Revista ART-EMIS vă prezintă o selecţie de materiale referitoare la „Românul absolut" - Mihai Eminescu. În pofida numeroşilor săi detractori şi prin truda sisifică a unor autentici cercetători - precum filosoful Constantin Barbu, a venerabilului eminescolog, acad. Dimitrie Vatamaniuc şi alţii asemenea Domniilor Lor, adevărul despre Eminescu iese ca uleiul la suprafaţa apei. Să învăţam respectul pentru marile valori ale Neamului Românesc, dar să ştim să punem pseudo valorile la lada de gunoi a istoriei. (Ion Măldărescu)

Războiul nevăzut al lui Eminescu
Prof. univ. dr. Constantin Barbu


Eminescu este poetul naţional al României. Greşit! Eminescu nu este numai atât. La 20 de ani de la momentul 1989, când s-au împlinit 100 de ani de la uciderea „românului absolut" - cum îi spunea Ţuţea -, iată, putem dezvălui public mult mai multe despre necunoscutele „Dosarului Eminescu", despre războiul nevăzut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul său, facerea „Daciei Mari", sub semnul lui „J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum" (cf manuscrisului 2292, f.38.r).

La 124 de ani de la anul eliminării fizice a gânditorului naţional - după ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, băgat la nebuni şi interzis - un grup de cercetători şi ziarişti refac, pas cu pas, misterele vieţii şi morţii lui Eminescu, ale războiului nevăzut dus, neîncetat, pentru idealurile naţionale.

Puţină lume ştie, chiar şi azi, că militantul Mihai Eminescu, membru al societăţii cu caracter secret „Carpaţii", constituită, poate nu întâmplător, într-o zi de 24 ianuarie, era urmărit pas cu pas de agenţii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise „periculos". „Carpatii" milita pentru Unirea Transilvaniei cu ţara şi Eminescu deranja. Atât de mult încât P. P. Carp îi scrie de la Viena lui Titu Maiorescu celebra sentinţă: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!". Maiorescu era agent al imperiului, după cum o dovedesc astăzi istoricii eminescologi. În „Carpaţii", pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus Slavici, la rândul sau spion al Vienei, care îi da rapoarte amănuntite lui Maiorescu. „Controlorul" Slavici îl şi gazduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy este cea care invocă prima „nebunia" lui Eminescu în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu, în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu". Deja Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „Îmi este frică să nu mă ucidă cineva".

„Argus!" îi strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul gării, în timp ce era băgat într-un tren cu destinaţia Viena, la o zi după ce fusese scos de la nebuni şi tot la o zi după ce România semnase Tratatul de „neagresiune" cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelaşi împărat care îşi pusese apostila pe o Nota informativă din 1882, privind o întrunire secretă a societatii „Carpaţii", livrată de Baronul von Mayr, ambasadorul său la Bucureşti, în care se arăta: „Eminescu, redactorul şef al ziarului a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţiune română, care umblă pe la şcolile de aici pentru învăţătură, să li se încredinteze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari". România Mare. La fel de puţină lume ştie cum a fost ucis Eminescu, în urma cu 124 de ani: cântând „Deşteapta-te, române!".

Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul morţii lui Eminescu, frizerul său, a fost descoperită de profesorul Nae Georgescu şi introdusă în volumul „Boala şi moartea lui Mihai Eminescu": „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânti Deşteapta-te, române!"[...] Şi a început să cânte Deşteaptă-te române!, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mâna. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: « ...Ăsta m-a omorat! »". Aceasta « afacere », în care au participat împăraţi, regi, amici, dame, informatori, trădatori, plagiatori, homosexuali, agenţi multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei şi, un strop, pentru istoria Europei. Descifrările şi dezvăluirile ne vor ajuta să întelegem de ce şi atunci, şi astăzi a fost aşa şi nu altfel". (Constantin Barbu în preambulul lucrarii « Codul invers »."

„Eminescu e poetul naţional şi expresia integrală a sufletului românesc pentru că ne-a dat de lucru pentru sute de ani, până va secătui mitul său viu, o dată cu dispariţia neamului românesc", spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: „Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea braz¬dei, a ţărânei, ci iubirea trecutului?".

