La confluenţa râurilor Nistru şi Bâc, există o aşezare atestată documentar încă din secolul al II-lea. În vremea lui Alexandru cel Bun, oraşul este menţionat ca punct vamal, fiind tranzitat de co- mercianţii din Lvov. Pentru a opri invazia tătarilor spre Moldova, Ştefan cel Mare a construit aici o mică întăritură, o cetate din piatră şi lemn. Protejată acum şi aflată pe o cale importantă de comerţ, Tighina căpăta treptat, trăsăturile unei localităţi urbane. Ceva mai târziu, pe la 1538, sultanul Suleiman I transformă vechea întăritură, într-o mare cetate din piatră în formă de dreptunghi, cu 6 turnuri de apărare. În jurul acesteia a fost săpat un şanţ adânc şi lat, pavat cu piatră. Capacitatea de apărare a crescut astfel considerabil. Numele cetăţii a fost schimbat în Bender, ceea ce înseamnă „trecătoare întă- rită”. Anexat Imperiului Otoman, oraşul a fost locul de desfăşurare a multor conflicte armate ba chiar şi de refugiu pentru regele Carol al XII-lea al Suediei, după înfrângerea suferită de aceasta în războiul cu Rusia. Turcii l-au ţinut ostatic pentru a obţine bani şi privilegii din partea Europei. Sub otomani, cetatea a avut o soartă grea. Miron Costin nota plin de regrete: „S-a întunecat cetatea Tighinei”. După războaiele ruso-turce, Benderul trece sub stăpânirea Imperiului Rus, iar cetatea, transformată în cazarmă pentru soldaţi începe să piardă din importanţa ei strategică. Între 1918-1944, oraşul Tighina a revenit României, după care intră în componen- ţa Uniunii Sovietice. Dorind să-şi arate dominaţia asupra oraşului, marea putere de la Răsărit a ridicat o mulţime de monumente, un arc de triumf, şi nelipsita statuie a lui Lenin. Clădirile sunt modeste iar construcţiile industriale mici şi neînsemnate. Din 1991, oraşul aparţine de Repubica Moldova. Un singur an. Pentru că din 1992 este administrată de autorităţile separatiste transnistrene susţinute de Rusia. Benderul (Tighina) reprezintă astăzi un punct strategic de primă importanţă. De aici pleacă, spre Chişinău şi spre sudul Basarabiei, principalele căi de acces rutiere şi feroviare. Şi tot aici şi-a cantonat trupele Armata a 14-a rusă, care striveşte sub cizmele lustruite ale cinismului barbar demnitatea neamului şi trecutul său istoric. Turnurile cetăţii au amuţit. Lăsate de izbelişte, în bătaia vânturilor care nu i-au prea fost prielnice, ea continuă să se ruineze sub pri- virile nepăsătoare ale autorităţilor transnistrene. Se fac, în schimb, tot mai auzite glasurile mulţimii revoltate care cere cu insistenţă ca sârma ghimpată să cadă peste capetele celor care s-au izolat cu ea de restul lumii.

La începutul anului 1992, circulau tot mai des zvonuri despre un conflict între autorităţile moldovene şi cele ruseşti. Locuitorii Tighinei erau liniştiţi, majoritatea, fiind ruşi şi ucraineni, nu puteau să creadă în declanşarea unui război. De-a lungul istoriei, au avut atât de multe de îndurat. Cu moldovenii s-au împăcat bine, în oraş se vorbea exclusiv ruseşte. Şi moldovenii din oraş erau mulţumiţi, mai ales că, după 1990, se deschiseseră câteva şcoli cu predare în limba română şi, deci, de acum, în şcoli, copiii învăţau că sunt români, citeau despre Mihai Viteazul, Eminescu şi Iorga, iar când mergeau spre casă, povesteau, plini de entuziasm, despre cele aflate de la profesori. Părinţii erau emoţionaţi şi fericiţi. Mândria de a fi român era transmisă şi generaţiilor tinere. Or, tocmai acestea, din câte se pare, nu le-a plăcut autorităţilor separatiste, care au aţâţat populaţia rusă împotriva moldovenilor. Aşa se face că, după preluarea puterii în oraş, în tandem cu omologii lor din Tiraspol, separatiştii din oraş au purces degrabă la încropirea unei aşa-zise miliţii populare de autoapărare, dând semnalul arestărilor, bătăilor şi umilinţelor cetăţenilor paşnici moldoveni pe care, subit, începuseră să-i numească... „fascişti români”. Se vor iniţia referendumuri, cerându- se autonomie şi, evident, se vor inventa diferende, susţinându-se că românii vor unirea cu România. În mod firesc, şa 1 aprilie 1992 se instituie starea excepţională în toată Republica Moldova. Guvernul trimite spre Tighina grupuri de poliţişti din Ministerul de Interne. La rândul ei Rusia promite să-şi apere conaţionalii chiar cu forţa dacă va fi nevoie. Şi chiar o face. Trimite către Transnistria forţe armate şi cazaci din Ucraina şi Rusia. Vicepreşedintele rus Aleksander Rutskoi cere independenţa regiunii din Transnistria şi vizitează cazărmile Armatei a 14-a din zonă. Noi trupe se concentrează în jurul oraşului. Pentru următoarele zile Tighina devine, după Dubăsari, Coşniţa, Corjova şi Cocieri, un oraş în care poliţiştii şi locuitorii voluntari luptă pentru independenţă. Scurta cronică a acelor zile arată că în Tighina situaţia devine explozivă: poliţiştii moldoveni sunt atacaţi şi ucişi de gardişti, sunt puse la cale mai multe înscenări şi provocări care tensionează situaţia la maximum. Pe străzi au apărut transportoare blindate, cazaci şi nomazi ruşi. Umblau mereu beţi şi înarmaţi. Împuşcau în stânga şi dreapta. Oraşul era sub teroare. În aceste condiţii, populaţia oraşului nu a

