Spre sfârșitul anului 1940 și începutul anului 1941, Europa era dominată de Germania și U.R.S.S.. Pactul Hitler-Stalin, semnat în biroul lui Stalin, în primele ore ale zilei de 24 august 1939[1], prin care au hotărât să-și împartă Europa de Est în sferele de influență teritoriul cuprins între Marea Baltică și Marea Neagră, puteri care au declanșat Al Doilea Război Mondial. Șase state, vecinii europeni ai U.R.S.S. (Finlanda, Țările Baltice, Polonia și România), ca urmare a acestui pact, vor deveni victimele agresiunii Imperiului sovietic în anii 1939-1940. Polonia va fi atacată atât de Germania (1 septembrie 1939), cât și de U.R.S.S. (17 septembrie 1939), fiindu-i distruse forțele armate, iar teritoriul statului polonez a fost împărțit, în părți aproape egale, între cele două imperii totalitare.

În vara lui 1940, Germania și U.R.S.S., în urma unor ultimatumuri și dictate, distrug statul român unitar (iunie – august 1940). Regele Carol II cedează fără luptă patru provincii istorice românești U.R.S.S.-ului (Basarabia, Nordul Bucovinei, Herța, Insula Șerpilor), Ungariei (Nord-Vestul Transilvaniei) și Bulgariei (Sudul Dobrogei).

În noiembrie 1940 (12-14), ministrul de Externe al U.R.S.S., V. M. Molotov, este trimis de Stalin la Berlin pentru a negocia cu Hitler o nouă împărțire a Europei Estice și de Sud-Est. U.R.S.S. dorea să adere la Axa Berlin-Tokyo-Roma, cu condiția ca Germania să accepte intrarea Finlandei, Bulgariei, Strâmtorilor și României în sfera sa de interese[3]. Hitler refuză categoric să accepte pretențiile lui Stalin, iar din acel moment Germania a înțeles că U.R.S.S. dorește să ocupe cât mai mult teritoriu în Europa. Aceste pretenții ale Moscovei asupra Sud-Estului Europei l-au determinat pe Hitler să ia în calcul pentru anul 1941 declanșarea unui război preventiv contra Imperiului Sovietic, înțelegând că Stalin intenționa să atace Germania și România la prima ocazie ivită.

În toamna anului 1940, așa cum am subliniat de mai multe ori până acum, deși Germania și Italia au garantat granițele mutilate ale României, la 30 august 1940, la Viena, după ce Carol II s-a supus dictatului Axei și a cedat jumătatea de Nord-Vest a Transilvaniei Ungariei, U.R.S.S. a continuat să amenințe Statul Român exercitând asupra liniei de demarcație comune o puternică presiune militară.

Ion Antonescu a angajat România alături de Axă (23 noiembrie 1940), deoarece aceasta era singura soluție de supraviețuire a statului român la acel timp. Așa cum am văzut din cele ce am scris în această carte până aici, Ion Antonescu, în septembrie 1940, nu a reușit să formeze un guvern de Uniune Națională, așa cum convenise cu Iuliu Maniu și liderii liberali înainte de detronarea lui Carol II. Iuliu Maniu, C. I. C. Brătianu, Gh. Brătianu au refuzat să intre într-un guvern de Uniune Națională punând condiția abdicării regelui Carol II. După ce Carol II abdică, aceeași lideri, la care adăugăm pe A. C. Cuza, Al. Vaida Voevod, au refuzat, din nou, să intre într-un guvern de Uniune Națională condus de Ion Antonescu[4].

În absența sprijinului oricărei grupări politice, partid politic, între 7 septembrie și 14 septembrie 1940, Ion Antonescu negociază cu Horia Sima aducerea la guvernare a Mișcării Legionare. Așadar, forțat de un context politic intern ostil, Ion Antonescu a acceptat ca și partener de guvernare Mișcarea Legionară. Am subliniat mai sus dificultățile pe care Ion Antonescu le-a avut, în procesul de guvernare comună, cu Mișcarea Legionară. A acceptat, de nevoie, seria de abuzuri, ilegalități, crime înfăptuite de administrația legionară (poliția legionară, prefecții legionari) pe parcursul toamnei anului 1940, deoarece cunoștea bine faptul că Mișcarea Legionară condusă de Horia Sima era puternic sprijinită de Germania nazistă, de unii lideri naziști (Rudolf Hess, Heinrich Himmler, H. Göring ș.a.). Însuși Hitler în primele luni ale toamnei lui 1940 sprijinea puternic Mișcarea Legionară.

