Ion Antonescu a fost condamnat la moarte a patra oară pentru că ar fi ordonat „represiuni colective sau individuale în scop de persecuție sau din motive rasiale asupra populației civile”. Ion Antonescu a dispus evacuarea unor populații ce s-au dovedit ostile statului român, impunându-le să locuiască, să trăiască și să muncească într-o anumită zonă geografică a țării. Scopul era de a asigura siguranța statului român. Evacuarea unor populații, în condiții de război, au fost măsuri legitime pe care statul român, conducătorul lui din acei ani, a avut obligația și dreptul să le ia. Nu exact la fel a procedat statul american, după 7 decembrie 1941, când a intrat în război contra Japoniei, internând în lagăre pe toți cetățenii americani de origine japoneză? Nu pentru a-i extermina sau din ură rasială a evacuat Ion Antonescu, la Est de Nistru, pe evreii din Basarabia, Nordul Bucovinei și câteva mii din județul Dorohoi. Cetățenii evrei evacuați în Transnistria au dovedit prin fapte că nu au fost și nu erau loiali statului român, că reprezentau un pericol pentru România, fiind loiali doar U.R.S.S., Imperiului Sovietic, pe care ei o considerau patria lor adevărată.

Evreii din Nordul Bucovinei și Basarabia, o mare parte dintre ei, comuniști plătiți de Kremlin, în vara anului 1940, au dovedit dușmănie și agresivitate ieșite din comun împotriva statului român. Și totuși, la acel timp (1940 - n. a.), acei evrei erau cetățeni ai României, iar actele lor de agresiune, crimele lor contra Armatei Române, atacarea instituțiilor statului român, a populației românești a probat ostilitate ieșită din comun. Ion Antonescu a evacuat la Est de Nistru pe unii evrei nu pentru că aceștia ar fi fost evrei, ci pentru că erau comuniști aflați în solda și slujba unui stat dușman, U.R.S.S.. De ce Ion Antonescu nu a deportat niciun evreu din România de la Vest de Prut (cu excepția cazului celor 5.000 de evrei din Dorohoi), ci doar din teritoriile anexate de U.R.S.S. în 1940? Răspunsul e limpede.

Așadar, nu persecuții rasiale, nici ură de rasă, cu atât mai puțin exterminare, ci măsuri luate din necesitatea asigurării securității și apărării statului român.

Iarăși, Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru a cincea oară pe motiv că ar fi dispus, ordonat și organizat „munci excesive sau deplasări și transporturi de persoane în scopul exterminării acestora”. Atât deplasarea de persoane, cât și evacuarea acestora, munca efectuată în zonele stabilite s-au efectuat nu în scopul exterminării acestora. Am subliniat de ce și pentru ce au fost ele evacuate și modul cum au fost tratați prizonierii de război ceva mai sus. Am văzut cu ce spaimă, cu ce groază așteptau evreii aflați în Transnistria evacuarea lor la Est de Bug, în anii 1941 - 1942. Evreii trimiși dincolo de Bug au fost măcelăriți de germani, iar când autoritățile române au aflat ce fac germanii cu evreii încăpuți în mâna lor (Est de Bug), au refuzat să-i mai trimită acolo, oprindu-i în Transnistria. Adică le-au salvat viața, i-au protejat.

În Transnistria, evreii nu au fost supuși unui regim de exterminare în masă cum se susține de către mistificatorii de ieri și de azi. Dacă au murit evrei acolo, au murit din cauza epidemiilor, foamei, frigului. Că în Transnistria nu poate fi vorba de exterminarea populației evreiești evacuate acolo se constată din faptul următor: când frontul, operațiunile militare se apropia din Transnistria, statul român, administrația românească a readus pe toți evreii din acea zonă în Țară asigurându-le protecția acestora față de germani.

