Modalităţi de aprovizionare a trupelor

„Trupele care operează în Rusia trebuiesc întreținute din depozitele găsite și din exploatarea acestor regiuni; deci gratis. Ceea ce dăm germanilor pentru a contribui la economia generală a războiului trebuie să plătească. Domnii de la Marele Stat Major, ca și alții nu au văzut problema decât până în vârful nasului”. (Mareşal Ion Antonescu)

Cu toate că ţara şi armata dispuneau de un sistem logistic propriu (de la nivel central până la subunitate), atât în Campania din Est, cât şi în cea din Vest, aprovizionarea armatei române a depins în primul rând de aliatul german, respectiv sovietic, în 1942, Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, recunoscând (1942) că România nu avea în acel moment nici organele și nici mijloacele de conducere, execuție și transport pentru a se asigura aprovizionarea armatei. Conştient de acest lucru şi Ion Antonescu, atunci când a acceptat cererea lui Hitler de participare masivă la campania din 1942, a pus condiţia (15 ianuarie 1942) ca trupele române să fie aprovizionate în permanență „cu tot ce este necesar pentru lupte”. Deși au acceptat acest lucru, comandamentele germane nu au transpus în practică (în totalitate) angajamentul, multe dintre cererile de transport rămânând fără răspuns. Ca urmare, aprovizionarea armatei române a devenit – așa cum aprecia istoricul german Manfred Kehrig - „total dependentă de sistemul german de transport şi aprovizionare”. Mai mult, în martie 1942, germanii au cerut ca exploatarea locală să fie făcută de către structurile de profil germane, în care scop pe lângă fiecare armată română urma să funcționeze câte un șef german al exploatării locale.

Peste câteva luni (25 mai 1942), germanii au mai solicitat ca aprovizionarea cu alimente, furaje și mărfuri a trupelor române să se facă „din depozitele armatei române și din interiorul țării”, comandamentele germane din zonă urmând să asigure mijloacele de subzistență și materiale din depozitele lor numai în cazuri speciale. În situația în care alimentele și furajele livrate (de germani) proveneau din alte regiuni decât din zona operațiilor (inclusiv cele din capturi), acestea trebuiau restituite ,,în natură” de către români. Prin urmare, aprovizionarea armatei române urma să rămână exclusiv în grija statului român. Analizând aceste propuneri/cerințe, generalul Ilie Șteflea a cerut lui Wilhelm Keitel (5 iunie 1942) să reanalizeze situația deoarece românii ar fi fost puși în situația „de a nu putea hrăni nici chiar trupele din eșalonul I, cu atât mai puțin pe acelea ce vor sosi în eșalonul doi”.

După îndelungi discuţii, germanii şi-au luat obligația să aprovizioneze trupele române prin intermediul propriilor organisme de asigurare logistică, hrana urmând a fi asigurată prin exploatări locale adunate în depozite germane din spatele frontului. Completarea conținutului acestor depozite urma să se facă prin transporturi din interiorul Germaniei (pe căile de comunicații germane). În schimb, Marele Stat Major român se obliga să constituie în țară depozite de alimente echivalente cu cele distribuite de germani trupelor române de pe front, care urmau să fie preluate de germani și transportate fie în Germania, fie în depozitele din spatele frontului, aceste operațiuni urmând a fi rezolvate „de la armată la armată”. În fața acestor pretenții de compensare, mareșalul Ion Antonescu a reacționat violent, declarând că trupele care se aflau pe front trebuiau întreținute din „depozitele găsite și din exploatarea acestor regiuni, deci pe gratis. […] Ceea ce dăm germanilor pentru a contribui la economia generală de război trebuie să ni se plătească”. (Mareşal Ion Antonescu).

