Asasinarea bestială a mareșalului Ion Antonescu și a trei dintre colaboratorii săi a fost condamnată, dezaprobată de majoritatea absolută a poporului român, chiar dacă, atunci, România, poporul român, căzuse în robie. Mai puțin de către gruparea comunistă care fusese instalată la conducerea României de ocupantul sovietice numită P.C.R.. Gruparea comunistă se constituise într-o bandă trădătoare aflată în slujba U.R.S.S.-ului, compusă în mare parte din alogeni, care bandă organizase mascarada stalinistă prin așa-zisul Tribunal al Poporului, cât și masacrul de la Jilava din 1 iunie 1946.

În mai 1946, Mareșalul Ion Antonescu nu a avut parte de o judecată dreaptă, sub auspiciul legilor existente în România, iar acuzațiile aduse lui din punct de vedere al Codului Penal existent atunci nu au fost dovedite de nimic. Tribunalul care i-a înscenat judecata lui Ion Antonescu nu a fost unul al poporului român, ci un tribunal al ocupantului sovietic care i-a pus stăpâni peste țară, în anii 1944-1945, pe evreii comuniști. Tribunalul zis al poporului a fost, în realitate, un tribunal stalinist evreiesc. Acuzatorii, judecătorii, procurorii, executanții comuniști ai asasinării Mareșalului Ion Antonescu au fost, cu toții, evrei comuniști staliniști, nu români. Așa de mult reprezentau poporul român autorii înscenării juridice de la București din mai 1946, încât când l-au executat pe Mareșal s-au folosit de niște unelte netrebnice, gardieni publici între care s-au infiltrat și câțiva evrei. În asemenea situație nu se poate vorbi de judecată, de proces legal, de sentințe legale, ci ilegale, de crime odioase.

Ion Antonescu, în mai 1946, nu a fost condamnat în baza prevederilor Codului Penal funcțional în statul român la acel timp, ci în baza unor legiuiri ilegitime, create de ocupantul sovietic cu scopul de a-l pedepsi cu orice preț pe Mareșal și demnitarii regimului său. În baza acestor acte normative staliniste, ilegale, tot ce avea mai valoros, și curat, și mai bun poporul român la acel timp va fi acuzat, judecat și condamnat, asasinat. Nu pot ignora sau minimaliza rolul regelui Mihai în această tragedie, căci începutul nenorocirii României pleacă de la lovitura de stat din 23 august 1944. Mihai, căruia noblețea titlului de rege ar trebui să i se refuze, prin actul său din august 1944, a ușurat dușmanului de moarte al României, U.R.S.S., ocuparea țării. Fără remușcări, individul s-a pus în slujba ocupantului sovietic, a aprobat, girat toate actele acestuia, a validat sutele, miile de crime ale U.R.S.S. împotriva poporului român, de dragul de a-și salva coroana. A fost complice, deci, la genocidul contra poporului român.

Începând de la data 23 august 1944, regele Mihai, prin faptele sale, s-a așezat temeinic alături de bunicul său, Carol I, și de tatăl său, dezertor, ucigaș și hoț, Carol II, ca un individ fără nicio compasiune și iubire față de România și poporul său, fiind complice la crime în masă înfăptuite de ocupant contra poporului român. Ion Antonescu l-a definit pe Mihai ca pe un monstru moral, iar judecata Mareșalului încă este blândă față de această creatură hidoasă a istoriei noastre. Cum putem uita, și ierta, faptul că individul numit Mihai, „regele” României, imediat după actul de la 23 august 1944 a predat inamicului de moarte al Țării, U.R.S.S., pe comandantul Armatei Române, Ion Antonescu, cât și șeful Statului român, caz nemaiîntâlnit în istoria Lumii? Cum putem uita că, ca urmare a ordinului său, Armata Română a capitulat în fața rușilor, iar în zilele de după 23 august 1944, peste 150.000 de ostași români au fost luați prizonieri de către Armata Sovietică și trimiși în Siberia? S-au mai întors câteva sute, după ani și ani. Nimeni cât a trăit nu i-a reproșat individului odioasa crimă, cât și înalta trădare.

Recapitulez: Ion Antonescu, prin actul de acuzare al tribunalului stalinist, și conform sentinței nr. 17 din 17 mai 1946, a fost condamnat la detenție grea pe viață pentru că, „militând pentru hitlerism sau fascism”, a acceptat venirea trupelor germane în România. Avem de a face cu infracțiuni imaginare, în afara oricărui adevăr istoric. Nu Ion Antonescu a invitat trupele germane în România întâia oară, ci regele Carol II, în iulie 1940, după ce U.R.S.S. a amenințat România cu războiul anexând de la țara noastră Basarabia și Nordul Bucovinei, așa cum am notat în cartea de față. Ion Antonescu nu a „militat” pentru fascism cu niciun chip, iar regimul său politic nu a fost unul fascist sau hitlerist. Cititorul cărții de față, ajungând până aici, cunoaște, a înțeles un adevăr istoric elementar: Mareșalul Antonescu nu a avut cum să militeze pentru „fascism” pentru simplul și foarte cunoscutul motiv că tocmai el a distrus definitiv mișcarea fascistă din România, scoțând-o în afara Legii în ianuarie 1941.

