Problema Basarabiei s-a pus din nou, în timpul ședințelor Consiliului Suprem din 1 și 2 iulie 1919, când s-a discutat configurația frontierelor orientale ale României. Delegația Bucureștilor cuprindea pe I.I.C. Brătianu, N. Mișu, C. Diamandi și I. Pelivan, iar cea britanică, având în frunte pe David Lloyd George, mai cuprindea pe A.J. Balfour, H. Nicolson, A.W.A. Leeper şi H. Temperley. Reprezentantul Franței, A. Tardieu, a dat citire raportului „Comitetului pentru probleme teritoriale”, care, conform principiului autodeterminării naționale a popoarelor, recunoștea desăvârșirea statală a României și garantarea de către aceasta a drepturilor minorităților, în conformitate cu prevederile Pactului Ligii Națiunilor[21]. Au fost audiați, separat, B. Maklakov şi I.I.C. Brătianu. Primul ministru român a subliniat că Actele de Unire din martie, noiembrie și decembrie 1918 au exprimat voința națiunii române, într-un mod asemănător cu „consiliile din Polonia, Cehoslovacia și în alte părți”[22]. Prin scrisori, memorii și discuții purtate cu membri ai delegației americane care negociau pacea de la Paris, sau cu alți diplomați aliați, reprezentanți ai fostului imperiu țarist - Maklakov, Lvov, Sazonov, Ciaikovski, Krupenski - au căutat să pună sub semnul îndoielii caracterul plebiscitar al Deciziei Sfatului Țării de la Chișinău, din martie 1918, eforturile lor nereușind să-i convingă, în totalitate, pe aceștia.

La 26 iulie 1919, Leland Harrison, împreună cu dr. James Brown Scott, Col. U.S. Grant, Douglas Johnson, frații John și Allen Foster Dulles, au abordat - în cadrul unei întruniri americane - problema Dobrogei și a Basarabiei. Cu acest prilej, Johnson a sugerat că drepturile României în Basarabia ar putea fi rezolvate prin „oarecari” concesii în Dobrogea. Intervenind, Harrison a considerat că ar fi utilă o consultare a lui Henry White. Delegații englezi, A.W.A. Leeper, Eyre Crowe și Harold Nicolson, nu au fost convinși de „argumentele” unor delegați americani privind un eventual compromis, prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoașterii Unirii Basarabiei cu România. În consecință, comisia americană pentru negocierea păcii a adoptat, într-un document din 14 noiembrie 1919, în legătură cu chestiunea de mai sus, o poziție similară Angliei și Franței[23].

Chestiunea Basarabiei s-a aflat în centrul preocupărilor Conferinței Puterilor Aliate și Asociate de la Londra din 3 martie 1920. Participând la discuții, David Lloyd George a observat că Puterile Aliate întotdeauna au fost de acord cu „unirea Basarabiei cu România, argumentele etnice, geografice, ca și politice îndreptându-se în aceeași direcție”. Rezoluția întâlnirii consemna acceptul Puterilor Aliate și Asociate la dorința României, subliniindu-se declarația reprezentanților Sfatului Țării și făcea cunoscut faptul că recunoașterea acesteia se va face printr-un tratat, de îndată ce condițiile vor fi prielnice[24].

La 28 octombrie 1920, Take Ionescu a fost de acord să semneze Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoașterea granițelor comune între acele state care dobândiseră teritorii de la fosta monarhie dualistă. Consiliul Ambasadorilor, în schimbul faptului că România a acceptat hotarele cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia și Polonia, i-a prezentat lui Take Ionescu tratatul care menționa recunoașterea de jure a Unirii Basarabiei cu România. A fost inserat un nou articol în speranța că Tratatul va fi semnat și de SUA. Acesta prevedea că Rusia va semna Tratatul, de îndată ce un guvern al acestei țări, recunoscut de Aliați, va ajunge la putere[25]. Tratatul a fost semnat de Imperiul Britanic, Franța, Italia și România, la 28 octombrie, iar peste câteva zile și de reprezentantul Japoniei[26], care, în momentul acela, se afla la Bruxelles. În Tratat se recunoștea suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei[27].