Nu cu acuzații lipsite de dovezi se confirmă intențiile lui Ion Antonescu de a-i extermina pe evrei, ci cu probe materiale solide, irefutabile, cu documente istorice interpretate corect, nu măsluite. Ion Antonescu a fost un antisemit moderat, de „nuanță spirituală” culturală, cum l-a definit atât de bine Mihai Antonescu. Uneori, a făcut declarații dure la adresa evreilor de la Est de Prut. Avea uneori obiceiul de a fi retoric și radical în declarații. Dacă Ion Antonescu ar fi urmărit exterminarea populației evreiești din România, faptul l-ar fi putut face foarte simplu: accepta cererile repetate ale Germaniei de a le preda, lor, pe evreii români. Reamintesc cele spuse de Hitler lui Ion Antonescu la întâlnirea lor de la Klessheim, din 13 aprilie 1943, cum că el, Mareșalul, nu s-a aliniat Germaniei și Ungariei în a-i extermina pe evrei, așa cum au procedat germanii și ungurii.

Cu acel prilej, iar faptul l-am subliniat la locul și momentul potrivit în carte, Ion Antonescu a spus răspicat lui Hitler că România nu-și extermină cetățenii de origine evreiască, nu acceptă soluții radicale contra lor.

În acest sens, deosebit de revelatoare a fost și rămâne declarația președintelui Israelului, Shimon Peres, din august 2010, când a vizitat România: „Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat viețile multor evrei de aici, 400.000 de evrei, care au venit în Israel și au contribuit și contribuie la construirea Israelului; ei iubesc Israelul, dar nu și-au uitat iubirea pentru România, și-au păstrat cultura românească. Pentru aceasta, doresc să mulțumesc poporului român și să îi spun că aceasta este o prietenie care nu se va termina și care va continua multă vreme în viitor, nu doar în istorie. Mă simt aici ca acasă, mă simt ca într-o țară prietenă, și nu vorbesc doar despre trecut, ci și despre viitor[158]. În sprijinul lor, cei care îl acuză pe Antonescu că ar fi exterminat pe evrei aduc ca probe unele declarații ale sale în unele ședințe de guvern, scoțând din context respectivele declarații și acordându-le statut de fapte istorice certe, de sine stătătoare. O aberație, desigur.

Astfel, într-o ședință de guvern din 6 octombrie 1941, unde s-au dezbătut de către guvern chestiuni despre regimul economic al Basarabiei[159], cât și despre alte câteva zeci de probleme social-economice ale țării, Ion Antonescu, când s-a început a discuta despre comerțul românesc, a spus: „În privința comerțului, incontestabil trebuie s-o luăm de la început, pentru că i-am exclus pe jidani și încet, încet îi scot și pe ceilalți străini, în afară de cei cari au comerțul vechi acolo. Dar tendința mea este să fac o politică de purificare a rasei românești și nu voi da înapoi în fața unei piedici ca să realizez acest deziderat istoric al Neamului Nostru”[160]. Înțelesul spuselor sale e clar: comerțul românesc trebuia să aparțină românilor și nu străinilor indiferent cine ar fi fost aceștia. El vorbea de „purificarea” comerțului românesc, a economiei românești prin îndepărtarea străinilor, și nu de exterminarea acestora, de purificare etnică. În opinia lui Ion Antonescu, rostită tot în cadrul ședinței de guvern menționată, „omogenitatea și puritatea rasei”[161] dau forță, temelie statului român și nu frontierele sale. Și în acest caz, Antonescu se referea la „omogenitatea” rasei românești în sens comercial, economic. Statul român trebuia să-i izgonească pe străini din comerțul românesc, să-l purifice nu în sens etnic, și nici prin exterminarea străinilor, ci ca aceștia să nu mai aibă rol determinant în viața economică a țării.

Când, în alte ședințe de guvern, Ion Antonescu a vorbit că va omogeniza poporul român, iar pe străini îi va face să plece, el avea în vedere pe evreii comuniști, pe ruși și ucraineni. Acestora li se permitea să plece în țara pe care ei o iubeau și pe care o considerau a lor: U.R.S.S.. Și foarte mulți au și plecat acolo. Iar alți evrei au fost ajutați să emigreze în Palestina, ca și în cazul vasului Struma[162]. Dacă vasul n-a ajuns la destinație, vina nu e a guvernului român.

