La scurt timp după ce a preluat puterea (6 septembrie 1940), generalul Ion Antonescu a înlăturat din armată numeroase cadre militare de conducere superioară, considerate a nu fi corespuns împrejurărilor dramatice prin care trecuse ţara în vara anului 1940.
Prin aplicarea art. 58 din Legea Înaintărilor în Armată au fost trecuţi în retragere „pentru incapaciate” 80 de ofiţeri, între care:
- 1 general de armată (Constantin Ilasievici);
- 5 generali de corp de armată (Florea Țenescu, Ioan Ilcuşu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu, Gheorghe Argeşanu);
- 2 generali de divizie (Gheorghe Mihail, Constantin Atanasescu);
- 3 generali de brigadă (Victor Dombrovski, Gheorghe Liteanu, Petre Bărbuneanu).

La explicațiile solicitate de generalul Florea Țenescu, Ion Antonescu i-a răspuns: „Iubite Florea, nimeni în țara asta nu te poate cunoște mai bine și să-ți prețuiască valoarea profesională. Poți să-ți închipui cât de greu mi-a fost să-și aplic această măsură și ție. Dar, te rog să mă crezi - frate dacă mi-ai fi fost, frate, tot astfel aș fi procedat. Deplâng din inimă soarta care te-a așezat în acest post de mare răspundere într-o situația dramatică pentru țară. Fatalitatea a făcut ca tu să cazi victimă. Cu regretul infinit că ar trebui să mă despart de tine în aceste vremuri cumplite pentru Țară, își păstrez în inima mea aceeași admirație și caldă prietenie”.
La scurt timp au fost puşi în retragere pentru „diverse alte fapte”, alţi 84 ofiţeri, între care:
- 3 generali de divizie (Eugeniu Vârtejanu, Ioan Popovici, Aurel Aldea);
- 7 generali de brigadă (Gheorghe Tătaru, Constantin Papadopol, Ioan Teodorescu, Constantin Apostolescu, Ştefan Costescu, Radu Marinescu, Nicolae Ionescu).
Pentru „necinste” au fost scoşi din armată 13 ofiţeri. În total 21 de generali.

În cazul unora, măsurile au fost determinate de prevederile şi exigenţele legilor şi regulamentelor militare și au fost corecte. În cazul altora au prevalat considerentele subiective şi nu profesionale. După angajarea României în război, la 22 iunie 1941, acţiunea de înlăturare a cadrelor considerate necorespunzătoare a continuat ea fiind determinată, de regulă, de eşecurile înregistrate în lupte de unităţile şi marile unităţi române, dar şi de alţi factori, de simpatii şi antipatii, care s-au manifestat, ca întotdeauna, la nivelul corpului de comandă al armatei.

Oficial, în perioada iunie-septembrie 1941, au fost trecuți în rezervă (după ce li s-a cerut imperativ să-şi înainteze demisia din armată) pentru „slăbiciune la comandă”, lipsă de energie” etc. peste 20 de generali şi colonei, comandanţi de mari unităţi şi unităţi, între care s-au aflat generalii Cristache Popescu, David Popescu, Alexandru Orăşanu, Nicolae Ciupercă, Aurel Racoviţă, Emil Procopiescu ş.a.

În anii următori între cei trecuţi în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici, Emaniol Bârzotescu, Nicolae Ghineraru, Traian Cocorăscu, Romului Ioanovici (în 1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Aurelian Son, Constantin Panaitiu (în 1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu (în 1944). Majoritatea au acceptat măsurile luate fiind de acord să-și semneze demisia din armată, în caz contrar pierzându-și drepturile de pensie și alte avantaje oferite de lege.

Cazul Alexandru Orășanu

Între cei aflați în conflict cu mareşalul Ion Antonescu s-a aflat, între alţii, şi generalul Alexandru Orăşanu, comandantul Diviziei 8 infanterie (fost adjutant al regelui Carol al II-lea), care aprecia într-un Memoriu din 18 septembrie 1944, că a fost supus „unui tratament de persecuţiuni” și care considera că tot ce i s-a întâmplat se datora „numai iniţiativei personale a domnului mareşal Antonescu, care, deşi, nu m-a avut niciodată sub ordine, nu a încetat să mă urască şi să mă persecute într-atât încât să se manifeste chiar şi asupra unor membri ai familiei mele”.