La 13 iunie 1942 l-a acuzat pe Ilie Șteflea că a luat inițiativa angajării de discuții cu germanii fără să informeze guvernul: „Foarte rău a făcut generalul Șteflea că a luat această inițiativă fără să mă întrebe, sau să întrebe guvernul. Stăm și în această privință pe bazele principiale puse de noi și acceptate de germani când ni s-a cerut să cooperăm și la est de Bug. Să se țină socoteală de acest fapt. Nu pot să-mi iau angajamentele cerute de Berlin. Contribuția noastră economică la război este cuprinsă în acordurile economice cu domnul Clodius. Nu se pot face în această privință tratative și convenții cu armatele germane. Dacă generalul Șteflea lua avizul guvernului ar fi aflat că acestă problemă se trata de domnul Clodius cu domnul Mihai Antonescu. Să se ia deci instrucțiuni și de la domnul Mihai Antonescu. Repet, Marelui Stat Major i-am atras atenția serios atențiunea, după încurcăturile făcute în vara trecută, că nu are voie să trateze nicio problemă economică cu nimeni. Aprovizionarea frontului este o problemă de economie care depășește Marele Stat Major, fiind o chestiune de ordin general”.

Cu o zi înainte (12 iunie 1943) - când Mihai Antonescu îl informase că a luat „toate măsurile pentru a respinge categoric o asemenea cerere, imposibil de executat în practică”, dată fiind și „recolta submediocră” din acel an, care nu-i mai permitea, în niciun caz, să-și mai asume „angajamente noi în privința aprovizionărilor” - mareșalul pusese următoarea rezoluție pe raportul vicepreședintelui Consiliului de Miniștri: „Trupele care operează în Rusia trebuiesc întreținute din depozitele găsite și din exploatarea acestor regiuni; deci gratis. Ceea ce dăm germanilor pentru a contribui la economia generală a războiului trebuie să plătească. Domnii de la Marele Stat Major, ca și alții nu au văzut problema decât până în vârful nasului”.

Intransigent s-a dovedit a fi și Wilhelm Keitel care a comunicat lui Ilie Șteflea (19 iunie 1942) că „aducerea dinapoi a aprovizionărilor” va fi executată „ca și până în prezent” de către organele de reaprovizionare germane, dar că partea germană nu putea renunța ca „cel puțin livrările procurate de economia germană pentru aprovizionarea trupelor aliate române să nu fie rambursate”. Generalul german a mai precizat că aprovizionarea cu carburanți nu putea fi realizată decât prin „livrări suplimentare române”. La 23 iunie 1942 a comunicat însă că „nu exista nicio promisiune pentru preluarea și livrarea aprovizionărilor Armatei 4 române” și că „punerea la dispoziție a aprovizionărilor din mijloacele economiei germane nu este posibilă”.

Pentru clarificarea și soluționarea acestor probleme, generalul german a delegat pe generalul Becker, de la Oficiul economic de război german, care s-a deplasat la București și a încheiat (30 iunie 1942) cu generalul Ilie Șteflea o Convenție referitoare la aprovizionarea trupelor române care acționau pe teritoriul Uniunii Sovietice. Nevoile în bani ale armatei române urmau să se acopere prin mijloacele de plată valabile în teritoriile respective, cererile în bani adresându-se Casieriei de război germane cele mai apropiate (prin comandametul Armatei 3, cu indicarea scopului de întrebuințare), intendența română fiind împuternicită să primească banii. Pentru hrănire, trupele române primeau aceleași rații de alimente și furaje pe care le primea și armata germană, la hrănirea trupelor române autoritățile germane urmând să țină seama, pe cât posibil, de „particularitățile specificului de hrană” ale acestora. În zonele de operații aprovizionarea urma să se facă prin „exploatarea cât mai intensă a teritoriului” și prin „aduceri dinapoi” în limita rațiilor stabilite. Partea germană se mai obliga să pună la dispoziția armatei române câte un tren zilnic pentru transportul de vite, făină, lemne etc. Convenția mai preciza că prada de război consta „numai din averea mobilă a forțelor armate sovietice” capturată de către marile unități române sau adunată de organele de captură ale acesteia. Mâncarea și furajele care depășeau nevoile materiale trebuiau predate autorităților germane. Cu excepția Transnistriei, rechizițiile urmau să fie făcute de „organizația economică germană căreia i se încadrează unitățile române”. În situația în care în zonă nu exista un Stat economic german, marile unități române puteau face rechiziții directe pentru a-și satisface „imediatele necesități”, doar „până la contravaloarea sumei de 1.000 R.M., cu plata imediată în numerar”. Unitățile române puteau cere populației locale efectuarea de prestații în muncă, plătite în numerar după dispozițiile armatei germane. Fără a rezolva toate problemele aprovizionării armatei române, Convenția „Becker-Șteflea” a contribuit la reglementarea relațiilor româno-germane în domeniul logistic. Pe teren, însă, au apărut numeroase disfuncționalități, în special în zona Stalingradului.