Venirea trupelor germane în România, începând cu luna octombrie 1940, așa cum am subliniat apăsat în carte, a constituit cea mai serioasă și solidă garanție a supraviețuirii statului român în acel timp. Venirea trupelor germane în octombrie 1940, în România, nu a însemnat ocuparea țării de către Germania, ci a fost făcută în interesul poporului român. Prezența trupelor germane în țara noastră a oprit definitiv actele de agresiune ale Uniunii Sovietice contra României. Întreb, de când un șef de stat poate fi acuzat de dușmanul acelui stat (am în vedere U.R.S.S.) că apărând ființa statului respectiv, aliind-se cu un stat mult mai puternic, ar fi comis un act de trădare, o infracțiune? Infracțiune gravă sinonimă cu înalta trădare a comis nu Mareșalul Ion Antonescu că a acceptat pe teritoriul țării trupe germane, ci regele Mihai, care, la 23 august 1944, a înlesnit, cu ajutorul unui grup criminal organizat, Camarila regală, ocuparea țării de către Uniunea Sovietică.

De asemenea, Mareșalul Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru că a hotărât declararea războiului contra U.R.S.S., continuându-l până în 1944, august. Am scris despre această temă dând suficiente detalii, amănunte în cuprinsul cărții. Subliniez, din nou, faptul că Ion Antonescu nu a declarat războiul contra U.R.S.S. în iunie 1941, pentru simplul motiv că Uniunea Sovietică însăși a atacat România în vara anului 1940, cotropindu-ne o parte din țară. Pe parcursul intervalului iulie 1940 – iunie 1941, Imperiul Sovietic se pregătea intens să anexeze și restul Moldovei dintre Prut și Carpați, Delta Dunării și Dobrogea de la România. Numai un străin de țară, un trădător poate să interzică unui guvern, unui șef de stat, indiferent care ar fi fost acela, unui popor să lupte pentru a-și elibera o parte a teritoriului național ocupat de un dușman istoric mai puternic. În loc de a fi infracțiune, acuzația în cazul de față devine absurdă dovedind că ocupantul țării și slugile alogene din guvernul României căutau pretexte pentru a-l ucide pe Mareșalul Ion Antonescu, pentru a-l pedepsi că a avut curajul să înfrunte cu arma în mână pe Stalin și U.R.S.S.

Am citat, în cartea de față (din Actul de acuzare), cum că Ion Antonescu și România „au atacat” U.R.S.S., în iunie 1941, chipurile, care U.R.S.S. ne întindea o mână frățească, din dragoste față de poporul român! O asemenea aberație, minciună odioasă a atins culmea absurdului. „Dragostea”, „iubirea” Imperiului Rus sau Sovietic către România, poporul român a experimentat-o în ultimele trei secole din istoria sa, îndeosebi în vara anului 1940! Mai mult decât ca o infamie fără egal, odiosul tribunal stalinist considera că Ion Antonescu a purtat un război de cucerire, nedrept, pe însuși teritoriul său național dintre Prut și Nistru. A acuza un șef de stat, un popor că a luptat pentru a-și elibera o parte din patrimoniul său teritorial național nu este altceva decât o monstruoasă absurditate bolșevică. Doar bolșevicii erau în stare de o asemenea îngrozitoare „acuzație”.

Tot la moarte a fost condamnat Mareșalul Ion Antonescu, a doua oară, pe motiv că nu ar fi respectat legile, regulile internaționale ale războiului. Nicio probă nu a fost adusă de către tribunalul stalinist care să dovedească vinovăția lui Ion Antonescu în acest caz. Adevăratul motiv, ascuns în spatele pretinsei infracțiuni la legile războiului, era ura și răzbunarea ocupantului sovietic contra României, țară mică, care s-a ridicat și a luptat cu arma în mână pentru a-și elibera pământul său cotropit de către U.R.S.S.. Aici, în loc de infracțiune, avem de a face cu un act prin care poporul român a dovedit curaj, demnitate, onoare, vitejie. El, dar și conducătorul său, Ion Antonescu.

Ion Antonescu a primit o condamnare de 20 de ani temniță grea pentru tratament inuman aplicat, chipurile, prizonierilor de război sovietici și aliați. Iarăși nicio dovadă, nicio probă nu a fost adusă de tribunalul stalinist în sprijinul acuzației. Prizonieri de război sovietici în România au fost tratați cu omenie, iar hrana lor zilnică era aidoma cu aceea a soldatului român. Unde este tratamentul „inuman”? Invenții, mistificări specifice stalinismului. Altceva nimic.