În cadrul altei ședințe de guvern, cea din 8 aprilie 1941, între sutele de probleme dezbătute, rezolvate, când s-a discutat despre nevoia tipăririi unor hărți istorice care să includă toate provinciile istorice locuite de români, Ion Antonescu face apologia studiului istoriei, a trecutului eroic al Neamului pentru dezvoltarea sentimentelor patriotice, naționale. Ion Antonescu credea că „educația copiilor și a tinerilor din punct de vedere patriot și național”[163] ar fi nimerit să se facă cu ajutorul poeziilor și cântecelor de acest gen[164]. Tineretul românesc, spunea Antonescu, copiii din școli ar trebui educați în sensul acesta: „ura împotriva dușmanilor nației”[165]. Spusele lui Antonescu erau făcute, așa cum am subliniat din plin în paginile cărții, într-un timp când milioane de etnici români, intrați în stăpânirea Imperiului Sovietic și al Ungariei horthyste, erau uciși, schingiuiți, deportați, exterminați. În acest context istoric a declarat Ion Antonescu ceea ce a declarat și nu dintr-o xenofobie manifestă și patologică cum se minte de decenii. Ce ar fi trebuit să declare Ion Antonescu, atunci, la 8 aprilie 1941, când dinspre Ungaria și U.R.S.S. veneau vești cutremurătoare despre crimele contra românilor de acolo? Să declare dușmanilor, ucigașilor în masă ai românilor din acele provincii românești dragoste, iubire veșnică? Dacă românii nu ar fi fost supuși unor stăpâniri criminale, genocidare de către cele două state, desigur că nu ar fi apărut aceste violențe de limbaj la Ion Antonescu. De altfel, de când o declarație a unui șef de stat care cuprinde expresii verbale tari, unele violențe de limbaj la adresa unor străini înseamnă, au însemnat, automat, crime în masă, ură de rasă? Dacă a luat unele măsuri împotriva evreilor comuniști, Ion Antonescu nu a făcut-o din ură de rasă, ci pentru că erau comuniști și reprezentau un pericol pentru România, din nevoia de a avea liniște în țară. Cine nu respecta Legile, suporta rigorile acestor Legi, gândea el și nu numai el.

Am analizat și argumentat, în cuprinsul cărții, atunci când am scris despre ședința de guvern din 8 aprilie 1941, cu privire la afirmațiile dure ale lui Ion Antonescu cu privire la străinii care trădau Țara, așa că nu mai insist. Cititorul poate reciti acel capitol din carte pentru a se informa și edifica dacă argumentele, justificările aduse de mine, în sprijinul poziției șefului statului român de atunci, sunt corecte și în acord cu contextul istoric existent la acea vreme.

Nicolae Steinhardt în „Jurnalul Fericirii” atribuie lui Ion Antonescu salvarea evreilor din România în anii ultimului război mondial. N. Steinhardt a trăit în acel timp, a fost martor direct, iar afirmațiile lui poartă pecetea autenticității: „Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i țină piept într-o chestiune de onoare personală... Antonescu i-a ținut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei”[166]. Și Radu Lecca, aflat în acceași celulă, la Jilava (în 1962 - n. a.), cu N. Steinhardt, a afirmat despre Antonescu că evreii din România au fost salvați de Ion Antonescu „cu prețul câtorva zile de lucru de opt ore și dormit acasă, câtorva apartamente”[167]. Mihail Sebastian confirmă în Jurnalul său despre obligarea evreilor de către regimul Antonescu, în octombrie 1941, de „a preda statului efecte de îmbrăcăminte”[168]. Evreii trebuiau să dea boarfe în funcție de venitul fiecăruia, fiind împărțiți în „7 categorii distincte”[169]. Măsura luată de regimul Ion Antonescu i s-a părut lui Mihail Sebastian „extravagantă”[170], „neașteptată”[171], cu aspecte comice[172].

