Echipamentul soldatului român

Căpitanul Dumitru Păsat: „Noi eram echipați..., în afară de bocanci, cu efecte recuperate de la morți și de la răniți. Iarna venea, dar trupa era tot în chiloți și pantaloni peticiți”.
Generalul Gheorghe Zamfirescu: „Bocancii mai au puțin ca să ajungă în stare de reformă. Echipamentul este așa de murdar încât dă oamenilor un aspect detestabil”.

În mod cu totul surprinzător, cu toate că la 22 iunie 1941, armata dispunea de 1.163.422 de mantale, 1.231.983 bocanci și 213.996 cizme, iar până în 1945 au fost confecționate și distribuite unităților 896.888 mantale, 1.975.399 bocanci și 220.175 cizme (ceea ce a făcut ca în timpul războiului, armata să dispună de 2.060.310 mantale, 3.207.382 bocanci și 434.171 cizme), numeroase au fost cazurile în care soldaţii de pe front nu au fost echipaţi corespunzător, mai ales în perioada de iarnă când situaţia a devenit chiar dramatică.

La 4 decembrie 1941, de exemplu, Corpul de cavalerie dispunea, în munții Crimeii doar de 25% din necesarul echipamentului de iarnă pentru trupă, 50% fiind în curs de transport. În aceeaşi perioadă, în timpul marșului executat spre Kerci, ostașii Brigăzii 8 au fost cu totul neechipaţi pentru o iarnă grea. „Noroc că trupa, românul prevăzător cum este, a plecat de acasă cu cojocelul şi nelipsita căciulă pe fundul coburilor sau a trăsurii, aşa că a putut suporta gerul neobişnuit” (Generalul Corneliu Teodorini).

Problemele nu au fost soluționate nici în 1942 de vreme ce în martie starea echipamentului trupei aflată în patrule și gărzi în Odessa „lasă o impresie deplorabilă, în comparative cu felul îngrijit în care se prezintă soldații germani și italieni”. Peste câteva luni, majoritatea celor 50 de permisionari aparţinând regimentelor 23 şi 38 infanterie sosiți în gara Ploiești la 30 august 1942 (mergeau în Ardeal pentru 20 zile de concediu) erau cu „picioarele goale până la brâu, cu capetele descoperite, iar o parte din ei îmbrăcaţi în nişte zdrenţe ce nu puteau să le acopere nici părţile intime ale corpului. […] În acest hal, nici cerşetorii nu se văd azi... Această grozavă scenă de umilinţă şi înjosire pentru armata noastră s-a produs în văzul a sute de călători, mulţi germani, care tranzitau prin acea gară importantă şi care s-au adunat pentru a-i privi” (consemna Ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi în ordinul general nr. 100 din 20 septembrie 1942). –

Insuficiența/lipsa materiilor prime a făcut ca în 1942 să nu se poată asigura decât un singur rând de echipament pentru fiecare ostaș. Trimiterea pe front a eșalonului 2 a impus folosirea întregului echipament existent, inclusiv a rezervelor, din care cea mai mare parte a fost degradat în campania din acel an. Pentru completarea lipsurilor, Marele Stat Major a cerut germanilor să ofere postav sau alte materii prime pentru confecționarea a 300.000 rânduri de echipament complet și materii prime pentru 800.000 de rânduri de mic echipament.

Nici în toamna anului 1942, trupele române aflate pe frontul de la Stalingrad nu au fost echipate pentru a putea face față gerului din stepa rusească. „În timpul acesta iarna se arăta, cu fiecare zi ce trecea, tot mai geroasă. Noi eram echipați, așa cum am mai spus înainte, în afară de bocanci, cu efecte recuperate de la morți și de la răniți. Iarna venea, dar trupa era tot în chiloți și pantaloni peticiți” (Căpitan Dumitru Păsat).

Datorită dificultăților de transport, echipamentul de iarnă nu a ajuns în întregime la trupele Armatei 3, echiparea asigurând, după sosirea ultimului tren (50 de vagoane) doar 75-80% din necesar. „Mantaua scurtă și necăptușită suficient, pantalonii nevătuiți, izmenele scurte ca și bocancii prea mici au contribuit ca trupele să fie slăbite fizicește și din cauza frigului (în afară de alimentarea săracă). Foarte multe pierderi din cauza degerăturilor, puteau fi evitate dacă trupele noastre ar fi avut un echipament bun de iarnă. Echipamentul de hârtie german, ca și cel îmblănit trimis din țară (căciuli, cojoace etc.) a sosit în cea mai mare parte prea târziu, după bătălie” (General Petre Dumitrescu).