„Dacă Eminescu trăia astăzi, ar fi fost sufocat de şleahta agenţilor antiromâni, de falsificatori şi proşti" (Constantin Barbu)

„A revenit vremea lui Eminescu"

Profesorul Constantin Barbu în dialog cu jurnalista Loreta Popa, ziarul Lumina:[1]

Loreta Popa: Mihai Eminescu. Un nume pe care românii îl au în suflet, dar îl cunosc atât de puţin. Din ce în ce mai mulţi tineri aproape că nu ştiu nici o poezie de-a poetului nostru nepereche, dar să mai cunoască publicistica incredibilă a acestuia. Ne mai atinge astăzi Eminescu?

Profesorul Constantin Barbu: Eminescu este înstructurat românității. Într-un fel vorbim limba genială forjată de poet. Eu îl numesc pe Eminescu scriitor historial, înțelegând prin historial scriitorul transgresor, adică are acel mental care traversează secolele istoriei și în palierie și în viitor. Faptul că magia lui Eminescu îi atinge pe români se poate explica prin genialitatea peceții lui lingvistice, prin adevărul pe care l-a slujit (implicit ființa și realitatea - fiindcă ele sunt identice adevărului), prin codul pe care l-a ghicit (poetul vorbea despre „... a-nvățaților ghicire", despre „enigma vieții"). Tinerii știu, totuși, cel puțin poeziile celebre ale lui Eminescu. Deja, a revenit vremea lui Eminescu.

L.P.: Ce ar trebui să ştie românii despre codul Mihai Eminescu?

C.B.: Dacă românii ar putea ști ceva esențial despre Eminescu, acest esențial este chiar codul lui Eminescu. Problema este extrem de dificilă, dar în vorbe simple „codul" înseamnă gramatica ritual-nihilistă care a absorbit și adăpostește în ea tot ceea ce este abisal într-un om drept, bun, adevărat. Eu am publicat o serie de 20 de volume (Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu) în care am încercat să arăt cu documente, acte, înscrisuri, tragedia desfășurată între 1883-1889. Eminescu a fost nu numai umilit ci și martirizat. Din „omul sacrificat", Eminescu a devenit sacrificatorul nobil. De aceea am numit invers codul lui Eminescu, fiindcă poetul nostru genial și gânditorul historial a răsturnat drumul pe care i l-au așternut Maiorescu și Regele, turnându-le drumul în cap cu praf și pulbere cu tot. Titus Livius Trifu alias Maiorescu s-a comportat aşa cum era, ca un agent dublu. Manolescu îi merge pe urme

L.P.: Ce a însemnat Titu Maiorescu pentru Eminescu, din punctul dumneavoastra de vedere?

C.B.: Puțini mai știu că pe Titu Maiorescu îl chema Trifu (pe grecește ar fi fost un nume mai frumos, păstrând urmele întreitei străluciri). Titus Livius a fost întotdeauna gelos pe supremația genială a lui Eminescu. Chiar în însemnările zilnice, când își povestea în nemțește excursiile se autointitula Führer, conducător de excursie. Vă dați seama ce era în capul lui când credea că va civiliza poporul român cu formele fără fond. În unul din ultimele sale articole, Eminescu își bate joc în chip direct de teoria lui Maiorescu, arătând unde a dus civilizația română această ușoară teorie, compusă de un om superficial dar orgolios peste margini... Maiorescu s-a comportat așa cum era: ca un agent dublu. Pe de-o parte își arăta fața de protector al lui Eminescu, pe cealaltă parte acționa ca un führeraș care îl bagă în cămașa de forță și trimite poliția ca să-l interneze la Caritatea lui Șuțu.