În legătură cu munca la care ar fi fost supuși evreii, după cum afirmase Radu Lecca, citat de N. Steinhardt, în ședința de guvern din 19 noiembrie 1941, guvernul a decis ca „munca de folos obștesc”[173] evreii să o răscumpere în bani. Suma propusă de ministrul N. Stoenescu pentru răscumpărarea muncii evreilor trebuia să fie de 30.000 lei de persoană, propunere pe care Ion Antonescu nu o acceptă: „Să nu puneți 30.000 lei, că n-au să poată plăti toți suma aceasta. Contribuția fixă s-o socotiți în raport cu impozitele plătite fiscului”[174]. Mai mult, în noiembrie 1941, în plină epocă de „holocaust”, nu-i așa (!), Ion Antonescu refuză să-i pună pe evrei la muncă, în schimbul căreia „fiecare evreu să plătească”[175]. Șeful statului era preocupat nu de uciderea în masă a evreilor români, ci de faptul că guvernul pe care îl conducea să dea „o soluție dreaptă”[176] în așa fel încât „ca fiecare să plătească în raport cu posibilitățile și câștigurile lui”[177]. Fiind vorba de bani la mijloc, Ion Antonescu a solicitat guvernului să identifice o soluție „care să nu dea posibilitatea unui funcționar necinstit ca să stoarcă pe evrei”[178]. Evreii care nu puteau răscumpăra cu bani valoarea muncii, dispuse Ion Antonescu, erau obligați să „facă muncă în folosul obștesc”[179]. Iar în cazul când erau evrei care nu puteau munci, nici plăti, „Comunitatea”[180] evreiască va plăti „pentru ei”[181]. După Ion Antonescu, dacă evreii nu vor să lupte, „sânge nu varsă pentru neamul acesta” [182] să contribuie „cu foarte puțin la greutățile lui”[183]. Ale neamului românesc, adică.

Referitor la munca evreilor și răscumpărarea acesteia în caz că ar fi refuzat s-o facă, redau, in extenso, declarația făcută de Ion Antonescu, în ședința de guvern din ziua de 19 noiembrie 1941, care infirmă, iarăși, minciuna, mistificarea cum că el ar fi ordonat, urmărit exterminarea în masă a evreilor români: „Acei care au fost scoși din viața economică sânt supuși la muncă de folos obștesc. Dacă cineva nu poate s-o facă, plătește. Acela care n-are posibilitatea să plătească, plătește Comunitatea pentru el. Dacă nu, este expediat din țară, pentru că noi nu ținem paraziți în țară[184]

Revenind, precizez că Ion Antonescu a fost condamnat la moarte a șasea oară pentru că în închisorile românești prizonierii, deținuții cei internați ar fi fost supuși unor „tratamente neomenoase”. Și în cazul acestor acuzații aduse Mareșalului, tribunalul nu a adus nicio dovadă.

Faptele, realitatea istorică infirmă asemenea acuzații. În sute de luări de poziție, Ion Antonescu a dispus limitarea abuzurilor, pedepsirea autorilor acestora; desele vizite unde erau depuși cei internați, de la Crucea Roșie Internațională la Nunțiul Papal, Andrea Cassuolo, de la lideri politici la ziariști străini, infirmă asemenea acuzație. Acuzația e doar o afirmație nesusținută de fapte, de nimic dovedită, o invenție, o mistificare.

Sentința de condamnare a lui Ion Antonescu a fost și rămâne un exemplu de justiție specifică regimului stalinist. Legea 312 din 24 aprilie 1945 a fost creată special pentru a putea fi pedepsit Ion Antonescu. În baza Legii 312, el a fost condamnat și asasinat.

Demonizarea lui Ion Antonescu după anul 2000, la atâtea decenii după război, printr-o campanie mistificatoare fără precedent, având ca rezultat impunerea unor legi liberticide de tip stalinist, nu are nimic de a face cu adevărul istoric.

