Mișcarea Legionară, în fapt, a premeditat înlăturarea de la putere a lui Ion Antonescu, iar în lunile noiembrie, decembrie 1940 și în primele 20 de zile ale Noului An s-a pregătit temeinic în acest scop. De ce au adunat zeci de mii de arme, legionarii, în cele patru luni de guvernare? Împotriva cui voiau să le folosească? George Magherescu, în baza unor informații venite chiar din familia generalului Constantin Petrovicescu, în baza unor informații oferite de un nepot al ministrului de Interne, dr. I. Lăcusteanu[1], are certitudinea că Mișcarea Legionară, liderii marcanți ai acesteia au pus la cale o revoltă împotriva lui Ion Antonescu cu câteva luni înainte de ianuarie 1941. Ei intenționau să-l înlăture pe Antonescu în noaptea de Anul Nou. Nu au reușit căci intențiile lor au fost dejucate de S.S.I. și Serviciul de Informații al Armatei. Generalul Coroamă, comandantul Corpului 4 Armată, cu reședința la Iași, trecuse cu totul de partea Mișcării Legionare[2].

În rândul legionarilor se crease o stare de nemulțumire contra lui Ion Antonescu. În acest sens, acționa Poliția Legionară care pregătea un atentat împotriva șefului Statului[3]. La o întrunire secretă a șefilor de cuiburi ținută într-un local numit „Casa Spărgătorilor de Fronturi”, aflat în spatele parcului Cișmigiu, secretarul general al Mișcării Legionare, N. Pătrașcu, a proferat amenințări directe, explicite la adresa lui Ion Antonescu: „Se laudă Antonescu cu armata lui? Avem și noi armata noastră. Avem 360.000 de arme și revolvere cu care îi vom răspunde la orice provocare”[4].

Ștefan Palaghiță, de credință și convingere legionară, nu are decât cuvinte tari, acuzații grave la adresa lui Horia Sima, în legătură cu dramaticele evenimente din 21 – 23 ianuarie 1941. Horia Sima, în opinia lui Ștefan Palaghiță, compromisese Mișcarea Legionară, „fiindcă o făcuse de râs”[5]. Se înconjurase de un grup de oameni de joasă calitate cu care făcuse acte de violență și teroare. Ștefan Palaghiță este convins că Horia Sima „a pornit rebeliunea”[6] din ianuarie 1941, cu toate că, sublinia el, și „politicienii din jurul lui Antonescu”[7] au avut un rol important. Horia Sima, însă, a avut rolul principal, deoarece n-a dovedit simț politic[8], „făcând jocul adversarului”[9]. Ștefan Palaghiță, atât de bine informat, căci a fost în mijlocul evenimentelor, nu are nicio îndoială că Horia Sima a declanșat rebeliunea[10], dovedind lipsă de răspundere, dovedindu-se „incapabil de a conduce”[11].

După Ștefan Palaghiță, întrunirea șefilor de cuiburi, unde Nicolae Pătrașcu a făcut declarații împotriva lui Ion Antonescu, a avut loc pe 17 ianuarie 1941. Întrunirea respectivilor lideri legionari s-a desfășurat la Academia Comercială din București, afirmă Palaghiță, unde N. Pătrașcu a vorbit deja de viitorul conflict cu Antonescu: „armata tânără e cu noi”, declarase Pătrașcu, „ne vom baricada în instituții și vom trage cu armele de la ferestre”[12].

În ceea ce mă privește, nu cred în spusele lui Ștefan Palaghiță despre locul de întrunire a șefilor de cuiburi la Academia Comercială, fiind convins că cele susținute de Cristian Troncotă, precum că respectiva adunare a avut loc „în dosul Cișmigiului”[13], corespund adevărului.