mai suportat agresiunea, astfel că mulţi localnici au cerut ajutoare ori s-au prezentat ca voluntari în tabăra poliţiştilor moldoveni. Nu mai acceptau să-şi vadă oraşul pustiit, locuitorii hărţuiţi, jefuiţi sau arestaţi fără motiv de separatişti. Voluntarii moldoveni din Căuşeni, varniţa, Ursoaia, Hadjimuş şi alte localităţi, împreună cu poliţiştii, au intrat în oraş pentru sprijinul populaţiei. Structurile Ministerului de Interne şi armata vor acţiona în forţă pentru restabilirea ordinii publice.

Situaţie conflictuală  la Tighina, între 18–30 iunie

1992, când din nou separatişti înarmaţi au atacat secţia orăşenească de poliţie. Sunt folosite armele de foc portative, blindatele şi aruncătoarele de mine. Cazacii arestează patrulele de poliţie şi voluntarii care le însoţesc. Sunt aruncate grenade în apartamentele şi casele particulare ale locuitorilor moldoveni. Ca de obicei, nu aveau nici un scrupul în a ucide oameni nevinovaţi. Femeile şi copiii se ascundeau în subsoluri. Nu îndrăzneau să iasă, nici măcar să plângă. Multe case erau jefuite sau dărâmate. Cei care le locuiau plecaseră din oraş la rude sau prieteni, lăsându-le de izbelişte. Magazinele anunţau că nu vând produse alimentare şi orice marfă, în genere, decât locuitorilor care acceptaseră jurisdicţia Transnistriei. Era o linişte apăsătoare, care în orice moment ar fi putut anunţa o nouă explozie a situaţiei. La posturile de radio din Tiraspol se transmiteau frecvent ştiri despre conflictul armat, despre morţi, despre foametea şi ororile cauzate de moldoveni. Era o dezinformare totală. Numărul refugiaţilor creştea. Neliniştea predomina. Oamenii îşi blestemau zilele. Pe străzi nu era nici ţipenie de om. Se auzeau numai sirenele ambulanţelor. Zilnic, puteau fi numărate sicriele oamenilor paşnici şi ale voluntarilor a căror viaţă fusese curmată fără milă, la o vârstă fragedă. Asociaţiile de luptă pentru drepturile omului încercau să pună punct situaţiei disperate din Tighina. Fără sorţi de izbândă însă. Parte dintre membrii acestor asociaţii erau urmăriţi, ameninţaţi sau arestaţi. Despre alţii nu se mai ştia nimic. Fuseseră închişi împreună cu soţiile lor, batjocoriţi şi umiliţi. Noaptea se întâmplau cele mai cumplite nenorociri căci, la adăpostul întunericului, aidoma tâlharilor din toate timpurile, gardiştii prindeau curaj, violând femeile şi fetele care abia ieşiseră din copilărie. Deseori intrau peste familiile unde aveau informaţii că se află fete de măritat şi chiar mai mici şi când nu-şi băteau joc de ele le împuşcau, cadavrele fiind aruncate apoi în Nistru sau abandonate prin beciuri.

Combatanţii moldoveni vor lupta de acum cu forţe noi pentru fiecare casă, stradă sau cartier, dar nici separatiştii şi cazacii nu erau singuri. Totuşi, deşi ajutaţi constant în lupta lor nedreaptă de forţe solide ale Armatei a 14-a ruse, gardiştii n-au reuşit să-i scoată niciodată pe curajoşii noştri luptători din „a doua cetate a Tighinei” - secţia de poliţie din centrul oraşului. Nici localitatea n-a fost cedată de poliţiştii şi combatanţii moldoveni. Din nenorocire, luptele s-au soldat cu sute de morţi şi răniţi, bombardamentele au distrus fabrici, reţele de comunicaţii, gospodării şi locuinţe, Tighina fiind împânzită de cadavre, transformată în infern, unii ostaşi rupţi în bucăţi, alţii cu capetele perforate de glonţ, abandonaţi în băltoace de sânge, pe lângă ei vagabondând câini jigăriţi, singurii care păreau că-i plâng, uneori adăstând îndelung lângă ei, chiar lingându-i pe faţă, alteori abia atingându-i, ca şi când le-ar fi dat un ultim sărut, de adio. Iată în ce transformaseră barbarii veniţi dinspre Moscova şi de aiurea frumosul oraş de pe Nistru. Descrierea luptelor de la cetate, din centru, de la cinematograful „Drujba”, „Retranslator” şi din alte zone ale oraşului sunt prezentate, în parte, şi în schiţele biografice ale luptătorilor inserate în această carte. Mai grav este însă că, în tot acest timp cât vor combate pentru cauza lor, militarii şi voluntarii dispăruţi nu aveau de unde să ştie că Preşedinţia şi Guvernul cedaseră cu generozitate „pentru totdeauna”, separatiştilor, acest oraş istoric, punct strategic şi valoros centru economic din partea dreaptă a râului Nistru. Au ştiut, în schimb, că limba, istoria şi pământul sunt cei trei stâlpi pe care se ţine neamul şi pentru aceasta au înţeles să- şi jertfească viaţa. Câte generaţii, oare, vor mai fi jertfite şi umilite asemenea lor?