În preambulul tratatului din 28 octombrie 1920 între România, pe de o parte, și Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de altă parte, se arăta că unirea cu România este pe deplin justificată „din punct de vedere geografic, etnografic, istoric și economic”, iar populația ținutului și-a exprimat clar „dorința de a vedea Basarabia unită cu România”[28]. În articolul 1, puterile semnatare recunoșteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei”, o comisie compusă din trei membri (un reprezentant al Principalelor Puteri Aliate și Asociate, un reprezentant al României și un altul desemnat de Consiliul Societății Națiunilor, în absența reprezentantului Rusiei Sovietice), urmând să stabilească pe teren linia de frontieră (art.2). Prin art.3 România se obliga „a respecta și a face să fie riguros respectate pe teritoriul Basarabiei [...] stipulațiunile Tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919 de către Principalele Puteri Aliate și Asociate și România și anume a asigura locuitorilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de religie, aceleași garanții de libertate și de dreptate, ca și celorlalți locuitori din toate ținuturile care fac parte din Regatul României”. Cetățenia română era dobândită de drept de supușii fostului Imperiu țarist, stabiliți pe teritoriul Basarabiei (art.4), iar cei ce nu doreau aceasta puteau opta pentru o alta în decurs de doi ani de la intrarea în vigoare a tratatului (art.5)[29].

Înaltele părți contractante urmau să invite Rusia să adere la tratatul încheiat îndată ce aceasta ar fi avut un guvern recunoscut de ele. Toate problemele pe care eventual le-ar fi ridicat guvernul rus „cu privire la detaliile acestui tratat” urmau să fie supuse arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor, „fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest tratat, precum și suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde nu vor putea fi supuse discuției” (art.9) [30].

Câteva elemente sunt esențiale în legătură cu acest tratat. În preajma încheierii lui, poziția României, prin D.N. Ciotori, era că la viitoarele negocieri bilaterale, aceste țări să recunoască actul de unire al Basarabiei, apreciat de Ciotori mai important decât orice tratat [31]. În discuțiile cu L.B. Krasin, Ciotori a simțit amenințarea rusească dublată de supărarea pe faptul că, în loc să se înțeleagă cu aceștia, se simt „deplin asigurați” prin tratatul semnat cu aliații. Este și motivul pentru care, la 28 octombrie 1920, Ciotori nu a îndrăznit să prezinte propunerea ca Rusia Sovietică să adere la acest tratat, deoarece aceasta „ar fi însemnat ruperea discuțiilor”. El scria primului ministru Averescu, sugerând începerea tratativelor cu rușii, tratative care „ar putea fi rupte oricând”. Ciotori argumenta această conduită, afirmând că în caz de atac rusesc, România nu putea primi ajutor nici de la vecinii slavi, nici de la marile puteri, în condițiile în care B. Kun și Cr. Racovski incitau Moscova la atacarea României. Acesta era contextul în care Ciotori trebuia să pareze acuzațiile lui L.B. Krasin. Acesta spunea: „Noi, comuniștii, nu punem preț pe teritorii și pe frontiere, dar cerem măcar să fim avizați când se cedează un teritoriu care a făcut parte din Rusia cu care puterile din Apus au fost aliate”. Krasin credea că tratatul din 28 octombrie 1920 făcuse României mai mult rău, stârnind ambiția rușilor care se arătau gata să recunoască unirea Basarabiei în condițiile începerii imediate a tratativelor bilaterale.

Oricum, Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 așeza pe o nouă bază relațiile româno-sovietice, din punctul de vedere al normelor dreptului internațional. Semnarea acestui tratat a fost un indiscutabil succes al diplomației românești, deoarece a marcat consacrarea internațională a Unirii Basarabiei cu România. Ea a obținut astfel recunoașterea din partea marilor puteri a dreptului istoric asupra teritoriului cuprins între Prut și Nistru [32]. La fel de indiscutabil este și faptul că Tratatul din 28 octombrie 1920, care urma să intre în vigoare numai după ce va fi fost ratificat de toate părțile contractante - Japonia nu l-a ratificat, se știe – înlocuia anevoios lipsa semnăturii Rusiei Sovietice, cu care România nu a avut relații diplomatice până în iunie 1934. Între timp, marile puteri recunoscuseră de jure statul sovietic (Anglia și Franța în 1924 și Italia în 1927; SUA, în noiembrie 1933).

