Note de lectură!
„Guvernul român este dureros impresionat de fondul şi tonul Notei Consiliului Suprem din 15 noiembrie curent, care nu corespund nici spiritului ce a prezidat la alianţă, nici declaraţiilor solemne ale tuturor Aliaţilor că trebuie să lupte pentru dreptate în lume, pentru libertatea şi egalitatea drepturilor tuturor naţiunilor, mari sau mici".
Notei ultimative a Consiliului Suprem al Conferinţei de pace din 15 noiembrie 1919, guvernul român, condus de generalul Arthur Văitoianu, i-a dat, la 28 noiembrie 1919, următorul răspuns, care se constituie şi într-o adevărată lecţie de istorie ce ar trebui inclusă în toate manualele şcolare:
- «Guvernul român este dureros impresionat de fondul şi tonul Notei Consiliului Suprem din 15 noiembrie curent, care nu corespund nici spiritului ce a prezidat la alianţă, nici declaraţiilor solemne ale tuturor Aliaţilor că trebuie să lupte pentru dreptate în lume, pentru libertatea şi egalitatea drepturilor tuturor naţiunilor, mari sau mici.
- Marele război a fost declanşat în urma agresiunii injuste a Austro-Ungariei contra Serbiei, în scopul de a leza suveranitatea acestei ţări.
- România, chiar de la începutul războiului, a avut o poziţie favorabilă Aliaţilor şi-a luat angajamente formale faţă de unul dintre ei, cu ştirea celorlalţi Aliaţi.
- Ea a intrat în luptă la sfârşitul celui de-al doilea an de război, n-a fost cea din urmă, şi dacă n-a intrat decât atunci, aceasta nu este din vina ei, ci în urma dificultăţilor pe care le-a întâmpinat pe lângă unul din Aliaţii săi, care nu puteau sau evitau să-i asigure orientarea viitoare ce i se datora şi furniturile militare de care avea nevoie pentru un război pe care-l prevedea lung şi îndârjit.
- În decursul a 2 ani de pregătiri militare, în cursul cărora a ţinut concentrate la frontiere sale trupe considerabile, care obligau inamicul să-i opună forţe importante, România a făcut servicii extrem de apreciabile şi apreciate, în epoca aceea, de Aliaţi.
- Tot în cursul acestei perioade România a avut partea sa de iniţiativă care a dus la intrarea în război a Italiei.
- Dacă Româna n-a intrat în război simultan cu Italia aşa cum o dorea ea, cauza trebuie căutată la unul dintre Aliaţi care a refuzat să recunoască dreptul României la unitatea sa naţională completă.
- Abia mai târziu, lămuriţi mai bine de evenimente, Aliaţii au recunoscut în sfârşit ca legitime aspiraţiile naţionale româneşti.
- Imediat după încheierea tratatului său de alianţă din 1916, România a luat armele la data fixată. Această dată n-a fost aleasă în mod liber de către România, ci i-a fost impusă de către Aliaţii săi în faţa necesităţilor stringente resimţite de ei în acel moment.
- România şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din tratat, cu toate că starea pregătirii sale nu era completă şi în ciuda faptului că Aliaţii nu şi-au putut ţine obligaţiile lor, şi anume: ofensiva generală simultană şi ofensiva specială pe fronturile din Galiţia şi de la Salonic, acesta din urmă trebuind să înceapă cu 8 zile înaintea intrării în luptă a armatei române, pentru a preveni o ofensivă a inamicului pe Dunăre.
- Cu toate promisiunile repetate şi angajamentele asumate privind furnizarea de material de război, acest material a lipsit aproape toată perioada războiului fie din cauza dificultăţilor de transport, fie din cauza penuriei acelui material, fie, în sfârşit, din vina organelor însărcinate cu aceste transporturi din Rusia.
- În ciuda gravităţii acestor fapte ale căror consecinţe România a trebuit să le suporte şi a dezastrelor cu care era ameninţată, România n-a formulat niciodată învinuiri în convingerea că se va ţine seama de nenorocirile pe care era obligată să le îndure în interesul marii cauze şi în urma circumstanţelor ce nu i se puteau imputa ei.
- Surpriza şi durerea poporului român sunt acum cu atât mai mari, că în loc de a vedea suferinţele, sacrificiile imense de oameni şi de bunuri ale României răsplătite printr-o atitudine prietenoasă din partea Aliaţilor săi, ea îşi vede contestate drepturile recunoscute anterior ca legitime, prin acte solemne, şi se vede somată printr-o serie de note cominatorii atât de puţin justificate de sentimentele de echitate care trebuie să prevaleze nu numai între Aliaţi, ci în elaborarea tuturor lucrărilor care prezidează Conferinţa de pace».