Lumea culturală românească nu este în stare să se dezmeticească, altfel ar vedea în textișoarele lui Maiorescu scrise despre Eminescu niște banalități compuse de un simplu universitar ratat. Ca să fim brusc contemporani, uitați-vă peste paginile din Istoria critică scrisă de Manolescu, un eminescolog necalificat (ca să ne distrăm vă voi spune că o citează pe inexistibila Bot împotriva lui Iorga și Noica!). Nefiind suficientă inexistibila Bot se mai apucă și istoricul Boia să scrie enormități ieftine și triste care sună cam așa: „Cazul mai delicat este al lui Mihai Eminescu, « poetul național » și, mai mult decât atât, marele mit românesc, personalitatea socotită drept culmea de nedepășit a spiritualității autohtone. (...) Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui - nesigură - în vârful ierarhiei literare românești. Tot mai mulți tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilității lor, iar în capitolul pe care Nicolae Manolescu il consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare, și ar fi fost poate și mai nete, dacă subiectul ar fi fost cu adevărat « liber » ...". Numai că Manolescu nu se pricepe la genii: pentru el nici Eminescu, nici Blaga, nici Noica nu sunt teribili. Plagiatorul Manolescu o ține una și bună cu flatulența inventată de el pe nume Cărtărescu, alt plagiator. Ce să-i ceri lui Manolescu? Să-l citească pe Kant? L-am provocat public să scrie 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu ca să vadă populația cât e de analfabet în materie de Eminescu. Veți vedea că nu va scrie niciodată. Că e greu. Interpretarea supremă pe care a dat-o Manolescu Luceafărului lui Eminescu este aceasta: „Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea" (citez din memorie). Când zici Eminescu spui Perpessicius (ca editor, continuatorul Petru Creția fiind plagiator și superficial, mai mult mistificator al textelor eminesciene, permițându-și nu numai o rară harababură în editarea teatrului eminescian, ba chiar „facerea de versuri"...), spui G. Călinescu. În rest nu mai sunt decât capitole în cinci-șase comentatori... Saracii ipochimeni ca Zigu Ornea

L.P.: A fost un student minuţios, incredibil de dornic să cunoască, să înveţe, să acumuleze. Din păcate nu a avut posibilităţi financiare să dea şi doctoratul. De unde aceasta dorinţă impetuoasă de a i se denigra pâna şi acea perioadă a vieţii?

C.B.: Eminescu a studiat la Viena și Berlin cu cei mai mari profesori europeni ai epocii. A avut posibilități financiare pentru doctorat, dar firea lui „ticăită" (cuvântul îi aparține) l-a făcut să viseze puțin prin Iași, lucru fatal. Poate și autoexigența teribilă l-a făcut să ezite să-și treacă doctoratul. Puțini știu ce teribili erau profesorii lui Eminescu, ce carte știau! Cred că Eminescu și-a dorit un răgaz de pregătire (traducând din Kant), iar apoi a amânat și a tot amânat. Cred că nici traducerea din Leskien nu este străină de proiectul doctoratului. Cât privește dorința de „denigrare", ea provine din analfabetismul denigratorilor. Eu recompun și tipăresc Biblioteca lui Eminescu (după însemnările sale, deci după probe și documente) și această bibliotecă este absolut fenomenală. Cine va citi cărțile pe care le-a citit Eminescu va înțelege ce înseamnă să ai codul historial al spiritului indo-european (de ce nu învață Manolescu cu Bot și Boia limba sanscrită după Bopp, ca Eminescu? - simplu de răspuns: nu le-ar folosi la nimic!). Un analfabet, ganeful Ornea zicea, săracul, că Eminescu ar fi fost autodidact! Ce poți să-i zici ipochimenului decât că e ipochimen?...

Agenţii anti-Eminescu şi „rasa criminalilor stacojii".

L.P.: De ce aceasta feroce incercare de înlăturare a sa de pe toate planurile, inclusiv cel fizic?

C.B.: În 1883, Regele (speriat de posibilitatea detronării de către ruși) a semnat un Tratat secret cu Austro-Ungaria, și, din disperare, a acceptat și un punct 2 (fatal: Regatul Român se angaja să nu treacă munții în Transilvania). Eminescu cunoștea tratatul și a scris și împotriva Regelui și a feloniei de la Viena. P.P. Carp (ambasadorul Regatului la Viena) s-a gândit că Eminescu trebuie „potolit" (este cuvântul său), Regele l-a „desemnat" (prin Mite Kremnitz) pe instrumentul Maiorescu să execute sacrificiul. Voi analiza în 12 volumașe care vor apărea lunar această tragedie sacrificatoare. Nu degeaba scrie Nietzsche că: „Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii". Chiar numele Împăratului Franz Josef apare pe rapoartele scrise de agenții austro-ungari împotriva lui Eminescu (toți cei nouă agenți sunt evrei austrieci și evrei maghiari, de aici și falsificatoarea acuză că Eminescu ar fi fost antisemit!). Astăzi se derulează o încercare de distrugere a „simboalelor", cum ar fi spus părintele Stăniloae. Dar numai proștii analfabeți cred că un simbol poate fi distrus. Cine nu știe greacă veche, nu știe ce este simbolul și mănâncă degeaba banii „filantropului" Söros, ca să nu-l numesc...