Că acuzația nu avea niciun temei documentar, fiind, în realitate, o minciună sfruntată, o dovedesc cu cele afirmate de Ion Antonescu în cadrul ședinței de guvern din „dimineața”[143]^[i] zilei de 16 decembrie 1941. Astfel, în cadrul discuțiilor, cu privire la „drumurile”[144]^[ii] construite și cu ajutorul prizonierilor de război sovietici, la care participau inginerul C. Bușilă și șeful guvernului, Ion Antonescu, îndeosebi, acesta după ce a precizat că a investit 25 de miliarde de lei în „chestiuni economice”v[145]^[iii]. Apoi inginerul C. Bușilă zise că „antreprenorii noștri au făcut mult rău”[146]^[iv], Ion Antonescu îi replică: „Ce măsuri ați luat? Nu te dezavuează nimeni dacă împuști un tâlhar”[147]^[v]. Știind că drumurile aflate în lucru se făceau și cu munca prizonierilor de război sovietici, fără ca cineva să-i spună sau ceară ceva, șeful guvernului, Ion Antonescu, zise pe neașteptate: „În ce privește prizonierii, vă atrag atenția că până acum au murit peste 600 de prizonieri”[148]^[vi]. După care sublinie apăsat că în cazul prizonierilor de război „e o chestiune de umanitate. Când luptăm putem fi duri și trebuie să fim duri, dar apoi să devenim oameni. Când sunt în mâna noastră, trebuie să-i tratăm omenește”[149]^[vii]. Afirmă că a trimis „un control”[150]^[viii] privind situația prizonierilor. A constatat că „barăcile abia acum se fac, n-au haine pentru iarnă și a început tifosul exantematic printre ei”[151]^[ix]. Continuă zicând că echipa de control a găsit „rezultate groaznice”[152]^[x]. Declară că satul român, în cazul prizonierilor, „are o răspundere internațională”[153]^[xi]. Imediat face trimitere la tratamentul aplicat prizonierilor de război de către U.R.S.S., declarând: „Rușii își pot permite orice. Ei pot să-și bată joc de o națiune, pentru că și-au bătut joc de propria națiune și sânt tratați pe plan internațional cum sânt tratați”[154]^[xii]. După care subliniază că România, statul român nu-și poate „permite acest lucru, pentru că n-avem insensibilitatea rusească”[155]^[xiii]. Continuă că statul român are nevoie de acești prizonieri drept pentru care „trebuie să-i scoatem din iarnă în condiții suficient de bune. Să le asigurăm existența ca să-i putem întrebuința tot în folosul economiei naționale”[156]^[xiv].

Așadar, Ion Antonescu, ca șef de stat, a ordonat ca prizonierii de război sovietici și nu numai să fie tratați „omenește”. Unde se găsește atunci tratamentul „inuman”, de vreme ce, tot atunci, la aceeași ședință de guvern, generalul Constantin Pantazi, ministrul de război, a informat plenul guvernului că prizonierii sovietici „primesc exact același fel de hrană ca și soldații noștri cari muncesc”[157]^[xv]. Acuzația tribunalului stalinist, privind acuzația la care fac trimitere, nu a fost decât o invenție, o minciună sfruntată.

Ion Antonescu a primit pedeapsa cu moartea a treia oară pentru că ar fi ordonat acte de cruzime, de teroare sau de suprimare asupra populației în teritoriile în care s-a purtat războiul. Este dat ca exemplu cazul Odessa, caz în care Mareșalul a ordonat represalii ca urmare a uciderii a zeci de ofițeri români (22 noiembrie 1941) și a asasinării a mii de soldați și ofițeri români de „inocenta” populație civilă sovietică a Odessei. Civilii sovietici, la Odessa, au ucis circa 20.000 de soldați și ofițeri români, cum chiar ei înșiși au declarat, sau doar 6.000 de soldați și ofițeri, cât a declarat însuși Mareșalul în timpul interogărilor din 1946. Crimele populației civile, actele ei de teroare și banditism contra Armatei Române erau interzise și sancționate de convențiile internaționale. În cazul Odessa, Ion Antonescu a acționat doar conform prevederilor legislației internaționale, iar Alex Mihai Stoenescu a demonstrat acest fapt în cunoscutul său studiu citat de noi de mai multe ori în această carte. Fac trimitere la volumul Armata, Mareșalul și Evreii a cunoscutului istoric.

În cazul Odessa, așa cum am și demonstrat ceva mai sus, Ion Antonescu a acționat în acord cu legislația internațională privind ducerea războiului. În acest caz, el nu a comis nicio infracțiune, ci a acționat în legitimă apărare. La „procesul” intentat, Mareșalul a declarat că, în asemenea caz, ca cel de la Odessa, el era obligat să apere viețile soldaților Armatei pe care o conducea. Am redat cele declarate de el ceva mai sus, așa că nu le mai repet.

- Va urma -

Notă - Fragment din volumul „Ion Antonescu”, autor Gică Manole, Botoșani, Ed. Quadrat, 2022.