- În orice caz, România n-ar putea fi considerată ca un inamic învins care trebuie să îndure voinţa celui mai tare.
- Consiliul Suprem binevoieşte să recunoască că România a făcut, e adevărat, sacrificii şi a suferit aspre încercări, dar, spre marea noastră mirare, el conchide prin reproşul că «ea a consimţit în cele din urmă să trateze separat cu inamicul şi să se supună legii sale».
- Acest reproş n-ar putea fi menţinut dacă s-ar dori să se reamintească situaţia adevărată creată României şi responsabilităţile pe care le comportă aceasta.
- Dacă România a trebuit să se supună provizoriu legii impuse de inamic, acesta se datoreşte faptului că «sărmana România a fost trădată şi abandonată», aşa cum a exprimat-o atât de nobil mesajul de deschidere al Conferinţei de Pace.
- Imposibilitatea unei acţiuni continui din partea României fusese recunoscută, în scris, de către reprezentanţii Aliaţi şi reprezentantul Statelor Unite în România, la începutul anului 1918. Preocuparea ce a dominat politica românească a fost să conserve armata în stare de a relua cooperarea cu Aliaţii de îndată ce împrejurările ar face-o posibilă
- Această hotărâre a fost cunoscută de către Aliaţi.
- Guvernele şi Comandamentul aliat au considerat o nouă colaborare militară română ca sigură.
- România şi-a mobilizat armata şi a fost gata să înceapă operaţiunile contra inamicului în ziua fixată de către zisul comandament, cu toată declaraţia inamicului, pusă ulterior în execuţie, că ţara va fi din nou jefuită şi prădată de către trupele sale în retragere.
- România îşi datorează desigur unitatea sa victoriei Aliaţilor, imenselor lor sacrificii, dar de asemenea şi enormelor sacrificii proprii, drepturilor sale legitime recunoscute de către Aliaţi, şi vitejiei poporului său.
- Fără sacrificiile comune ale tuturor Aliaţilor, în care acelea aae românilor contează ca o parte atât de dureroasă pentru ea, nu numai România, dar multe ţări ar fi la ora actuală decimate, ruinate şi aservite.
- Intrarea în război a României a obligat armatele inamice să retragă în jur de patruzeci de divizii de pe diferite fronturi şi în special de pe cel de la Verdun, pe care – aşa cum a expus ambasadorul Franţei la Petrograd - trebuiau să se evite noi concentrări de forţe inamice. Intrarea în acţiune a armatei române în epoca impusă de către Aliaţi a permis armatei de la Salonic să se consolideze.
- Nimeni nu ignoră concentrarea considerabilă a trupelor inamice împotriva frontului de la Salonic care, fără acţiunea românească, era grav ameninţat.
- Este inutil să se insiste asupra consecinţelor considerabile, produse prin intrarea în luptă a armatei române de partea armatei ruse care, după toată probabilitatea, fără această colaborare s-ar fi prăbuşit mai devreme, adică înainte ca efectele cooperării americane să fi putut interveni.
- Nu potrivit intereselor sale particulare a ales, deci, România momentul de a intra în luptă la sfârşitul celui de-al doilea an de război, ci conform cerinţelor imperioase ale Aliaţilor săi şi după recunoaşterea drepturilor sale legitime de către toţi.
- Condiţiile pe care ea a trebuit să le pună conţineau aspiraţiile seculare ale naţiunii române, consimţite şi recunoscute legitime atunci de către Aliaţii săi, care sunt însă discutate acum ca şi cum, dublându-şi teritoriul şi populaţia, România nu şi-ar datora unitatea sa naţională justiţiei şi dreptului său.
- Guvernul român este convins că după o matură examinare a faptelor, Consiliul Suprem va binevoi să recunoască, într-un sentiment de justiţie, atât marile servicii aduse de către România cauzei comune, cât şi rolul important de reprezentantă a civilizaţiei latine în Orientul Europei şi va adopta faţă de ea atitudinea datorată unui aliat fidel pătruns de datoriile sale şi care este gata să contribuie, de asemenea, şi în viitor, la ordinea şi pacea în acestă parte a Europei”.
Nota redacției - Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatulFranței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Br5ătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919)[1].