Uciderea celor 65 de demnitari și funcționari carliști, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, la Jilava, a tensionat dramatic relația dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. Și asasinarea lui Nicolae Iorga și Virgil Madgearu (27 noiembrie 1940) a adâncit neînțelegerile dintre cei doi parteneri de guvernare a Țării. Ion Antonescu nu a îndepărtat legionarii de la guvernare încă din 28 noiembrie 1940 pentru că știa că aceștia încă se bucurau de sprijinul Germaniei.

Revenind, subliniez că, la începutul anului 1941, România era în fața unei stări conflictuale între cei doi parteneri de guvernare. Deși aliată cu Axa, România continua să fie amenințată grav de U.R.S.S.. Singura putere europeană care înfrunta Germania lui Hitler în acel timp era Marea Britanie. Anarhia din România, care se va declanșa în ianuarie 1941, era dorită de Marea Britanie cu disperare. Dacă în România situația internă ar fi degenerat (gândeau britanicii), poate, poate Germania va interveni, la fel U.R.S.S., ocupând-o. Într-o asemenea ipoteză, englezii mizau pe tensionarea relațiilor germano-sovietice și, de ce nu, chiar pe un conflict între cele două imperii totalitare. Într-o asemenea situație, presiunea exercitată de Al Treilea Reich asupra Marii Britanii s-ar fi diminuat. Drept urmare, evenimentele din ianuarie 1941 (21-23) au în spate, cred eu, ca factor declanșator și serviciile secrete britanice la care adaug și pe cele sovietice. Însăși asasinarea maiorului german Döring, la București, pe 18 ianuarie 1941, de un grec, avea în spate serviciul secret britanic. Vom vedea mai încolo că există documente ce probează acest fapt cu certitudine.

Dincolo de reaua credință evidentă și răstălmăcirea faptelor de către Horia Sima[5] și Mihail Sturdza[6], care îl acuză pe Ion Antonescu ca pe inițiatorul evenimentelor sângeroase, dramatice din 21-23 ianuarie 1941, mărturiile contemporane, documentele probează că Mișcarea Legionară a premeditat revolta din 21-23 ianuarie 194

Mișcarea Legionară condusă de Horia Sima, în opinia mea, este cu totul străină de aceeași grupare politică fondată și condusă de Corneliu Zelea Codreanu (1927-1938), neavând nimic în comun cu marea mișcare spiritual-politică condusă de Corneliu Zelea Codreanu. Horia Sima, e bine să o spun răspicat, nu era mulțumit cu participarea la guvernarea României alături de generalul Ion Antonescu. El voia ca Mișcarea Legionară să-l înlăture pe Antonescu și să acapareze în Stat toată Puterea[7].

În acest scop, în toamna anului 1940, Mișcarea Legionară, parte semnificativă la guvernarea Țării, a adunat mari cantități de armament cu scopul de a-l folosi la momentul oportun. Astfel, Poliția legionară, care, din septembrie 1940, dubla poliția oficială, era înzestrată cu armament adus din Germania. Un transport de puști automate din Germania pe adresa Mișcării Legionare fusese adus în toamna lui 1940 pe ascuns și stocat în locuri secrete. Direcția de Siguranță Generală, condusă de Constantin Maimuca, a comandat 1.200 de pistoale „Walter”, tot din Germania, tot în toamna lui 1940, din care opt sute din aceste pistoale sunt date Corpului Legionar „Răzleți”[8].