Divizia 20 infanterie primise până la 17 noiembrie 1942, doar o parte din căciuli, cojoace și câte o pătură pentru fiecare om din prima linie de luptă (majoritatea echipamentului se afla în gara Tinguta). Deplângând această situație, la 3 februarie 1943, un document al Regimentului 39 artilerie consemna următoarele: „Soldaţii noştri care au luptat alături de germani au avut un sentiment de inferioritate din însăşi felul cum erau echipaţi. Germanul cu trei pături şi fel de fel de efecte bune şi călduroase, iar al nostru fără ciorapi de lână în picioare”. Chiar și în decembrie 1943, pe litoralul Mării de Azov, unii militari ai Diviziei 3 munte aveau încă pantaloni subțiri de vară, cei vătuiți fiind foarte „slabi, nerezistând decât la 2 ploi”. Insuficient era și micul echipament (cămăși, izmene, ciorapi de lână, ciorapi, mănuși etc.). Situația nu era singulară deoarece, în ianuarie 1944, soldații Diviziei 4/24 infanterie nu aveau decât o singură cămașă și o singură pereche de izmene (la unii rupte); la bocanci se dezlipeau tălpile.

Cu toate că în perioada septembrie-decembrie 1944, armatele 1 și 4 au fost reaprovizionate cu o parte din echipamentul necesar, necesitățile nu au fost acoperite, în decembrie 1944, o parte din ostașii Armatei 4 purtând încă, sub manta, bluza de vară. Lipseau, de asemenea, foile de cort, chiar și nasturii. S-a ajuns în situația în care Secția 4 a Marelui Stat Major a cerut (10 ianuarie 1945) să se recupereze echipamentul de la ostașii morți pe câmpul de luptă și în spitale, urmând ca aceștia să fie îngropați într-o ținută cât se poate de sumară. Chiar dacă armata a precizat că acțiunea va avea „un efect extrem de demoralizant”, la 1 martie 1945 Marele Stat Major a revenit cu ordinul ca „ostașii morți vor fi înmormântați numai cu elemente de mic echipament și anume: 1 cămașă, 1 pereche izmene sau chiloți, ciorapi, eventual. Ostașii morți în prima linie și care nu vor putea fi dezbrăcați din diferite motive, vor fi înmormântați cu efectele respective”.

Deoarece Armata 4 nu a mai primit de bocanci din octombrie 1944, în februarie 1945 i s-au distribuit… 3.000 perechi de opinci. Chiar și militarii din unitățile de marș sosiți pe front în februarie 1945 au fost încălțați în pâslari de proastă calitate și doar cu câte un rând de echipament. Lenjeria a fost și ea de proastă calitate, deteriorându-se rapid. Pentru asigurarea necesarului, armata a solicitat 20.000 de rânduri de cămăși și izmene. Echipamentul se prezenta în condiții rele și la Armata 1, mai ales în ceeace privește bocancii, pâslarii și micul echipament. Referindu-se la această situație, generalul Gheorghe Zamfirescu consemna: „Echipamentul a ajuns în stare rea din cauza imposibilității de a fi îngrijit. Bocancii mai au puțin ca să ajungă în stare de reformă. Echipamentul este așa de murdar încât dă oamenilor un aspect detestabil. Numai la Divizia 3 munte se vede o mai mare grijă de oameni și materiale, datorită inspecțiilor zilnice și personale ale domnului commandant al diviziei. Oamenii sunt zilnic bărbieriți, iar deparazitarea funcționează din plin”. La rându-i, generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu constata (aprilie 1945) lipsă de bocanci și pantaloni, și chiar de cămăși, izmene, bluze de primăvară (aprecia că fiecare armată mai avea nevoie de circa 20.000 perechi de bocanci și pantaloni).

La toate acestea se adaugă și faptul că nu a existat un echipament special pentru lupta în munți. Arhivele fac referire şi la numeroase alte situaţii asemănătoare. fiecare caz prezentat având baza documentară în lucrarea menţionată mai jos.

Notă - Fragment din volumul Războiul (1941-1945). O altă abordare, autor Alesandru Duţu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.