După 18 ani, la 2 septembrie 1938, Al. Cretzeanu va alcătui un referat asupra oportunității obținerii ratificării Tratatului din 28 octombrie 1920 de către Japonia. Conform referatului în cauză, ambasadorul Japoniei la Moscova, Shigemitsu, ar fi declarat ministrului Ciuntu (februarie 1938), cât și lui Dianu (iulie 1938) că, „dacă România ar dori, Japonia ar ratifica acum tratatul Basarabiei” [33].

Este deosebit de interesantă analiza lui Cretzeanu a inconvenientelor acceptării propunerii japoneze. El aprecia inoportună primirea ofertei, sau, dacă ar fi fost acceptată, necesita introducerea clauzei păstrării ei secrete până în momentul indicat de guvernul României. „Am avea astfel asupra Uniunii Sovietice un mijloc de presiune care ar putea deveni folositor la un moment dat”.

Al. Cretzeanu credea că n-ar fi dorit să se creeze, prin primirea ofertei, posibilitatea pentru reprezentantul sovietic de a aminti României faptul că Anglia, Franța și Italia au impus-o să plătească semnătura lor prin acordarea unor despăgubiri considerabile supușilor expropriați în Basarabi[34]. Cretzeanu procedează în final la evaluarea Tratatului din 28 octombrie 1920, afirmând: „dacă privim chestiunea (valoarea tratatului.- n.n.) din punct de vedere strict al dreptului internațional, tratatul Basarabiei are mai mult o valoare morală”, neconținând un titlu juridic (deoarece) pentru Rusia „acest tratat constituie un res inter alies acta”[35].

Completări interesante se găsesc și în Memoriul confidențial trimis de Nicolae Titulescu regelui Carol al II-lea al României, referitor la istoricul relațiilor româno-sovietice, la începutul anului 1940[36]. Nicolae Titulescu observa că „Tratatul din 1920 nu ne poate da Basarabia. El are totuși o mare valoare morală. El angajează Marea Britanie și Franța”. Esența politicii lui N. Titulescu în problema Basarabiei, după mărturisirile din acest memoriu, consta în aceea că n-a urmărit novațiunea, adică înlocuirea semnăturii Angliei și Franței cu aceea a Sovietelor. „Am urmărit cumulul. Îl obținusem în 1936. Din nefericire, nu mai cred că România îl posedă actualmente”[37].

Astfel se vedeau lucrurile din perspectiva scurgerii a 18 ani în relațiile bilaterale cu Uniunea Sovietică și în cele intraeuropene. Fragilitatea asigurării României prin Tratatul din 28 octombrie 1920 a ieșit  în evidență în timpul conferinței româno-sovietice de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924). Dezbaterile în Parlamentul României în care s-au înfruntat punctul de vedere guvernamental, exprimat strălucit de I.G. Duca și I.I.C. Brătianu și cel al opoziției, rostit mai ales prin Dr. N. Lupu[38], vor pune din nou în evidență dilema conturată imediat după război și rămasă valabilă pe tot parcursul perioadei interbelice: tratative directe cu sovieticii, sau sprijin occidental împotriva lor?