Deoarece cererile importante de materiale nu fuseseră satisfăcute de către germani (în pofida intervențiilor repetate făcute prin Misunea Militară Germană și prin atașatul militar german în România), Cabinetul militar al mareșalului Antonescu a făcut cunoscut (16 iulie 1942) că marile unități române urmau să plece pe front fără materialele strict necesare, operațiunea de trimitere ulterioară fiind apreciată ca fiind „destul de problematică”. În acest context s-a recurs la improvizații, consecințele apărând în noiembrie 1942.

La începutul războiului sarcina asigurării logistice a trupelor a revenit statelor majore ale armatelor 3 și 4, precum și comandamentelor 3 și 4 teritoriale (din zona bazelor de aprovizionare organizate încă din primăvara anului 1941). Deoarece acest lucru a îngreunat activitățile propriu-zise de stat major, în iulie 1941 au fost înființate (la nivelul armatelor) grupuri de servicii, iar în august 1941 reconstituite Comandamentele de Etape (desființate cu puțin timp înainte de începerea războiului) cu misiunea de a organiza și conduce activitatea formațiunilor de servicii din spatele frontului, la aprovizionare contribuind și Guvernământul Transnistriei, prefecturile și colhozurile din zonă.

La 6 februarie 1942, Comandamentul Etapelor Armatei 3 a fost transformat în Comandamentul Etapelor de Est, ca organ unic de coordonare și conducere a întregii activități de asigurare materială a armatei. Peste puțin timp (28 februarie 1942), acesta a primit și misiunea de a crea și dota o bază materială (în Transnistria) pentru asigurarea materială a operațiilor militare care urmau să se desfășoare în primăvara anului 1942. Chiar dacă, de regulă, nu se primeau cantităţile de materiale solicitate, cele mai mari probleme au fost determinate de insuficiența mijloacelor de transport auto și de schimbarea repetată a liniilor de comunicații și a bazelor de aprovizionare (de la Roman, la Dorohoi, apoi la Bălți). De cele mai multe ori distanța de la bazele de aprovizionare la trupe nu a fost mai mică de 400 km dus-întors, ajungând și la 600 km. Timpul ploios și drumurile desfundate au scos din uz 60% din mașini, iar ruperea podurilor de peste Nistru (la Hotin și Moghilev) a provocat criză de hrană, muniții (la Vierhovka) și carburanți (la Lesnice, Konceba).

Pe măsura înaintării frontului în adâncimea teritoriului sovietic, Marele Stat Major a constituit Grupurile mobile de etape nr. 1 și 2, care au preluat o parte importantă din atribuțiile Secției 4 servicii din statele majore ale armatelor 3 și 4 române, care acționau în Crimeea, la est de Stalingrad, sau în Caucaz. Concomitent, Secția serviciilor Grupului de armate german „B” a organizat pentru Armata 3 română o bază de aprovizionare (din depozite germane și române) în zona Bokovskaia, Varlamov, Manoilin, Perelazovski, iar pentru Armata 4 în zona Zimlianskaia, Dubovskoe și Kotelnikovo. Conform Convenției româno-germane din 30 august 1942 și a instrucțiunilor Marelui Stat Major din septembrie 1942, aprovizionarea cu subzistențe și materiale a trupelor române de pe front s-a făcut din depozitele germane, mai ales în contextul în care tot mai multe unități și mari unități române au fost subordonate diferitelor comandamente germane. Astfel, marile unități ale Corpului 6 armată (diviziile 1, 2 și 18 infanterie) s-au aprovizionat în 1941 prin intermediul Serviciile economice germane de la Nikolaev, Krivoirog şi Kirovograd. La rându-i, Corpul de cavalerie s-a aprovizionat de la depozitele germane din Cherson (din 6 în 6 zile, conform rațiilor germane), dar și de la colhozuri (contraplată) și de la depozitele Armatei 3 (în cantități insuficiente). Colaborarea cu germanii s-a desfășurat în „condiții normale” aceștia repartizând, la cerere, alimentele și furajele aflate în zonă, chiar dacă, în general, cantitățile erau insuficiente.