Starea conflictuală latentă dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară era bine cunoscută la Berlin. Germania avea serioase temeri că un conflict Antonescu - Mișcarea Legionară ar fi perturbat serios derularea normală a relațiilor comerciale româno-germane, punând în serioasă dificultate planurile germane în Balcani. Hitler, desigur, nu dorea un conflict în România între cei doi factori de putere, drept pentru care acceptă să devină un fel de arbitru între cele două tabere. Ion Antonescu solicită, prin intermediul lui Wilhelm Fabricius, în jurul datei de 10 ianuarie 1940, o întâlnire cu Hitler, unde spera să primească un răspuns definitiv din partea acestuia[14]: pe cine sprijină, cu adevărat, Germania și conducătorul ei, în România, pe el, Ion Antonescu, sau pe Horia Sima și Mișcarea Legionară? Nu intru în detalii asupra acestei întâlniri, deoarece am analizat-o integral în secțiunea despre vizita lui Ion Antonescu la Hitler, din 14 ianuarie 1941, prilej cu care cancelarul german l-a asigurat pe șeful guvernului român de sprijinul său, total și necondiționat, în a fi conducătorul Statului Român.

În legătură cu aplanarea tensiunilor între cele două părți, din Germania au venit invitații pentru cei doi conducători ai statului român, Ion Antonescu și Horia Sima, de a-l vizita pe Hitler. După cum deja cunoaștem bine, Ion Antonescu, pe 14 ianuarie 1941, a făcut o a doua sa vizită la Hitler, Horia Sima refuzând să-l urmeze. Se tot caută explicații în privința refuzului lui Horia Sima de a merge în vizită la Hitler, susținându-se că liderul legionar ar fi avut temerea ca nu cumva Hitler, odată întâlnindu-se cu el, să-i impună „recunoașterea autorității depline a lui Antonescu”[15].

Explicația autorului de față are un grad mare de credibilitate. George Magherescu, martor la evenimente, membru în cabinetul militar al lui Ion Antonescu, crede că Horia Sima nu s-a dus în Germania, la întâlnirea cu Hitler, temându-se să nu fie „pus în inferioritate”[16] de către Ion Antonescu, „în fața lui Hitler”[17].

Un alt motiv, în opinia aceluiași autor, ar fi fost că, în absența lui Antonescu din țară, Sima dorea să pună la punct detaliile revoltei preconizate împotriva șefului statului. Notez, aici, și cele scrise de Ștefan Palaghiță cu privire la motivul real, în opinia autorului în cauză, pentru care Horia Sima nu a mers în vizită în Germania, la data de 14 ianuarie 1941. Într-o primă fază, autorul citat susține, și el, că Horia Sima nu a mers în vizită la Hitler, „fiindcă nu voia să fie pus în umbră”[18] de Ion Antonescu.

Comentariul lui Ștefan Palaghiță, cu privire la refuzul lui Horia Sima de a-l vizita pe Hitler, mi-l însușesc fără rezerve: „În toată problema atât de gravă (vizita în Germania) el n-a văzut decât latura stupidă a ambiției sale”[19]. După care, Ștefan Palaghiță prezintă motivul adevărat, după el, al refuzului liderului Mișcării Legionare de a merge în vizită la Hitler: „Dacă ne tot întrebăm de ce nu s-a dus Sima la Hitler, nimeni nu va ști să răspundă. În fapt, nici nu trebuie să-și bată cineva capul gândindu-se la cine știe ce motive serioase. Există un singur motiv, caraghios, ce e drept, dar singurul. Sima și guvernul își comandaseră uniforme la croitor. El, cum e mic de statură, spera să se poată evidenția între ceilalți într-un costum mai bogat împodobit și cu o șapcă mult mai înaltă, ale căror desene erau după fantezia lui Stoicănescu (lider legionar - n. a.). Eu le-am văzut la desenatorul Petre Ponta, alt om de încredere al său. Uniformele și șapca lui Sima nu erau gata încă, deși se lucra la ele zi și noapte. Dețin informația de la un fost ministru care trebuia să-l însoțească pe Sima în Germania”[20].

