Epoca contemporană începe în Centrul și Sud-Estul european prin afirmarea în viața politică internațională a unor noi state ce și-au câștigat independența sau integritatea prin hotărâri naționale, fiind decise să le apere cu orice preț. În cazul României, unirea s-a realizat treptat, prin hotărâri adoptate de fiecare provincie istorică în parte. În numele poporului basarabean, Sfatul Țării a hotărât unirea la 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri. Cu unanimitate de voturi a făcut același lucru Congresul General al Bucovinei la 15 / 28 noiembrie 1918 și la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a votat, în întregul ei, alipirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului la Vechea Țară Românească[1].
Sfatul Țării din Basarabia, Congresul General al Bucovinei și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, prin modul lor de constituire, prin structură și atribuții, au fost învestite să decidă în problema Unirii, în numele națiunii române din Basarabia, Bucovina și Transilvania. Hotărârile adoptate au avut adeziunea întregii mase românești din toate provinciile istorice amintite. În ceea ce privește Basarabia, ea s-a integrat statului român prin exercitarea dreptului la autodeterminare, recunoscut inclusiv de guvernul bolșevic, ca susceptibil de a merge „până la separarea și constituirea de state independente”[2]. Rezoluțiile din 27 martie și 27 noiembrie (prin aceasta din urmă renunțându-se la autonomia regională) ale Sfatului Țării - organ chemat să se pronunțe asupra problemei naționale - au dat o justă interpretare voinței majorității populației, care dorea integrarea în cadrul statului român. Din considerentele expuse, s-a putut afirma că, prin voturile amintite, opinia publică europeană s-a aflat „în fața unui caz de aplicare a dreptului naționalităților de a dispune de ele însele [...], în fața unor voturi spontane ale unui grup național, care nu există încă sub formă etatistă și nu are astfel un caracter juridic precizat”[3].
România Întregită, creată prin forțele și sacrificiile poporului român într-un context internațional favorabil, va fi recunoscută oficial de întreaga comunitate mondială la Conferința de Pace de la Versailles-Paris, care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, în prezența reprezentanților a 32 de state, cu delegații formate din 1-5 membri, însoțite de numeroși experți. Istoria nu mai cunoscuse până la acea dată o altă conferință de pace de o asemenea amploare: la Paris erau prezenți peste 10.000 de delegați – oameni politici, diplomați, consilieri, experți etc., deciși ca, punând capăt pustiitorului măcel, să instaureze justiția și armonia între toate națiunile lumii.
Opera grandioasă căreia i s-a dedicat acest veritabil „Tribunal al popoarelor” era așezată pe principiile formulate de către președintele S.U.A., Woodrow Wilson, în cunoscutele sale „14 puncte”. Conform acestora, pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor [...]; pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice - pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare”[4]. Marile puteri ale vremii, - Marea Britanie, Franța, S.U.A., Italia și Japonia -, cu rol decisiv în luarea hotărârilor la Conferința de Pace, au insistat ca noua ordine mondială să se clădească anume pe aceste principii apte să garanteze fiecărui popor, mare sau mic, dreptul la viață națională proprie, la cooperare echitabilă în comunitatea mondială.
Lucrările Conferinței de Pace au fost deschise la 18 ianuarie 1919, de către președintele Franței, Raymond Poincaré. Pentru coordonarea lucrărilor Conferinței, s-a creat un „Consiliu Suprem”, format din reprezentanții celor cinci mari puteri aliate (Franța, Marea Britanie, S.U.A., Italia și Japonia), pus sub președinția autoritarului jurist francez G. Clemenceau. Consiliul a creat 58 de comisii și subcomisii pe probleme, din juriști, economiști, militari, publiciști, geografi, industriași și experți financiari. În activitatea sa Consiliul Suprem era ajutat de „Consiliul celor zece”, format din șefii de guverne și miniștrii de externe ai celor cinci mari aliați.
Delegațiile cele mai numeroase erau cele ale marilor puteri. Punând capăt tradiției ce interzicea șefului executivului american părăsirea teritoriului țării, președintele Woodrow Wilson s-a deplasat în capitala Franței în fruntea unei delegații în care erau incluși cei mai de seamă reprezentanți ai vieții politice, economice, științifice și militare americane[5]. Același lucru se poate spune și despre delegațiile Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei, ai căror membri nu lipseau din nici unul din organele de lucru ale Conferinței.