Întreg arsenalul de arme al Poliției și Jandarmeriei din Nordul Bucovinei și Basarabia, după evacuarea din vara anului 1940, și care fusese depozitat la sediul Siguranței Generale, fusese însușit de Legionari. Mai bine spus, de Poliția Legionară. Jafurile, maltratările de persoane, perchezițiile ilegale, confiscările de bunuri, crimele comise de Legionari au continuat toată toamna anului 1940. Degeaba se zbătea Ion Antonescu în ședințele de guvern, chemând Mișcarea Legionară la respectarea legilor, la ordine, el era ignorat. Un puternic sprijin dădea Mișcării Legionare generalul Constantin Petrovicescu, ministrul de Interne, pus în funcție de legionari. Toate reclamațiile adresate lui Constantin Petrovicescu, toate interpelările către el ale șefului guvernului primeau un răspuns pozitiv. „Se va cerceta”, rostea Constantin Petrovicescu, iar rezultatul acesteia nu mai venea niciodată.

Am dat exemple în carte cum Ion Antonescu, în unele ședințe de guvern, îl atenționează pe ministrul de Interne să cerceteze abuzurile legionarilor, să pună ordine în ministerul pe care îl conducea. Constantin Petrovicescu dădea răspunsuri liniștitoare, toate justificând violențele legionarilor pe motiv că acuzațiile sunt invenții. Până la urmă, Ion Antonescu a înțeles că ministrul de Interne nu este fidel guvernului, Țării, lui însuși, ci doar Mișcării Legionare și lui Horia Sima. De altfel, dacă ar fi să-l credem pe George Magherescu, generalul Constantin Petrovicescu nutrea ambiția de a-i lua locul lui Ion Antonescu în fruntea guvernului, cu sprijinul Mișcării Legionare[9], iar un conflict deschis între legionari și Ion Antonescu (el fiind sigur de triumful Mișcării Legionare) l-ar fi instalat negreșit în fruntea guvernului.

Ion Antonescu era extrem de nemulțumit de fărădelegile legionarilor, de abuzurile poliției legionare, de crimele și jafurile acestora. Le-a suportat cu răbdare, așteptând ca societatea românească, în întregul ei, să se întoarcă împotriva Mișcării Legionare. Ion Antonescu era bine informat cu privire la ceea ce se petrece în Țară primind rapoarte informative exacte de la Serviciul Special de Informații, condus din noiembrie 1940 de Eugen Cristescu. Precizez că S.S.I. era subordonat direct șefului guvernului, Președinției Consiliului de Miniștri[10], cu toate că Horia Sima ar fi vrut să-l controleze el însuși.

Între septembrie 1940 și 21 ianuarie 1941, cu excepția poziției de prim ministru și a câtorva ministere cheie, Mișcarea Legionară a deținut importante pârghii ale Puterii: toți prefecții erau legionari, aveau poliție proprie, infiltraseră oamenii lor în Poliția Oficială, conduceau diferite ministere în care legionarii ocupau poziții cheie, numeroase[11].

Și totuși, Mișcarea Legionară nu era satisfăcută cu puterea pe care o deținea, simțindu-se îngrădită în a-și atinge toate obiectivele, de persoana șefului guvernului, Ion Antonescu. Venită la putere după ce ani de zile fusese persecutată, hăituită, cu sute de membri uciși, mii închiși abuziv de regimul carlist și oligarhia politică care-l slujea pe acesta, Mișcarea Legionară voia să se răzbune asupra întregii clase politice interbelice. Masacrul de la Jilava, unde fuseseră uciși câteva zeci de demnitari și funcționari ai regimului carlist (26/27 noiembrie 1940), legionarii îl considerau doar începutul, uvertura răzbunării lor.