Este limpede că Ion Antonescu, în anii guvernării sale, nu a ordonat masacre contra evreilor sau a altor populații din România. Cum se explică că imediat după 1944 și până în 1990, nimeni nu a scris un cuvânt despre exterminarea în masă a evreilor români de către regimul Ion Antonescu în anii 1940-1944? De ce nu au făcut-o? Pentru că știau adevărul: Ion Antonescu i-a salvat pe evreii români de la exterminare. Nimeni în anii ’50 nu a scos o vorbă despre „holocaustul” românesc, deși mare parte din guvernanți erau evrei. Ce scopuri se ascund în spatele culpabilizării poporului român de genocid, la opt decenii de la evenimente??? De ce este făcut răspunzător statul român, poporul român, Ion Antonescu de exterminarea în masă a populației evreiești de-abia după anii 2000? De ce această acuzație nu a fost făcută imediat după război, când trăiau mii, zeci de mii, sute de mii de martori care ar fi putut mărturisi adevărul?

Cei care îl acuză pe Ion Antonescu de genocid antiiudaic trebuie să aducă în sprijinul lor nu declarații efectuate în ședințe de guvern, să nu facă afirmații, să nu legifereze în sensul dorit de ei, ci să aducă în sprijin documente istorice autentice. Nu cu mărturii orale, la 70-80 de ani după evenimente, nu cu fapte inventate se pot dovedi Crimele în Masă, ci cu documente istorice autentice. O Lege nu poate ține loc de adevăr istoric. O ordonanță de guvern nu poate ține loc de adevăr istoric. Nu se substituie acestuia.

Este limpede că Ion Antonescu nu a înfăptuit nici una din crimele ce i s-au pus în seamă de către tribunalul stalinist în mai 1946.

Ion Antonescu a servit, în cei patru ani ai guvernării sale, cu cinste, devotament, loialitate, credință și responsabilitate statul și poporul român. Uciderea lui a fost un asasinat barbar înfăptuit de ocupantul sovietic și slugile lui alogene din România. Ion Antonescu nu a fost și nu este criminal de război, nici autor de genocid, ci un mare fiu al Națiunii Române, un erou-martir, o personalitate istorică de dimensiuni grandioase în istoria poporului român.

În concluzie, Ion Antonescu, departe de a fi fost ceea ce susțin mistificatorii de ieri și de azi ai adevărului istoric, rămâne în istoria românilor, așa cum reiese din mii de documente istorice oficiale, singura întrupare a ideii de român absolut.

Notă - Fragment din volumul „Ion Antonescu”, autor Gică Manole, Botoșani, Ed. Quadrat, 2022.
 Aranjament grafic - I.M.

---------------------------------------------------------
[158] Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareșalul și Evreii, Editura RAO, București, 1998, p. 4.
[159] Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V (octombrie 1941 – ianuarie 1942), Ediție de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă și Maria Ignat, București, 2001, p. 1.
[160] Ibidem, p. 8.
[161] Ibidem.
[162] Vezi Stenogramele..., vol. V, p. 203, unde Ion Antonescu a afirmat: „pe mine mă interesează ca acești ovrei să plece din țară”.
[163] Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. III (aprilie – iunie 1941), București, 1999, p. 105.
[164] Ibidem.
[165] Ibidem.
[166] Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 245.
[167] Ibidem.
[168] Mihail Sebastian, Jurnal. 1935 – 1944, Editura Humanitas, București, 2016, p. 405.
[169] Ibidem.
[170] Ibidem.
[171] Ibidem.
[172]  „Umorul” măsurilor lui Ion Antonescu a avut urmări benefice: a salvat 400.000 de evrei români de moarte.
[173] Stenogramele..., vol. V, p. 165.
[174] Ibidem, p. 173.
[175] Ibidem.
[176] Ibidem.
[177] Ibidem.
[178] Ibidem.
[179] Ibidem.
[180] Ibidem.
[181] Ibidem.
[182] Ibidem.
[183] Ibidem.
[184] Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V, p.p. 174.