Pe Eminescu îl iubeşti ca pe o Icoană

L.P.: Până unde merge sinceritatea omagiului românilor astăzi?

C.B.: Sinceritatea omagiului românilor , cum o numiți dumneavoastră, dacă este sinceritate, dacă este omagiu (omagiul face parte din ritualul sacrificial indo-european, așadar este și cifru și cod), și dacă românii sunt români merge de la inima lor până la inima lui Eminescu. Poți să-l iubești pe Eminescu și doar cu gândul curat, nespunând nici un cuvânt. O iubire mutuală, simplă.

Agenţii anti-România l-ar sufoca azi pe Eminescu

L.P.: A schimbat mentalităţi prin articolele sale. A mai rămas ceva din acea presă din care a făcut parte Mihai Eminescu? Dacă ar trăi acum, ar avea o şansă să mai schimbe ceva prin articolele sale Mihai Eminescu?

C.B.: După părerea mea, Eminescu încă nici n-a început să schimbe mentalitatea. Articolele sale politice sunt necitite, iar puținii care le-au răsfoit nu cunosc epoca în profunzime, așadar nu înțeleg aproape nimic - cred că numai Vatamaniuc face excepție, un academician român pe care mediul științific de astăzi nu-l onorează cum ar merita. Dacă ar trăi acum și l-am percepe drept contemporan, Eminescu nu ar fi luat în seamă. Pe Eminescu îl luăm în seamă numai știind cine a fost Eminescu. Dacă Eminescu ar fi Eminescu azi, te-ai putea trezi cu orice derbedeu politic că-l învață carte și-i arată viziuni. Astăzi suntem sufocați de agenți de influență plătiți dinafară (și dinăuntru) care oricând îți pot compune o „lovitură de stat" (dată chiar de popor), o imaginară aplecare către Rusia sau China (de parcă Dostoievski este romancier american și hârtia a inventat-o Willi), astăzi suntem sufocați de falsificatori și de proști (care te amenință că nu iubești Europa, de parcă ai putea să nu te iubești pe tine însuți). Marile probleme ale României sunt falsificările și minciuna care duc la distrugere și decădere, incorecta ierarhie, injustiția care produce metastaza societății, încercările de distrugere a simbolurilor și miturilor naționale (imbecilități spuse împotriva lui Eminescu și Mihai Viteazul, în ultima vreme nesimțindu-se bine nici Mircea cel Bătrân, nici Ștefan cel Mare, nici Blaga, nici Noica...), lipsa unui proiect de integrare reală a României în Uniunea Europeană, lipsa unui mare proiect de țară. Vom trăi, ca să vedem! Constantin Barbu

Eminescu, viu si actual
Nae Ionescu

„Există un domeniu al vieţii noastre spirituale în care Eminescu este cu deosebire viu şi actual: ziaristica. În aşa măsură, încât aproape toată generaţia tinerilor gazetari români stă sub egida lui. Dar dacă trăiesc din moştenirea lui spirituală, gazetarii aceştia au şi un merit: au descoperit, în parte cel puţin, şi în orice caz au popularizat, pe cugetătorul Eminescu. Şi asta nu e puţin. Nu e puţin pentru că prin contribuţia gazetarilor cultura românească a fost cruţată de eroare; şi anume de eroarea de a căuta valoarea de gânditor a poetului în versurile sale şi în încercările sale de filosofie sistematică. Adică tocmai acolo unde nu se poate găsi nimic. [...] Gândirea lui apare întreagă, vie, plină de sevă, în gazetărie. Acolo totul se încheagă într-un tot organic şi specific românesc. Nu mai avem de-a face cu concepte şi cu abstracţii livreşti, cu reminiscenţe de prin caiete [...]