Astfel, liderul Mișcării Legionare, Horia Sima, în decembrie 1940, într-o serie de discursuri publice, își exprimase nemulțumirea, frustrarea pentru faptul că ei, legionarii, nu dețin toată puterea în Stat. La Lugoj, pe data de 28 decembrie 1940, Horia Sima a rostit explicit cuvinte care dovedeau intențiile Mișcării Legionare de a acapara toată puterea în Stat: „Biruința noastră încă nu este totală... Mișcarea Legionară trebuie să facă o revoluție permanentă”[12]. În viziunea lui Horia Sima, Statul român devenise o anexă a Mișcării Legionare: „...Noi sântem Statul și Statul se identifică cu noi”[13]. Expresia de „revoluție permanentă”, idee care aparține lui Lev Troțki, sugera că din acel moment înainte vor urma „marile realizări” ale Mișcării Legionare. Marele istoric, P. P. Panaitescu, numit de legionari Rector al Universității din București, adept integral al Mișcării Legionare, publicase în ziarul „Cuvântul” (2 decembrie 1940) un text care incita la violență extremă: „Vrem să vedem și noi Neamul acesta cutremurându-se, urlând setea de mântuire, înfruntând moartea și murind... Poate e necesar să mai murim... Mișcarea Legionară vrea ispășirea integrală, mare, purificatoare”[14]. „Ispășirea integrală” cerută de P. P. Panaitescu ascundea înlăuntrul ei intenția Mișcării Legionare ca, în noaptea de Anul Nou (1940/1941), să fie exterminați câteva mii de cetățeni români, membri ai clasei politice din perioada interbelică[15], pe care legionarii o voiau a fi „o noapte a Sfântului Bartolomeu - legionar”[16]. Mai mult, legionarii urmăreau să-l ucidă pe însuși șeful guvernului din care ei erau parte semnificativă, generalul Ion Antonescu[17], constituindu-se pentru acest scop un comando format din 13 legionari[18].

Așa cum am subliniat în mai multe rânduri, în diferite ședințe de guvern, în toamna anului 1940, Ion Antonescu a ridicat problema respectării legalității și a ordinii în Stat, condamnând orice act de revoltă, sabotaj, nesupunere sau rebeliune, acte venite în primul rând din partea legionarilor.

Astfel, în ședința de guvern din 9 decembrie 1940, după ce generalul Constantin Petrovicescu, ministrul de Interne, informează că la închisoarea Văcărești a avut loc o revoltă a deținuților soldată cu patru răniți[19], după Ion Antonescu, sau un rănit, conform spuselor lui Constantin Petrovicescu, șeful guvernului afirmă tranșant că toată lumea trebuie să știe că „la orice rebeliune se trage fără niciun menajament”^[i]. Motivarea acestei măsuri Ion Antonescu a dat-o chiar atunci, pe loc: „Eu nu pot aprinde țara”[21]. Intervine în dezbatere și Al. Rioșanu, care declară că „este de făcut regulă cu privire la mașini”[22], avându-i în vedere pe legionari care confiscau mașinile unor cetățeni în mod abuziv. La spusele secretarului de stat de la Ministerul de Interne, Al. Rioșanu, cum că sunt confiscate samavolnic mașinile unor cetățeni de către legionari, Ion Antonescu condamnă asemenea acte abuzive, zicându-i: „A trecut o doamnă cu automobilul, a fost oprită, s-au urcat 2-3 cu cămașa verde și au luat automobilul. Acestea sânt acte de banditism de codru. Trebuie stârpite asemenea acte”[23]. Desigur că trimiterea lui Antonescu la banditismul de codru a celor cu „cămașa verde” le-a căzut greu miniștrilor legionari și, îndeosebi, lui Horia Sima.

De altfel, abuzurile, samavolniciile, ilegalitățile comise de legionari, în toamna anului 1940, la ordinul lui Ion Antonescu au fost inventariate, centralizate de către organele de Stat.

Sute de magazine, imobile private, prăvălii, întreprinderi, animale chiar, au fost confiscate de către legionari, după septembrie 1940, sau au fost achiziționate prin presiuni, amenințări și șantaj asupra proprietarilor legali, la prețuri modice[24]. Legarea la „Stâlpul Infamiei” a unor cetățeni, schingiuirea acestora, expunerea lor la frigul iernii timp de zeci de ore[25], cum a fost cazul lui Amelian Toma Vasile din județul Constanța, confiscarea unor mașini particulare[26], confiscarea unor case prin amenințări cu moartea spre a le vinde pe sume modice unor legionari[27], confiscarea magazinelor și imobilelor care aparțineau evreilor[28], efectuarea de percheziții[29], noaptea, la casele unor cetățeni nevinovați, maltratarea a sute de oameni[30] au creat o stare de teroare în societatea românească.