În timpul luptelor din Crimeea, în lipsa unei zone de exploatare proprii pentru unitățile Corpului de munte, s-a decis (1 decembrie 1941) ca intendența Armatei 11 germane să asigure din depozitele sale alimentele și materialele necesare (rații și efecte, conform Regulamentului serviciului de intendență în campanie). Pentru pâine, grâul se primea contra cost (21 000 lei vagonul) de la depozitele germane sau de la sovhozuri prin delegați economici germani, care pretindeau prețuri mai mari decât cele stabilite de intendența germană. Carnea se asigura din parcurile proprii ale marilor unități, până la epuizare, apoi prin delegații economici germani (1 400 gr. carne pe om săptămânal). Zahărul, grăsimile, ceaiul, lemnele, petrolul și țigările erau primite tot de la depozitele germane (pachetele de tutun germane nu aveau foiță deoarece germanii fumau în general pipă). La fel s-a procedat și în zona Stalingrad, Armata 4 română neavând nicio responsabilitate în legătură cu aprovizionările şi evacuările trupelor din Kalmucia, acestea făcându-se de organele Armatei 4 blindate germane, care dădeau, de obicei, următorul răspuns: „În măsura posibilităților se vor satisface”.

La 6 noiembrie 1942, Grupul de armate „Don” a ordonat ca armata să preia întreţinerea trupelor române din subordine, conlucrarea cu structurile germane făcându-se prin intermediul unui Detaşament de legătură condus de maiorul von Boch, care de multe ori a avut acte de iniţiativă ce au limitat libertatea de acţiune a structurilor de profil ale armatei române. Situația a fost agravată de faptul că zona de acţiune a Armatei 4 a fost săracă în resurse, cu o adâncime foarte mică, complet descoperită, cu localităţi foarte puţine şi cu o capacitate mică de cantonament, cu o cale ferată la 20 km de flancul stâng al frontului şi la 150 km la cel drept, cu drumuri de țară, cu totul impracticabile pe vreme de ploaie, săracă în resurse. Localităţile Kotelnikovo şi Remotnaia, singurele importante, se aflau în zona rezervată germanilor.

De la 21 noiembrie 1942 formațiunile de servicii ale Armatei 4 au constituit două baze de aprovizionare la Șutov, Aksai pentru Corpul 6 armată şi Savetnoe, Abramenko. Pentru Corpul 7 armată în zona Kotelnikovo, Remotnaia a fost constituită o bază de aprovizionare comună. Conștient de marile lipsuri de ordin material din dotarea trupelor române, mareșalul Ion Antonescu a cerut (18 noiembrie 1942, prin colonelul Radu Davidescu, șeful Cabinetului său militar) colonelului Ion Gheorghe să semnaleze la Berlin că trupele române nu primiseră materialele promise pentru organizarea pozițiilor pentru „adăposturi, instalațiuni de iarnă și material lemnos pentru bordeie”, că „nu s-au putut forma depozite de hrană decât cu mici excepții și trupele primesc subzistențe de pe o zi pe alta”, că la cea mai mare parte din unități „continuă criza de furaje” (Corpul 6 armată având nevoie de circa 75 vagoane zilnic pentru 45 000 de cai), că Armata 3 nu a primit în cursul lunii noiembrie decât un singur tren cu cărbuni, deși i s-a promis un tren la 4 zile (cum primea și Armata 6 germană), că trupele române au primit numai 75 – 80% din echipamentul de iarnă (în timp de 100 de vagoane așteptau în țară de 20 de zile programarea pe traseele necesare) etc.

Dată fiind starea „aproape de epuizare” a Corpului 6 armată, în special a diviziilor 1 și 2 infanterie, care luptau continuu din ianuarie 1942, și chiar a Diviziei 4 infanterie („greu încercată recent”) se propunea trecerea acestora în rezervă pentru „odihnă și recompletare” și punerea la dispoziția Armatei 4 a Diviziei 20 infanterie, aflată în subordinea Armatei 6 germane. Pentru remedierea acestor „grave inconveniente”, Ion Antonescu insista să fie constituit ,,fără întârziere” Grupul de armate „Don”, comanda urmând a fi exercitată, până la sosirea sa pe front, de către comandantul Armatelor 6 sau 4 blindată, așa cum urma să decidă Führer-ul.