Negocierile României cu Rusia Sovietică în anii 1918-1924:

- Corespondența în privința Basarabiei cu guvernul ucrainean din perioada hatmanului Skoropadski, care a condus la faimoasa Notă a lui C. Arion, în care se expunea în mod magistral dovada deplină a drepturilor etnice, politice și istorice ale României asupra Basarabiei;
- Negocierea cu același guvern a unui aranjament comercial cu Ucraina lui Skoropadski, rămas caduc prin bolșevizarea Ucrainei;
- Negocierile lui Ciotori din iulie 1920 cu Litvinov la Copenhaga și începutul convorbirilor sale particulare cu Krasin la Londra;
- Negocierile lui Take Ionescu și generalul Averescu din august 1920 cu Cicerin prin radiograme care s-au finalizat prin propunerea din 31 ianuarie 1921, acceptată de ambele părți, de a se întruni o conferință la Reval;
- Negocierile de la Cetatea Albă privitoare la limanul Nistrului;
- Tratativele ministrului Filaliti cu Karahan la Varșovia din septembrie-octombrie 1921;
- Conferința internațională din Genova (9 aprilie - 19 mai 1922) la care au participat delegații României Ionel Brătianu și C. Diamandy;
- Conferința internațională de la Haga din 15 iunie 1922, avându-l ca delegat al României pe C. Diamandy;
- Conferința de dezarmare de la Moscova între Rusia și statele limitrofe, cu prilejul căreia între București și Moscova s-au schimbat radiograme;
- Negocierile lui C. Diamandy cu Gh.V. Cicerin în timpul Conferinței de la Lausanne la 19 decembrie 1922;
- Conferința româno-sovietică de la Viena din 24 martie - 2 aprilie 1924.
Privind retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, lacuna cea mai importantă a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 a constat în absența unui acord prealabil cu Rusia sovietică în această problemă. Protestul vehement al Moscovei în nota din 1 noiembrie 1920, prin care a contestat valabilitatea protocolului basarabean și autoritatea Aliaților în problema Basarabiei[39], a fost doar începutul unei politici care a marcat relațiile sovieto-române în perioada respectivă. Eforturile diplomației românești în a obține recunoașterea suveranității sale asupra Basarabiei din partea Uniunii Sovietice, cât și intransigența guvernului sovietic în această problemă confirmă într-o deplină măsură valabilitatea concluziei respective. 

------------------------------------------------------                       
 [21] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 81.
[22] Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică şi militară a României în 1919  în lumina corespondenței diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, București, 1940, p. 55.
[23] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p.81.
[24] V.V. Tilea, Acțiunea diplomatică a României. Noiembrie 1919 –  martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925, p. 217-218.
[25] Sherman David Spector, România la Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Trad.: Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p. 226.
[26] N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la  Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La  Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 57.
[27] Tratatul va fi ratificat de Marea Britanie la 19 mai 1922, de Franţa la 11 mai 1924, de România la 19 mai 1922, de Italia la 7 martie 1927 (C. Botoran, E. Campus, V. Moisuc, Ion Calafeteanu, România și Conferința de Pace de la  Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 40; Al. Cretzianu, La politique de paix de la Roumanie à l’égard de  l’Union Soviétique, Paris, 1954, p. 5).
[28] Aurel Karețki, Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, Editura „Știința”, Chișinău, 1993, p. 126.
[29] Ibidem, p. 127.
[30] Ibidem, p. 128-129.
[31] 1918..., VI, doc. 915, p. 461 și urm. (Raportul D.N. Ciotori din 30 noiembrie 1920 asupra discuțiilor sale cu L.B. Krasin, în legătură cu motivele amânărilor tratativelor de pace româno-ruse).
[32] Constantin I. Stan, Alexandru Gaiță, România și regimul bolșevic din  Rusia (1917-1920), în „Destin românesc”, An. VI, nr. 2 (22), 1999,  p. 102.
[33] I. Ciupercă, România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1996, p. 39.
[34] Ibidem, p. 39-40.
[35] Ibidem, p. 40.
[36] Nicolae Titulescu, Basarabia pământ românesc, Editura Rum – Irina, București, 1992, p. 48-64.
[37] Ibidem.
[38] „Dezbaterile Adunării Deputaților”, ședința din 19 iunie 1924, p. 2990  și urm.
[39] Relațiile româno-sovietice. Documente. Vol. I (1917-1934). Redactor responsabil al ediției române Dumitru Preda, Editura Enciclopedică,  București, 1999, p. 69.