Aşa cum este

Este o dată din calendarul sărbătorilor fără „liber”. O zi, ca multe altele, doar că pe la nişte monumente şi cimitire militare se fac văzute nişte feţe de politruci gata să „crape-n pene” când primesc salutul gărzii de onoare constituită la nivelul garnizoanelor, acelea care au mai supravieţuit. Vin şi reprezentanţii clerului local care sunt deschizătorii de ceremonial public cu un „Te Deum” sau doar cu o grăbită slujbă de pomenire a morţilor pe câmpurile de bătaie! Trecătorii ocazionali, adică cei care nu sunt la muncă sau îşi caută un loc de muncă, se opresc din curiozitate, mai mult a „gură cască” să vadă cine mai este pe la tribună. Dintr-un loc neobservat, un crainic cu voce de „public relation” anunţă ordinea depunerii coroanelor. Pe fondul Imnului Eroilor, intonat cu gravitate de o fanfară încropită dintre instrumentiştii scăpaţi ca prin minune de efectul reducerilor în masă, încep să se perinde la locul cu pricina reprezentaţii instituţiilor statului, ai partidelor de toate culorile în succesiunea putere-opoziţie, şi la final câteva ong-uri de rezervişti gârboviţi, topiţi de durerea bolilor incurabile. S-a mai întâmplat câte odată să apară, voluntar, după ce crainicul şi-a încheiat citirea listei sale oficiale, pâlcuri de copii, majoritatea elevi de clase mici, conduse de dascălii de viţă veche, cu remanenţe vocaţionale ale dăruirii patriotice! Şi apoi, gata! Repede la maşini, cu plecat în trombă, cu girofaruri, cu escorte şi uitare instantanee! Câte un falit rămas pe jos ţipă la slugile aghiotante să-i aducă „rezerva”. Adică, maşina de rezervă! În cel mult 10 minute spaţiul este gol, chiar pustiu, cu un Monument total nedumerit de ceea ce i se întâmplă tocmai de Ziua Lui.

Aşa s-a întâplat şi astăzi

Aşa s-a întâplat şi astăzi, în ziua a douăzeci şi patra a lui Răpciune, din anul lui Cristos, 2014. Oficialii au devansat-o cu o zi pentru că mâine, deh, e sâmbătă. E liber! La televiziuni au fost aceleaşi dosare penale cu bandiţi de când lumea, aceleaşi fufe siliconate, aceeaşi comentatori agramaţi, stupizi, banali şi venali! Adică, a fost prezentă doar Lumea în care trăim din ce în ce mai disperat, goliţi de esenţe, tot mai departe de noi înşine, însinguraţi şi cu abandonul vieţii în gât!

Să cinstim memoria primului Ostaş căzut pentru Patria Română, sub Steagul Tricolor

Pe fondul acestei realităţi percepută din inima majorităţii românilor au apărut voci care contestă Ziua Armatei. Sau cel puţin data la care este ea sărbătorită... pardon, bifată! Cică asta de acum este una proletcultistă, impusă de comuniştii regelui Mihai care au suprapus-o cu ziua lui de naştere, făcând un nou troc manipulator, pregătindu-i-se decoraţia „Victoria” (Победа).

Că ar fi bine să o stabilim atunci când a fost înfiinţată Armata pământeană, pe la anii 1832 la 1835, sub gârbaciul guvernatorului ţarist Kiseleff. Sau, şi mai bine, în noiembrie 1859, când Vodă Cuza, cel de mai târziu Surghiunit, a decretat unirea armatelor şi instruirea lor comună în Tabăra de la Floreşti.

Alţii mă atenţionează că Armata îşi semnează actul de naştere pe câmpul de luptă, la prima bătălie de botez ale morţii şi gloriei, şi acest fapt îl regăsim doar în 1877, pe la începutul lunii iulie, când dorobanţii trec Dunărea la chemarea disperată a ţarului Nicolae: „veniţi că turcii ne prăpădesc!”.

Ar fi fost chiar un gest recuperator absolut să cinstim memoria primului Ostaş căzut pentru Patria Română, sub Steagul Tricolor al Principatelor Unite! Poate că citind aceste rânduri, cineva dintre istoricii noştri, fie ei şi militari, vor osârdi printre rapoartele vremii şi ne vor restitui gestul suprem al Primei Jerfe!

Nu,(!) se aude o altă voce stridentă, a unui procesator de Românie Mare doar pe hârtiile creponate! Să fie în august, când Armata Română, victorioasă după Mărăşeşti şi Oituz, a ocupat Budapesta stâlcind definitiv mutra bolşevizată a Ungariei lui Béla Kun (Béla Cohen). Atunci românii au asanat ciuma roşie cu care aveau să se confrunte 20 de ai mai târziu, pe câmpurile morţii din stepele calmuce. Tentant, nu?

Să fie Ziua Armatei când am recâştigat Bucovina şi Basarabia, adică la 26 iulie 1941, odată cu eliberarea ultimului oraş dinspre răsărit, Cetatea Albă, ne sugerează unioniştii dinspre Răsărit. Şi mai sunt opinii, chiar dintre cele mai natoiste, conform cărora ar trebui să facem „sărbătoare de armată” la data admiterii în Alianţă. Of! Minunat proverb românesc: „câte bordeie, atâtea obiceie!”

Armata este Fiinţă Naţională, fondatoare de Ţară!

Armata nu este instituţie. Instituţii sunt ministerele, consiliile, agenţiile, guvernele sau preşedinţiile. Armata este fiinţă. Este Fiinţă Naţională, fondatoare de Ţară, este Trup Viu din trupul poporului, este Conştiinţă din Conştiinţa Naţiunii. Ea respiră, suferă, se bucură, trăieşte şi moare în acelaşi ritm cosmic cu Patria şi Neamul din care se trage! Înţelegeţi aşa ceva domnilor politicieni? Ziua Armatei Românilor este legată de naşterea acestui popor. Nu doar ca dată ci mai ales ca loc ce s-a înveşnicit în istoria lumii. Iată de ce este bine să recitiţi istoria pământului ancestral al Daciei Edenice care este însăşi inima românităţii: Transilvania. Eu sunt din fascinanta Moldovă, dar ştiu că toate şi în toate s-au „descălecat” din inima transilvană, din creuzetul Marii Credinţe Ortodoxe a Veşnicei Vetre Româneşti! 25 Octombrie nu este doar consemnarea „eliberării ultimei brazde de pământ de sub cotropitorii fascişti” ci adevărata recuperare şi Re-Întregire a spaţiului de socio-etno-geneză a românilor. Este replica Trupului Armat al Naţiunii dată ucigaşilor de neam şi identitate. Este semnătura de foc pusă pe istoria multimilenară sugrumată de banditismul cotropitor. 25 Octombrie este revanşa istorică a Românilor, îmbălsămată cu sângele a sute de mii de fii ai acestui Neam! Pricepeţi, domnilor politicieni, de ce trebuie să puneţi un genunchi pe pământ şi să iubiţi Armata Naţiunii? Pricepeţi de ce Ea nu vă este supusă şi nu o veţi putea supune vreodată? Pentru că este Trup Viu din Fiinţa acestui Neam Vrednic, pentru care a venit vremea să deveniţi vrednici de a-L sluji necondiţionat.

Soldatul de Veghe, Dr. Mircea Chelaru

Notă: Acest articol nu este un pamflet, nu este nici o comunicare ştiinţifică. Acest articol exprimă un crez personal al autorului care poate fi sau nu împărtăşit de alesul nostru cititor!