Cu câteva zile înainte de Anul Nou 1940/1941, așa cum am menționat, legionarii pregăteau o lichidare în masă a politicienilor din regimul carlist. Sub îndrumarea directorului Siguranței, Constantin Maimuca, Poliția Legionară a realizat o listă cuprinzând numele a 2.000 de politicieni din București care urmau să fie executați în noaptea dintre ani. La nivelul întregii țări, aceeași poliție legionară trecuse pe aceste liste ale morții numele a 20.000 de politicieni.

E drept, câteva sute din acești așa-ziși politicieni fuseseră părtași la mari acte de hoție, corupție și trădare, contribuind decisiv la prăbușirea României Unite în vara anului 1940, fapt pentru care ar fi meritat din plin să fie pedepsiți. Pedeapsa acestor distrugători de Stat și de Țară, așa cum a afirmat Ion Antonescu în noiembrie 1940, într-o ședință de guvern, trebuie să le-o aplice Justiția, iar nu niște civili oarecare, fie ei și legionari îmbrăcați în cămăși verzi. Eugen Cristescu, șeful S.S.I., care era de ani buni adversar ireductibil al Mișcării Legionare, pe care o suspecta că urmărește „acapararea completă a puterii și instituirea statului totalitar legionar”[31], a înaintat diferite rapoarte către șeful statului, punându-l în temă cu intențiile Mișcării Legionare, cu actele de violență și jaf ale legionarilor comise la nivelul țării. Ion Antonescu a dispus întocmirea unor dosare cu toate ilegalitățile, abuzurile Mișcării Legionare, dar nu a avut curajul de a o îndepărta de la Putere după masacrul de la Jilava, de exemplu.

Cauza acestei nehotărâri, aparenta tolerare de către el a faptelor ilegale ale unor legionari se explica prin faptul că partenerii săi la guvernarea Țării încă se bucurau de un sprijin solid din partea Germaniei naziste[32].

Despre masacrarea politicienilor interbelici, pe care legionarii intenționau să-i ucidă în noaptea dintre anii 1940/1941, șeful S.S.I., Eugen Cristescu, fusese informat de șeful Abwehrului în România, colonelul Rödler[33]. Acesta, ca și șeful său, W. Canaris, sau alți factori de putere din Germania urau actele de anarhie ale legionarilor fiind convinși că în România ordinea și liniștea sunt necesare în interesul celui de-Al Treilea Reich. Informațiile primite de la ofițerul german de către Eugen Cristescu au fost confirmate de structurile din teritoriu ale S.S.I.-ului. Directorul S.S.I. îl informează pe secretarul Ministerului de Interne, Al. Rioșanu, despre intențiile legionarilor, care primește ordin de la Ion Antonescu să trimită o Circulară înainte de Anul Nou către toate prefecturile, către organele de poliție și jandarmerie din toată țara prin care le atenționează că vor fi făcuți răspunzători pentru orice acte de violență, anarhie și banditism politic care ar avea loc în zonele unde își exercitau atribuțiile profesionale[34].

Pe 30 decembrie 1940, la ora 19:30, Ion Antonescu îi convoacă la sediul guvernului pe Al. Rioșanu și Eugen Cristescu, cu care a discutat sau, așa cum notează „Jurnalul Mareșalului Antonescu”, a purtat „convorbiri asupra situației interne”[35]. Nu am îndoieli că șeful statului a discutat cu cei doi demnitari luarea unor măsuri severe de pază în vederea asigurării ordinii și liniștii în țară în noaptea de Anul Nou. Pe 31 decembrie 1940, la ora 16:30, Ion Antonescu pleacă la Predeal „cu automotorul” [36], fiind însoțit de W. Fabricius și Mihai Antonescu[37]. La Predeal, Ion Antonescu stă până vineri, 3 ianuarie 1941, când revine la București cu același mijloc de transport[38].