După aproape o jumătate de an de dezbateri, la 28 iunie 1919 s-a semnat Tratatul de la Versailles de către reprezentanții „Puterilor Aliate și Asociate” cu puterile învinse, Germania și Austro-Ungaria, făcute răspunzătoare pentru declanșarea războiului[6]. Pe baza acestui tratat considerat ca un cadru general, s-au încheiat apoi, pe rând, tratatele separate cu Austria (la Saint-Germain, în 10 septembrie 1919 / 18 decembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly, în 17 noiembrie 1919), cu Ungaria (la Trianon, în 4 iunie 1920) și cu Turcia (la Sèvres, în 10 august 1920). Se mai cer amintite Tratatul semnat la Paris între România, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, din 28 octombrie 1920, pentru granița României de răsărit, și Tratatul naționalităților semnat în același cadru, al Sistemului de la Versailles, la 9 decembrie 1919[7].
Puterile Aliate și Asociate semnatare ale Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, nu au găsit necesar și oportun, la acea dată, intrarea în tratative directe cu Rusia sovietică pe această temă, deși Cicerin, comisarul pentru afacerile străine ale Rusiei înștiința guvernul român că acceptă calea tratativelor pentru reglementarea problemei teritoriale dintre România și Rusia. Chiar și în această formă, Tratatul privind Basarabia se integra ansamblului de tratate internaționale de la Versailles-Paris din 1919-1920, care au consfințit desăvârșirea statului național unitar român prin voința liber exprimată a întregii națiuni române[8].
Urmând cadrul general al Tratatului de la Versailles, tratatele de pace de la Saint-Germain, Neuilly și Trianon - care interesau nemijlocit România - cuprindeau o suită de clauze teritoriale și politice, militare și de granițe, clauze morale, economice și financiare. Drepturile României în fața Conferinței de Pace au fost susținute de o importantă delegație condusă de Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri respectiv, mai târziu, de N. Titulescu. În componența ei se aflau N. Mișu, ambasadorul României la Londra, V. Antonescu, ambasadorul de la Paris, generalul C. Coandă, Alexandru Vaida-Voievod, C. Diamandi, fost ambasador la Petrograd, cărora li s-au adăugat în calitate de consilieri și experți: Alexandru Lapedatu, Ion Pelivan, Vasile Stoica, Neagoe Flondor, Gh. Crișan, C. Danielopol şi Constantin Brătianu, ca secretar al delegației[9].
Statele învinse în război vor semna respectivele tratate cu o vădită sau aparentă resemnare, în timp ce cele învingătoare cu mari speranțe pentru viitorul lor. Harta Europei arăta acum altfel, datorită acestora și a lucrărilor consiliilor speciale constituite în cadrul Conferinței de Pace. Spiritul de dreptate a învins. Statele naționale întregite sau nou formate își arborează drapelul. De aici decurge, în chip firesc, necesitatea ca toate acțiunile duse pe plan extern să izvorască și să fie purtate în numele și spre apărarea intereselor și integrității statelor naționale. Nimic nu putea fi pus și nici nu a fost pus înaintea acestui mare deziderat. De aici decurge trăsătura cea mai importantă a politicii externe a tuturor statelor ce-și legau existența sau integritatea de anul 1918: apărarea intereselor naționale și integritatea statală[10].
Indiscutabil, România nu a făcut excepție de la acest mare deziderat. A fost încadrată cu toate puterile sale în acest efort. Mai mult ca atât: a fost întotdeauna în avangardă.
La Conferința care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, România venea ca stat național unitar, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut erau hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie și decembrie 1918, precum și convențiile încheiate în august 1916 cu Antanta, în baza cărora România participase la războiul unității naționale[11]. În ceea ce privește Basarabia, recunoașterea ei ca provincie românească nu trezea nici o îndoială României, dacă luăm în considerație atitudinea Aliaților.
Astfel, consimțământul Franței privind alipirea Basarabiei a existat încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Georges Clemenceau afirma, în ajunul deschiderii Conferinței, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ținem cont și faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat”[12]. La rândul lor, SUA, care s-au prezentat la Paris cu o impunătoare delegație, au opinat în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experți: „Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparținut în trecut României și este predominant românească după caracterul ei etnic”[13]. Concluzia în cauză venea în urma cercetărilor efectuate de Inquiry Commision şi memorandumului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoșteau caracterul românesc al Basarabiei[14].