O să întrebaţi ce filosofie se poate face într-un articol de gazetă? Multă. Eminescu a făcut în orice caz mai multă decât toţi profesorii noştri de filosofie de pe vremea lui. Ciudat este doar faptul că între atâtea instituţii sociologice de la noi, nu s-a găsit nici una care să provoace un studiu sintetic al acestei opere. Mă întreb însă când a avut universitatea noastră contact cu viaţa reală, pentru ca să se gândească şi la această problemă."

Deservicii aduse lui Eminescu
Grid Modorcea - Corespondenţă de la New York

Sărbătorim 163 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. E un nou preilej de a fi de partea României profunde, de a ne raporta la marile ei valori, de a fi în spiritul marelui poet, care a mânuit sabia polemicii ca nimeni altul, care ne-a învăţat să preţuim adevărul, patria şi pe oamenii de caracter. El a fost un adevărat om de caracter, aşa cum îi dorea pe români Carol I. Eminescu a fost adversarul total al lichelelor, al troglodiţilor, al lingăilor, dar mai ales al celor care fac cultura după ureche, al ignoranţilor. Fără îndoială, a-l iubi pe Eminescu este un lucru de seamă. Dar acest lucru nu este suficient. Eminescu are nevoie de apărători de soi, de profesionişti, în această lume în care adversarii lui, cum ar fi Patapievici, fac înconjorul lumii, trec prin univerisităţi ca să se înarmeze, să aibă putere să arunce în el cu bolovani tot mai mari.

Eminescu e o stâncă, aşa cum îl vedea Iorga. E, într-adevar, un munte. Dar muşuroaiele macină la radacină. Şi teiul de la Copou a ajuns sa fie mâncat de aceste muşuroaie.

Nu o dată am scris că e timpul ca iubirea de Eminescu să fie întărită de virtuţi profesioniste. A-l apăra neprofesionist pe Eminescu, aşa cum face aici, la New York, cenaclul ce-i poarta numele, nu-i face poetului nici un bine. Dimpotrivă, îi face un deserviciu. Nu se poate imagina manifestare mai jalnică, recitatori şi cântăreţi mai penibili. Foarte bine, îl sărbătoresc pe Eminescu, să-l sarbatoarească, fiecare are acest drept, dar probema este că acest grup cenaclist se consideră elita comunităţii româneşti din America, domniile lor se cred reprezentanţii unui milion şi ceva de români, câţi are acum America!

Cititorii care urmăresc corespondenţa mea de la New York ştiu că România are şi alţi reprezentanţi, valori cu adevărat importante. Le-am prezentat de numeroase ori. Apoi sunt tineri, mii de tineri, care nu pot fi atraşi când prezenţa la un eveniment al cenaclului e condiţionată. Totul se face cu porţile închise, iar nivelul e deplorabil, fiindcă Ideea Eminescu e slujită de veleitari. Îi folosesc numele, vorba poetului, pentru a se înalţa pe ei. Pentru ei a inventat Eminescu un cuvant nou, „inimic": „Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic..."

Am fost atât de dezamăgit de nivelul lor încât nu m-aş mai duce la aceste adunări obscurantiste să-mi dea luna de pe cer! Un prieten din Queens mi-a spus că şi în acest an, cenaclul îl serbeaza pe Eminescu „în clandestinitate", cu o mână de oameni, aceiaşi, care trag veşnicile clopote, în care bronzul a ajuns o limbă de lemn. Dar nu vreau sa insist, am mai scris despre veleitari (vezi art. „Alături de Eminescu"), lucrurile sunt clare. Acum, aici, de ziua lui Eminescu, altceva vreau să semnalez, o informaţie pe care am citit-o pe Ziaristionline si care suna aşa:

„Are titlul «Eminescu, Veronica, Creanga» şi este primul film documentar despre Eminescu. A fost realizat de Octav Minar în 1914. Filmul a fost descoperit la Arhiva Naţională de Filme de către Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Existenţa şi importanţa naţională a acestui document a fost semnalată în presa de jurnalistul Miron Manega".

Am citit şi m-am ingrozit!