Problemele de aprovizionare au fost recunoscute și de feldmareșalul Wilhelm Keitel într-o scrisoare adresată generalului Ion Antonescu la 22 noiembrie 1942. Cu același prilej a făcut cunoscut că a cerut tuturor trupelor germane să-și îndeplinească datoria de „a ajuta pe camarazii lor de arme români în toate împrejurările”. Peste câteva zile (28 noiembrie 1942) a revenit dând asigurări că „doleanţele românilor vor fi examinate integral şi cu cea mai mare grijă”.

În urma contraofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942, bazele de aprovizionare și serviciile armatelor 3 și 4 române au înregistrat mai pierderi materiale (de până la 80%). Încredințată Armatei 4, aprovizionarea resturilor celor două armate în timpul marșului de retragere spre țară s-a desfășurat în condiții extrem de grele (marșuri lungi și obositoare, ger de până la -35°C, viscol puternic, drumuri înzăpezite), formațiunile de servici trebuind să preceadă deplasarea trupelor. În timpul retragerii dintre Don şi Manici aprovizionările s-au făcut cu foarte mare dificultate deoarece trupele au ieşit din zona unde se aflau serviciile germane, mijloacele de transport fiind cu totul insuficiente în condiţiile în care trebuiau să fie făcute şi numeroase evacuări de materiale.

Între 16 ianuarie şi 16 februarie 1943 resturile Armatei 4 s-au deplasat spre zona Kuibiscenko, Berdiansk, Mariupol, raţiile de alimente obţinute de la depozitele germane fiind foarte reduse (250-300 gr. pe zi), germanii interzicând orice aprovizionare din zonă. Permisionarii au primit provizii la Golta şi Varvarovka la sosirea de pe front, şi la Tighina şi Tiraspol la trecerea spre front. Hrana caldă li s-a dat doar la cantinele de Cruce Roşie şi ale Consiliului de Patronaj, precum şi la staţia de deparazitare de la Tighina. Problemele nu au dispărut nici în 1943, mai ales după înfrângerea de la Stalingrad, la 13 ianuarie 1943, șeful Detașamentului de legătură al Grupului de armate „Don” informând Secția a 6-a a Marelui Stat Major că unitățile și depozitele armatei române din Taganrog trebuiau să evacueze urgent orașul în care nu mai putea intra nicio unitate sau formațiune română. În lipsa vagoanelor din zonă, trupele și depozitele române care trebuiau să fe evacuate au dus lipsă de hrană, organele germane refuzând să o distribuie1.

La 31 ianuarie 1943, Comandamentul Etapelor de Est a primit ordin să pregătească din punct de vedere material zona de staţionare în Transnistria în vederea trecerii armatelor 3 şi 4 spre ţară, iar la 9 februarie să asigure expedierea prin Nikolaev şi Varvarovka a 10.000 de oameni debili şi a 60 trenuri cu cai şi materiale care nu mai erau necesare armatelor 3 şi 4. În toamna anului 1943, pentru a se evita situațiile neplăcute provocate de atacurile neîncetate ale inamicului, Marele Stat Major a dispus să se pregătească din timp evacuarea la vest de Nistru a unora dintre formațiunile Comandamentului Etapelor de Est (spitale, depozite de materiale, întreprinderi care lucrau pentru armată etc.). Activitatea s-a desfășurat de către Sectoarele de etape, care au organizat puncte de trecere la Moghilev, Iampol, Râbnița, Dubăsari, Tighina și Cetatea Albă.

În primăvara anului 1944 (15 aprilie), în subordinea Marelui Stat Major a fost constituit Comandamentul General al Etapelor, cu misiunea de a organiza, administra și exploata teritoriul național pentru satisfacerea nevoilor de orice natură ale armatelor de operațiuni și a populației civile din zona de competență. La aceeași dată, Comandamentul Etapelor de Est a luat denumirea de Comandamentul de Etape nr. 1, iar Inspectoratul economic nr. 1 de Comandamentul de Etape nr. 2, fiecare cu câte trei sectoare de Etape, la dispoziția cărora se aflau toate unitățile, formațiunile de servici, stabilimentele și depozitele militare de pe teritoriul respectiv.

Începând cu 20 august 1944, toate comandamentele și formațiunile de Etape s-au repliat în Muntenia, în județele din dreapta și din stânga Oltului.

Notă - Fragment din Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.