Primele zile ale anului 1941, în România, au fost tensionate, pline de neliniște și nesiguranță. Nimeni nu se îndoia că un conflict între generalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară a devenit iminent. Fel de fel de zvonuri, răspândite de profesioniști ai mistificării, circulau în rândul opiniei publice. Presa legionară sugera că Ion Antonescu ar fi trecut de partea Angliei, că ar fi mason și că ar fi gata să dea o lovitură de stat. Întrebarea este: mai putea fi guvernat statul român în continuare de către Ion Antonescu împreună cu Mișcarea Legionară, din moment ce legionarii au sabotat cu premeditare ordinea de stat, încă din septembrie 1940? Legionarii, deși au fost îngrădiți în intențiile lor de Ion Antonescu de a se răfui cu întreaga clasă politică interbelică, și nu numai, și de a-și instaura dictatura lor asupra României, tot au reușit să înfăptuiască în cele patru luni de guvernare o serie de abuzuri, ilegalități. Ce fel de guvernare putea fi aceea în care o parte a Puterii își manifesta nemulțumirea, frustrarea că nu deține puterea totală în stat (Mișcarea Legionară), iar cealaltă parte (Ion Antonescu) trebuia să fie în fiecare zi cu ochii în patru, să ia măsuri de respectare a Legii și Ordinii, sabotate de însuși partenerul de guvernare?

Evident, dualitatea puterii între 14 septembrie 1940 și 21 ianuarie 1941 a fost o experiență nefastă, traumatizantă pentru România și poporul român. Dacă în septembrie 1940 Mișcarea Legionară se bucurase de un real sprijin din partea opiniei publice, la începutul lunii ianuarie 1941 aceeași opinie publică se întorsese împotriva ei. După asasinarea lui N. Iorga, opinia publică românească a devenit ostilă Mișcării Legionare. Horia Sima vorbea despre o „revoluție permanentă”, „revoluție” care să nu respecte principiile de ordine, legalitate și inviolabilitate a persoanei și a proprietății. Legionarii doreau să se substituie Justiției, căreia îi refuzau rolul major, specific în societate, considerând-o coruptă și partizană. Mișcarea Legionară ataca și sabota ordinea socială și politică existentă, ignorând faptul că „revoluția”, schimbarea dorită de ei „ca să aibă valoare și eficiență” trebuia să aibă ca fundament „chiar principiile pe care le atacă”[39].

Așadar, confruntarea dintre cele două tabere ale puterii devenise o certitudine[40], iar întrebarea care se pune este: care dintre cele două tabere are responsabilitatea principală în declanșarea crizei, conflictului? Horia Sima, desigur, îl acuză pe Antonescu de a fi fost principalul vinovat în declanșarea conflictului. „Argumentele” aduse de el mi se par de nesusținut, unele chiar ridicole. În viziunea lui Horia Sima, defectele personale ale lui Ion Antonescu ar fi fost hotărâtoare în izbucnirea confruntării: „firea lui orgolioasă”[41], notează el fără teamă de ridicol; „o cruzime înnăscută”[42], absența calităților specifice unui om politic[43], precum și existența în jurul generalului a unei „camarile înstrăinată de neam”[44], ar fi fost alte cauze ale conflictului dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. Mai mari inepții decât cele scrise de Horia Sima nu pot fi.

După Horia Sima, Ion Antonescu, în ianuarie 1941, a dat o lovitură de stat „contra actului constituțional din 14 septembrie 1940”[45], și că, în ianuarie 1941, nu a existat „o rebeliune legionară”^[ii]. Invocând „actul constituțional” din 14 septembrie 1940, Horia Sima face abstracție cu cinism și rea credință evidentă, că el însuși și partidul politic pe care îl conducea doar în virtutea unui Decret regal emis în aceeași zi de 14 septembrie 1940, timp de patru luni de zile a încălcat și sabotat zilnic actul constituțional, ordinea constituțională invocată, cu premeditare, nu o dată, ci de sute și mii de ori. Am ilustrat în numeroase rânduri ceva mai sus, în unele secțiuni ale cărții, cum, în diferite ședințe de guvern, șeful statului critica ilegalitățile, abuzurile Mișcării Legionare, invitând pe legionari la respectarea ordinii în stat. Evident, Horia Sima invoca „actul constituțional” doar atunci când avea interesul, și nu din convingere și principiu. Realitatea istorică a acelui timp infirmă alegațiile lui Horia Sima, iar partizanatul său excesiv nu poate fi susținut defel.

- Va urma –

Notă - Fragment din volumul „Ion Antonescu”, autor Gică Manole, Botoșani, Ed. Quadrat, 2022