În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, generalul aducea ca argumente faptul că la 6 septembrie 1940, la orele 8.00, fusese ridicat de la cartierul Diviziei 2 gardă pe care o comanda, în oraşul Ploieşti, şi închis, împreună cu mama sa în locuinţa pe care o ocupa la Cercul militar din oraş, unde a fost păzit de jandarmi şi agenţi ai Siguranţei. Acelaşi tratament a fost aplicat şi fratelui său, colonelul Dumitru Orăşanu, şeful de stat major al Corpului de gardă, închis şi păzit la locuinţa din Bucureşti, împreună cu soţia şi cu fiul de 4 ani. În urma solicitării de a i se reda comanda marii unităţii (la 2 octombrie 1940), Consiliul Superior al Armatei a hotărât să fie numit în fruntea Diviziei 31 infanterie. Generalul Ion Antonescu a decis însă să fie trecut în categoria generalilor care nu mai puteau primi comenzi corespunzătoare gradului. Mai mult, la scurt timp, i-a cerut, printr-un intermediar, să-şi dea demisia din armată.

În final, în martie 1941, generalul Alexandru Orăşanu a primit (la insistenţa ministrului de Război, generalul Iosif Iacobici) comanda Diviziei 8 infanterie, dar situația a continuat şi în perioada următoare, inclusiv după angajarea României în război, generalul Ion Antonescu continuând să-l considere ca „superficial şi incompetent”, după cum preciza Alexandru Orăşanu. Acesta aprecia însă că îşi făcuse datoria în toate acţiunile militare pe care le condusese, inclusiv în zilele de 28 şi 29 august 1941 pe frontul Odessei, pentru cucerirea înălţimii cu cota 80, când a fost ucis fratele său - colonelul Dumitru Orăşanu, comandantul Regimentului 29 infanterie.

Cu toate acestea, în seara zilei de 29 august, generalul Alexandru Orăşanu a primit o scrisoare din partea comandantului Corpului 11 armată, generalul Consstantin Constantinescu-Claps, în care se consemna: „Cunosc jalea sufletului dvs. şi vă înţeleg. Vă acord 48 de ore învoire cu începere de la primirea acesteia. Lăsaţi comanda generalului Nedelea, secundul Dvs.”. Referindu-se la acest episod, generalul Alexandru Orășanu preciza, peste ani: „Am interpretat această învoire ca o atenţie din partea şefului meu operativ, care îmi dădea astfel posibilitatea ca să înmormântez pe fratele meu. Am mulţumit printr-o scrisoare şi am folosit timpul acordat pentru a duce personal familiei tragica ştire”.

La expirarea învoirii, la 31 august, i s-a comunicat că i se luase comanda, fără să i se ofere vreo explicaţie.

Surprinzător (sau nu) este faptul că în aceeaşi zi, generalul Constantin Constantinescu-Claps, comandantul Corpului 11 armată, a înaintat următorul raport comandantului Armatei 4, generalul Nicolae Ciupercă: „Am onoare a raporta: Domnul mareşal Antonescu, Conducătorul Statului, a aprobat ca să se ridice comanda generalului Orăşanu, comandantul Diviziei 8 infanterie, cu începere din ziua de 1 septembrie 1941. Am pus în vedere generalului Orăşanu această hotărâre. În acţiunea de trei zile, 27, 28 şi 29 august 1941, în care generalul Orăşanu a condus acţiunea Diviziei 8 a arătat continuu: lipsă de pregătire profesională, pasivitate, discutarea ordinelor mele pentru a ascunde lipsa de pregătire, lipsa de înţelegere a solidarităţii în luptă a marilor unităţi încadrate”. Surprins şi indignat, acesta a înaintat, a doua zi, comandantului Armatei 4, Raportul nr. 6 prin care ruga să se intervină pentru a i se primi „demisia din armată”. Până la soluţionarea cererii a solicitat să i se aprobe să se deplaseze „în garnizoana Bucureşti”.