Aici se produce hiatusul, ruptura dintre generaţii, o generaţie toba de carte, generaţia lui Pruteanu sau Dan Predescu - din care fac şi eu parte -, şi generaţia tânără, de ziarişti manelişti. De unde o mai fi apărut şi acest „descoperitor" al filmului lui Octav Minar!?

Ce se va face cultura română cu atâta ignoranţă? Se prăbuşeşte vecia! E o prăpastie imensă între oamenii care au trudit, care au carte şi diletanţi. Se răsucesc în groapa Ion Cantacuzino şi D.I.Suchianu, primii care au scris acum 50 de ani despre acest film! Apoi îl găseşti în toate cărţile lui Bujor T. Râpeanu. Au scris despre el Florian Potra, Tudor Caranfil, Manuela Cernat şi alţi zeci de cercetători şi critici. Ce să mai spun de „Dicţionarul cinematografic al literaturii române", scos de Ed. Cartea Românească, unde există un capitolul dedicat lui Eminescu. Aici există toate informaţiile legate de filmele care s-au făcut despre Eminescu. Iată, i s-au belit şi lui manea „descoperitorul" ochii cu acest film, din cine ştie ce provenienţă şi a sărit repede să-şi atribuie descoperirea! Aşa apar veleitarii, care nu sunt capabili să meargă la sursă, să citeze corect, exact. E groaznic să te iei după primul obraznic incapabil să mearga la izvor. Aşa cum trebuie să mearga orice cercetător onest. Veleitarii, cultivaţi la „almanahe", o fac pe marii descoperitori, când lucrurile sunt descoperite de mult! Cine să-i instruiască pe aceşti tineri? Ei prodc dezinformaţii, le dau pe internet, cine să stea după ei să-i verifice, să le spună că nu e bine ce fac?!

Eminescu era primul cutremurat de ignoranţă, de ştiri neverificate, de veleitari! El şi-a construit postamentul cu multa trudă, de aceea trebuie să-i urmăm exemplul, să nu-i tolerăm pe inculţi, pe acesti „iubitori" de ocazie, cercetători de doi bani! E o ruşine că în cultura română apar astfel de monstruozităţi, astfel de aberaţii. Şi sunt sigur ca Mangafaua nu e cea mai mare.

Eminescu ne strigă: „Faceţi presă adevărată, nu manelism!" Altfel îl jignim pe poet, jignim cultura română, care s-a facut timp îndelungat, cu multă sudoare. Da, se răsuceste Eminescu în groapa! El n-ar accepta asemenea amatorism. Cu astfel de „iubitori" îl deservim pe Eminescu. Râd de se prăpădesc şi curcile, adică alde patahârbici şi gaşca lui de plagiatori.

„Îndrăgi-i-ar ciorile şi spânzuratorile"!
Maria Petraşcu

„Ziariştii Online" a republicat recent un editorial al jurnalistei Maria Petraşcu - plecată dintre noi în urmă cu un an - cu dedicaţie pentru toţi tradătorii de ţara şi agenţii anti-România:[2]

„M-am gândit mult, foarte mult, ce aş putea scrie azi, aici, după consumarea scenei groteşti petrecute ieri, la Miercurea Ciuc, când nu un nebun [...] care l-a spânzurat pe Avram Iancu în piaţa publică a oraşului, după ce, nu demult, acelaşi personaj - Csibi Barna - adică, funcţionar public, deci plătit de statul român, adică de noi, din banii publici, l-a „interzis" şi pe Mihai Eminescu în Miercurea Ciuc. Tot el este cel care s-a ocupat de recrutările filialei secuieşti a batalionului „Wass Albert" din Gyor al „Noi Gărzi Maghiare", formată după scoaterea în afara legii a „Magyar Garda" şi, acelaşi Csibi Barna, care a fondat, nu în Ungaria, ci aici, în inima României, „Garda Secuiască", după modelul „Gărzii Maghiare". Tot Csibi Brana este cel care a depus la Primărie o adresă prin care solicita Consiliului Local desfiinţarea Monumentului Ostaşului Necunoscut, aflat în Piaţa Tricolorului din Miercurea Ciuc.