Un interes deosebit îl reprezintă și studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919. El recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componența Moldovei; Sfatul Țării, ca instanță aleasă în mod democratic, declarase independența și stabilise condițiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populația Basarabiei[15]. Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile diplomatice aliate, însă evoluția tratativelor de la Paris au arătat că acele concluzii favorabile veneau deseori în contradicție cu principiile oportunismului politic. Atitudinea contradictorie și, uneori, duplicitară în politica Marilor Aliați a generat numeroase și repetate fluctuații.
Pe plan diplomatic, problema Basarabiei a fost pusă pentru prima oară în discuție la Conferința de Pace de la Paris în ziua de 8 februarie 1919, în Comisia pentru drepturile românești, unde și-au expus punctele de vedere delegații britanic (Sir Eyre Crowe), francez (Jules Laroche) şi american (Clive Day). Cel dintâi a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic și a celui național, excluzându-se orice altă formulare. Laroche a subliniat, la rândul său, caracterul istoric și etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România, răpită de ruși la 1812 prin forța armelor, fiind în concordanță cu afirmația premierului Ion I.C. Brătianu: „Nu putem concepe existența neamului nostru fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre și Tisa, ca să ne separe de elementul slav [...]. Basarabia reprezintă, pentru noi, intrarea casei noastre - în mâna altora, ea ne-ar periclita însuși căminul”[16]. Delegatul american a stăruit pentru introducerea în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităților. Până la urmă, comitetul a convenit să se pronunțe pentru recunoașterea provizorie a alipirii Basarabiei la România, la 5 martie, propunere acceptată de reprezentantul Italiei.
Proiectul a fost dat publicității la 11 martie 1919, având următoarea formulare: „Comisia, luând în considerație aspirațiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca și argumentele de ordin geografic, etnic, economic și istoric, se pronunță pentru Unirea Basarabiei cu România”. În mod straniu, însă, când recomandările comisiei au fost aduse la cunoștința Consiliului miniștrilor de externe ai puterilor aliate de la Paris, la 8 mai 1919, secretarul de stat al S.U.A., Robert Lansing, a obiectat că nu se pot aduce modificări teritoriului Rusiei, fără asentimentul unui guvern legal al acestei țări, pronunțându-se, arbitrar, pentru recunoașterea regimului amiralului Kolceak, invitat să trimită un reprezentant în capitala Franței.
Rezerva diplomatului american era neîntemeiată, deoarece problema Basarabiei nu depindea de Kolceak sau de oricare alt guvern rus, „alb” sau bolșevic, deoarece Basarabia își declarase independența încă de la 24 ianuarie / 6 februarie 1918 și se realipise României prin votul reprezentanților Sfatului Țării la 27 martie / 9 aprilie al acelui an. Din punctul de vedere al dreptului internațional, un distins jurist american, Brown Scott, aprecia că: „Precedentul pentru nașterea Republicii Basarabia era declarația de independență a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său și fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării președintelui Wilson[17].
Comisia pentru problemele româneşti a abordat, din nou, la 5 martie 1919, problema Basarabiei. Cu acel prilej, Jules Laroche a propus o formulă care a fost acceptată și de reprezentanții britanic, italian și american. Câteva zile mai târziu, la 11 martie, Comisia pentru problemele română și iugoslavă a adoptat un proiect în legătură cu această problemă: „Comisia, luând în considerație aspirațiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca și argumentele de ordin geografic, etnic, economic și istoric, se pronunță pentru Unirea Basarabiei cu România” [18].
Recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, au fost supuse atenției Consiliului miniștrilor de externe la 8 mai 1919, la o lună după ce experții și-au încheiat lucrările. Secretarul de stat american, R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului, obiectând la atribuirea Basarabiei, chiar în condițiile în care experții americani le aprobaseră[19]. Diplomatul american a insistat să nu se facă modificări teritoriului rus, fără consimțământul unui guvern rus recunoscut, și a repetat observațiile lui W. Wilson, din aceeași zi, privitoare la posibilitatea regimului „alb” al lui Kolceak, drept guvern legal pentru a reprezenta Moscova la Conferința de Pace. Kolceak, deşi era adeptul integrității teritoriale a fostului imperiu țarist, era dispus să accepte un plebiscit în Basarabia. R. Lansing a subliniat că forumul păcii nu putea decide asupra teritoriului care aparținea unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război[20].
- Va urma -