Peste patru ani, în memoriul înaintat ministrului de Război, considera că demisia i-a fost impusă şi că atunci când l-a întrebat pe generalul Ion Boiţeanu, secretarul general al guvernului, ce i se reproşază, i s-a răspuns că „nu îi plac ochii mei mareşalului şi că dragoste cu sila nu se poate face”. Indiferent care a fost adevărul, la 24 septembrie 1941 generalul Alexandru Orăşanu a semnat o declaraţie prin care îşi da demisia „de bună voie”, fiind trecut în rezervă, la 30 septembrie 1941, şi repartizat ca ofiţer de rezervă Corpului 4 armată.

Elocventă în acest sens este şi declaraţia dată de acelaşi general Constantin Constantinescu-Claps, la 12 octombrie 1945, în care preciza: „Conducerea cerându-mi să arăt în scris cauza acestei permisii am înaintat un Raport care a fost apreciat ca temei de a îndepărta din armată pe generalul Orăşanu, depăşind cu totul atât vina cât şi aprecierea vinei de către mine”. În încheiere, cel care îi acordase permisia şi îl apreciase negativ în 1941, la cererea sau nu a eşaloanelor superioare, afirma că generalul Alexandru Orăşanu „are merite în carieră pentru a i se da un grad în plus în armată pentru trecutul său de muncă şi corectitudine. Această înaintare este necesară pentru reabilitarea sa din nedreptatea ce i s-a făcut”.

La 11 noiembrie 1945, generalul Iosif Teodorescu, preşedintele Comisiei speciale de reclamaţiuni, concluziona: „Ținând seama de întreg statutul de serviciu al ofiţerului şi de faptul că s-ar putea să fi fost urmărit de mareşalul Antonescu din cauză că mulţi ani generalul Orăşanu fusese adjutant al regelui Carol al II-lea, precum şi mai ales dacă se ţine seama de declaraţia scrisă a domnului general Constantinescu Claps, fostul său comandant de corp de armată, Comisiunea este de părere că reclamaţia ofiţerului este întemeiată şi propune a fi luată în considerare”.

Cazul David Popescu

Generalul David Popescu (sublocotenent - 1909, locotenent - 1912, căpitan - 1916, maior - 1917, locotenent-colonel - 1925, colonel - 1930, general de brigadă - 1938). După ce a urmat cursurile Școlii militare de ofițeri de infanterie (1907-1909) şi pe cele ale Școlii Superioare de Război de la Torino (1920-1922) a fost, printre altele, profesor de tactică la Şcoala Superiară de Război (1923-1928), ataşat militar în Italia (1929-1930), subşef al Marelui Stat Major (1939-1940), ministru de Interne (1940), comandant al Diviziei 11 infanterie (1941). comandantul Diviziei 11 infanterie pe frontul de la Odessa, a fost destituit şi trecut în rezervă la sfârşitul lunii august 1941, generalul David Popescu s-a considerat a fi fost nedreptăţit de mareşalul Ion Antonescu.

În calitate de ministru de Interne, în guvernul condus de Ion Gigurtu, l-a arestat (iulie 1940), din ordinul regelui Carol al II-lea, pe generalul Ion Antonescu şi l-a închis la mănăstirea Bistriţa. La 5 septembrie 1940, după ce a fost numit prim-ministru, Ion Antonescu l-a chemat şi reţinut la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a nu interveni, eventual, în favoarea regelui Carol al II-lea, după care a fost pus la dispoziţia Ministerului Apărării Naţionale.

La 10 ianuarie 1941 i s-a încredinţat funcţia de comandant al Diviziei 11 infanterie, pe care a condus-o în campania eliberatoare din sudul Basarabiei şi pe frontul Odeseei, până la 20 august 1941, când, în mod surprinzător, i s-a luat comanda, în urma insuccesului înregistrat de Regimentul 3 dorobanţi, imputându-i-se modul necorespunzător în care a condus acțiunile militare din zona gării Karpova în zilele de 18 și 19 august 1941. Cauzele curmării carierei militare a generalului David Popescu au rămas neelucidate.

Conform declarației sale (raportul înaintat Corpului 3 armată la 20 august 1941), pierderile înregistrate de Divizia 1 blindată în acea zonă nu i-au aparținut deoarece tancurile au depășit infanteria Regimentului 3 dorobanți după ce poziția de rezistență a inamicului a fost ruptă. Contraatacate de trupele sovietice, acestea au făcut „un arc de cerc în fața frontului diviziei”, după care au intrat „înapoia stângii diviziei, prin sectorul unui batalion din Regimentul 19 infanterie”, care, crezând că era vorba de tancuri sovietice „s-a retras, pierzând avantajul câștigat, antrenând în retragere și centrul și dreapta diviziei”.