Mai sunt şi altele de spus despre Csibi Barna faţă de care, după atâtea fapte abominabile, autorităţile locale alături de cele de la Bucureşti, de la Guvern până la Preşedinţie, manifestă o toleranţă absolut inexplicabilă. [...]
- Când l-a spâzurat pe Avram Iancu, Csibi Barna ne-a spânzurat pe toţi românii!
- Când l-a interzis pe Eminescu, Csibi Barna ne-a interzis pe toţi românii! [...] Pentru acest Csibi Barna (şi alţii ca el - n.r.), care are liber la asemenea nelegiuri şi pentru toţi cei care îi îngăduie să le comită eu nu am a zice decât ceva, o singura vorbă, a acelui mare, necuprins de mare şi de sfânt, Mihai Eminescu, cel care a glăsuit aşa, înainte ca alţi smintiţi aidoma lui C.B. să-l omoare, o dată, de două ori, de multe ori dar, de fapt, NICIODATA! "


De la Nistru pân'la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta singurătate;/ Din Hotin şi pân'la Mare/ Vin Muscalii de-a călare/ De la Mare la Hotin/ Calea noastră ne-o aţin/ Şi Muscalii şi Calmucii/ Şi nici Nistrul nu-i înneacă/ Săracă ţară, săracă!/ Din Boian la Cornu Luncii/ Jidoveşte'nvaţă pruncii/ Şi sub mână de jidan/ Sunt românii lui Ştefan./ Vai de biet român săracul/ Că-ndărăt tot dă ca racul/ Fără tihnă-i masa lui/ Şi-i străin în tara lui./ Din Braşov pân'la Abrud/ Vai ce văd şi ce aud/ Stăpânind ungurul crud/ Iar din Olt până la Criş/ Nu mai este luminiş/ De greul suspinelor/ De umbra străinilor,/ De nu mai ştii ce te-ai face/ Sărace, român, sărace!/ De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşeaza pe la noi;/ Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier/ Zboară paserile toate/ De neagra singurătate/ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului/ Codrul geme şi se pleacă/ Şi izvoarele îi seacă/ Săraca, ţară, săracă!/ Cine ne-a adus jidanii/ Nu mai vază zi cu anii/ Şi să-i scoată ochii corbii/ Să rămâie-n drum ca orbii/ Cine ne-a adus pe greci/ N-ar mai putrezi în veci/ Cine ne-au adus Muscalii/ Prăpădi-l-ar focul jalei/ Să-l arză, să-l dogorească/
Neamul să i-l prăpădească,/ Iar cine mi-a fost mişel/ Secă-i-ar inima-n el,/ Cum duşmanii mi te seacă/ Săracă, ţară, săracă!/ Ştefane, Măria Ta,/ Lasă Putna, nu mai sta,/ Lasă Arhimandritului/ Toată grija schitului/ Iară grija gropilor/ Dă-o-n seama popilor/ La metănii să tot bată,/ Ziua toată, noaptea toată,/ Să se-ndure Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău.../ Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând/ Adunându-ţi flamurile/ Să se mire neamurile;/ De-i suna din corn o dată/ Ai s-aduni Moldova toată/ De-i suna de doua ori/ Vin şi codrii-n ajutor;/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară/ Daţi în seama ciorilor/ Ş-a spânzuratorilor./ Ştefane, Măria Ta,/ Lasă Putna, nu mai sta/ Că te-aşteaptă litvele/ Să le zboare tigvele/ Să le spui motivele/ Pe câţi pari, pe câţi fustei/ Căpăţâni de grecotei/ Grecoteii şi străinii/ Mânca-le-ar inima câinii/ Mânca-le-ar ţara pustia/ Şi neamul nemernicia/ Cum te pradă, cum te seacă/ Saracă, ţară, săracă!
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[1] http://www.ziarullumina.ro/ şi http://www.ziaristionline.ro/2013/01/16/profesorul-constantin-barbu-a-revenit-vremea-lui-eminescu-interviu/
[2] http://www.ziaristionline.ro/2013/01/15/editorial-indragi-i-ar-ciorile-si-spanzuratorile-in-memoriam-maria-petrascu/
[3] „Mihai Eminescu - poezii tipărite în timpul vieţii", vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius cu reproduceri după manuscrise, Bucureşti, Editura Fundaţiei Regale, 1944.