamului românesc. Este o carte binevenită în peisajul publicistic românesc, așteptată cu interes de către românul nativ, conștient că aparține unui neam străvechi, obligat de soartă să stea de veghe la hotarele vetrei de-a lungul anilor. Pe cale de consecință, cartea redă, fără ură și părtinire, un crâmpei fierbinte, aproape incandescent, dintr-un destin cu multe lumini, dar și cu multe umbre, care urcă și coboară între Cer și Pământ, precum Coloana fără de sfârșit dăltuită în marmură de unicul Constantin Brâncuși.

Cartea constituie o interesantă încercare, a unui om ce-a fost, ca militar, o viață în slujba țării, de a argumenta cu mintea și cu pana de scris, injustețea și neomenia preocupării cu rost îndoielnic, a unor indivizi sau grupuri de indivizi clădite pe interes propriu și false valori umane, de a-i obliga pe unii semeni de-ai lor să umble desculți pe caldarâm fierbinte. Această expresie vine să întregească imaginea unui neam băștinaș, vechi de când e lumea, intrat, prin războaie, lovituri de stat sau revoluții inventate, sub dominația unor construcții politico-statale, de forma imperiilor, regatelor, guvernoratelor și feudelor.

Această scriere cu multă osteneală din partea autorului este o pledoarie riguroasă pentru recuperarea identităţii noastre naţionale și puterii de ripostă la reinventatului imperiu zidit prin persuasiune în centrul Europei. Autorul este convins că numai capacitatea fiecăruia dintre noi de a-şi asuma istoria, cu luminile și umbrele sale, constituie pentru neamul românesc fundaţia maturităţii sale etnospirituale.

Pentru alcătuirea cărții, autorul a folosit cercetările și studiile rezultate din monitorizarea, în timp și cu rigoare, din surse deschise, a stării de drept și de fapt a națiunii române și a statului român în actualul context geopolitic, cărora le-a alăturat analize științifice asupra cauzelor, modalităților de manifestare și consecințelor agresiunilor actuale asupra valorilor, intereselor și nevoilor acestora.

Din noianul de idei utile pentru ținere de minte, se evidențiază cea referitoare la raporturile românilor cu Casa de Austria, pe vremea Imperiului austriac, apoi a Austro-Ungariei, pentru a înțelege, a lua în seamă și a explica atitudinea de astăzi a Austriei față de Români și de România. Atunci, românii nu erau pentru Casa de Austria decât „mână ieftină de lucru”, precum și cătane duse cu arcanul la oaste, pentru a servi drept carne de tun pentru „bunul împorat”, care-i amăgea că le va acorda drepturile cuvenite, dar îi plimba cu jalba.

Deosebit de interesant este modul în care autorul a explicat rolul bisericii în redeșteptarea națiunii române, în menținerea identității naționale, și apărarea zestrei etnospirituale a neamului. Pe bună dreptate, autorul consideră biserica printre cei mai de seamă și mai demni veghetori ai Națiunii! Fiind militar o viață de om autorul consideră «oastea de țară» (armata română) apărătoarea hotarelor țării, nu „armata din România”.

Dintre simbolurile neamului, autorul a readus în memoria socială chipul lui Avram Iancu, «Craiul Moților”/„Craiul munților», pe care îndreptățit îl consideră „un nume ca un steag”, păstrat în biserici, opere literare şi de artă, în zona munților Apuseni.

De cea mai mare însemnătate pentru destinul națiunii române este Declaraţia de Independenţă (Philadelpfia), inserată în carte la loc de cinste, prin care autorul a dorit să confirme pentru cei ostili unității naționale că făurirea stautului național unitar român n-a fost un dat al Marilor Puteri, ci rezultatul unui proces istoric, de generații, care a necesitat tărie în trupuri, inteligență în creer și sansă în destinul adesea potrivnic. Acest docmnent, care a definit dreptul la autodeterminare al popoarelor poate fi atârnat pe clădirile instituțiilor publice, pentru a servi ca avocat „din ofticiu” la apărarea cauzei naționale românești în caz de mare nevoie.

Pline de învățămimte și de civism nemărturisit sunt informațiile oferite cititorului referitor la acea mirifică linie de demarcație, trasă de reprezentanții Puterilor Aliate în toamna/iarna anului 1918 - primăvara anului 1919, în contextul în care trupele armatei române alungau bandele bolșevice ungurești din Transilvania.

Vitejia și jertfa ostașului român, oprit de mai multe ori în înaintarea sa vijelioasă, n-a putut fi umbrită de cei care nu voiau cu tot dinadinsul să părăsească Transilvania și să se întoarcă de unde au venit. Aceștia doreau să încetineaască avansarea armatei romîne, gândind că Puterile Aliate, aflate în mare dezbatere la Paris, le vor fi favorabile și vor păstra Ungaria întreagă. În retragerea lor precipitată, bandele de bolșevici unguri s-au dedat la atrocități la adresa popoulației civile (bătăi, omoruri, violări de femei, incendieri de gospodării), pe care ne este groază să le mai pomemim în această scriere. De aceea, aducerea la lumină a glasului și chipului generalului francez, Henri Mathias Berthelot – un om a cărei contribuție la făurirea României Mari este de necontestat -, ușurează sarcina de a argumenta dreptatea istorică privind făurirea României Mari.

Cartea «Pași pe caldarâm », se adresează tuturor celor interesaţi de cunoaşterea riguroasă a istoriei neamului românesc, dar mai ales tinerei generaţii, aflată într-o derivă generată de presiunea fără precedent a unor forţe ostile, interesate să eludeze sau să mistifice adevărul istoric şi să confecţioneze pentru români identităţi străine de spiritul vetrei, neamului şi credinţei. Cu rigoarea-i cunoscută, atorul aduce argumente pertinente potrivit cărora astăzi România este prinsă din nou în spirala perpetuă a conspirațiilor, care pun sub semnul întrebării atributele existenței naționale.

Citind această carte, am înţeles că autorul a scris-o pentru slujirea cauzei naţionale prin adevăr ştiinţific şi pentru a constitui o filipică împotriva celor care au tăiat din manualele şcolare rădăcinile istoriei reale ale naţiunii române, dar și momemtele istorice cu care neamul românesc se fălește.

Autorul avertizează că o stafie bântuie astăzi România: stafia globalismului deșănțat și a trădării naționale, aducând argumente în acest sens, dar, în același timp își exprimă regretul că nimeni nu se unește într-o «sfântă hăituială» împotriva cozilor de topor. Astăzi, când unii vor să reînvie himera austro-ungară, scoțând la vedere și la defilare coroana cu vulturul care simboliza imaginea unui imperiu format „din petice”, studiul unei asemenea cărți este o datorie morală pentru fiecare român conștient de sine. Slovele și cuvintele acesteia, bine clădite și drămuite, oferă repere necesare cunoașterii trecutului hidos al acestui imperiu, precum și elemente de apărare a tinerei generații în fața ascunsei agresiuni la adresa identității, vetrei și spiritualității neamului”.

Coperta - I.M.

------------------------------------

[1] Grigore Antipa, Rolul Academiei Române in combaterea campaniilor de ponegrire a poporului și statului român, Comunicare făcută în ședința dela 5 Aprilie 1940, Academia Românâ - Memoriile Secțiunii Științifice seria III, Tomul XV, Mem. 11, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului - Imprimeria Națională, Bucureşti 1940, p.1 (299).

[2] Idem, p. 11 (309). Texte în gramatica vremii.