Cercetarea întreprinsă de Secția operații a Marelui Cartier General a dovedit că generalul David Popescu a luat măsurile necesare în vederea atacului: concentrarea mijloacelor pe o singură direcție de efort, stabilirea legăturilor între infanterie și tancuri, deplantarea câmpurilor de mine, precizând că tancurile nu vor trece înaintea infanteriei decât după ce acestea ar fi făcut breșa în dispozitivul inamic. Divergențe de apreciere au apărut în legătură cu execuția, ofițerii Regimentului 3 dorobanți declarând că „infanteria s-a ținut tot timpul la înălțimea carelor de luptă”, iar cei din Divizia blindată că aceasta „n-a urmat carele, rămânând mult în urmă”.

Defecțiunile apărute în timpul luptei, au fost determinate de modul de evoluare a evenimentelor. Generalul David Popescu a fost demis din ordinul generalului Ion Antonescu la 20 august, înainte de finalizare anchetei.

Șeful Marelui Cartier General, Alexandru Ioanițiu a declarat, de față cu generalii Teodor Ionescu și Alexandru Orășanu, că „s-a făcut o gravă eroare” și că după ce va raporta situația va fi reabilitat”. La 26 august însă Direcția Personal a Ministerului a cerut generalului David Popescu să-și înainteze demisia (în caz de refuz urma să i se aplice art. 58, al I din Legea înaintărilor în Armată din 1939). Disciplinat, acesta a semnat, a doua zi, „de bună voie”, cererea de trecere în rezervă, care i-a fost primită de Consiliul Superior al Oștirii la 29 august. Peste două zile, la 31 augsut, a fost întocmit și Decretul de trecere în rezervă.

Măsura a fost surprinzătoare și pentru șefii nemijlociți ai generalului David Popescu, care analizând modul în care și-a îndeplinit atribuțiile de comandat de mare unitate pe frontul din Basarabia au apreciat că acesta că a condus Divizia 11 infanterie „ca un bun conducător de trupe, brav, priceput, energic, plin de avânt, calm și cu multă dragoste de ofițerii și soldații săi de care era iubit și admirat”. Chiar și la Karpova, aprecia generalul Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 armată, generalul David Popescu „a comandat cu multă pricepere divizia, săvârșind fapte de arme remarcabile, care vor rămâne înscrise în istoria acestui război”.

Surprins de măsura luată de Ion Antonescu a fost și generalul Nicolae Ciupercă, comandatantul Armatei 4, care a declarat: „acestui energic, îndrăzneț și priceput general, care și-a exercitat comandamentul cu un mare avânt. Este numai o întâmplare nenorocită ce se poate atribui altor factori și nu insificienței aptitudinilor generalului Popescu David, care a fost la înălțimea evenimentelor pe tot timpul operațiunilor”. La fel ca și generalul Vasile Atanasiu, Nicolae Ciupercă aprecia că generalul David Popescu „merită a înainta la gradul de general de divizie”. În locul decretului de avansare în grad a primit decretul de trecerea în rezervă.

Reabilitat după 23 august 1944, generalui David Popescu a fost cercetat de Tribunalul Poporului, fără a fi judecat, în virtutea ordonanței din 10 aprilie 1946 emisă de acuzatorul public I. Raiciu. Deși i s-a imputat participarea la Consiliul de Coroană care a acceptat dictatul de la Viena nu a fost considerat vinovat de dezastrul țării sau criminal de război.

La 2 iulie 1953, Sențința penală nr. 1.920 a considerat că generalul David Popescu „nu a simpatizat sub nici o formă cu mișcarea legionară sau fascistă, ci dimpotrivă a fost socotit ca un adversar al acelei mișcări”, că nu se face vinovat de ocuparea părții de nord-vest a României de către Ungaria. Prin urmare a decis achitarea, generalul fiind eliberat de la Jilava, la 4 iulie 1953, nu înainte însă de a se obliga sub semnătură, ca toţi ceilalţi deţinuţi eliberaţi: „Nu voi spune nimic nimănui din cele văzute și auzite pe timpul cât am fost reținut”. A decedat la 11 aprilie 1955, la Bucureşt