Dacă acesta a fost motivul neprezentării lui Sima în fața lui Hitler, anume absența uniformei și a șepcii personalizate, faptul probează micimea, iresponsabilitatea lui Horia Sima, al doilea om ca factor de putere decizională în România, din septembrie 1940. Altă explicație, cu privire la refuzul lui Horia Sima de a-l vizita pe Hitler, ar fi constat în faptul că liderul legionar nu putea „suporta zborul”[21], și că, pentru țară, nu ar fi fost bine ca ambii conducători ai Statului „să fie simultan absenți din România”[22]. Explicația dată de Horia Sima însuși de ce nu a plecat în vizită în Germania este greu de acceptat, de crezut. În ciuda atâtor probe documentare, relatări, mărturii ale unor persoane importante (W. Fabricius, de exemplu), Horia Sima notează mincinos cum că nu a fost înștiințat „nici când a plecat generalul Antonescu să-l vadă pe Hitler la Oberszalberg și nici la întoarcerea la București”[23]. Mai mult, contrar adevărului istoric, cu privire la invitația făcută și lui de autoritățile germane de a merge în vizită în Germania[24], Horia Sima notează că a fost total neștiutor, ținut „în ignoranță”[25] asupra datei vizitei! În realitate, Horia Sima minte cu nerușinare, așa cum a făcut-o deseori în cele două cărți ale sale[26]. Trebuie să cunoști bine contextul istoric, cât și culisele acelui timp, pentru a-i desluși minciunile liderului legionar.

În acest context politic intern, tensionat, la începutul anului 1941, pe 6 ianuarie 1941, Ion Antonescu îl destituie pe Al. Ghica, Directorul Siguranței Statului, faptul provocând nemulțumirea profundă a lui Horia Sima[27]. Este o primă măsură luată de șeful statului prin care smulge din mâinile Mișcării Legionare o importantă pârghie de putere în Stat. În aceeași zi, la ora 17:10, Horia Sima este primit de Ion Antonescu, cu care a discutat „chestiuni în legătură cu înlocuirea d-lui Ghica”[28]. Întâlnirea dintre cei doi a durat până la ora 18:00, după care, citim în „Jurnalul” șefului statului, că, la ora 18:20, Ion Antonescu primește pe Constantin Petrovicescu, ministrul de Interne, și pe prefectul județului Tulcea, Dumitru Predescu[29]. La sfârșitul zilei de 6 ianuarie 1941, Horia Sima este primit a doua oară de șeful guvernului român, discuția dintre cei doi având aceeași temă: „chestiunea înlocuirii d-lui Ghica de la Siguranța Poliției Capitalei”[30].

Destituirea lui Ghica l-a nemulțumit profund pe Horia Sima, dovadă cele două audiențe ale lui la Ion Antonescu în ziua de 6 ianuarie 1941. Horia Sima, comandantul Mișcării Legionare, explică „lovitura de stat” a lui Ion Antonescu, prin coalizarea unor forțe care își aveau centrul „în străinătate, sprijinindu-se în interiorul țării pe serviciile secrete ale Angliei, Statelor Unite și Uniunea Sovietică”[31]. Acestor forțe, afirmă Horia Sima, li s-au asociat partidele politice, „resturile cadrelor carliste și puternicele organizații evreiești”[32]. Evreii, așadar, în opinia lui Sima, l-au îndemnat pe Ion Antonescu să înlăture Mișcarea Legionară de la putere pe motiv că își vedeau amenințată „dominația lor economică din România, dar mai ales se temeau de represalii sângeroase din partea legionarilor, ca răzbunare pentru participarea lor - via Elena Lupescu, la asasinarea lui Corneliu Codreanu și apoi baia de sânge din noaptea de 21-22 septembrie 1939”[33]. După care invocă faptul că șeful comunității evreiești, W. FIlderman, era primit deseori (s.a.) în audiență de Antonescu. Am verificat numele persoanelor primite în audiență de Ion Antonescu în perioada 1 octombrie 1940 - 20 ianuarie 1941, și n-am găsit decât o singură audiență oferită lui W. Filderman, liderul comunității evreiești.

Așadar, afirmația lui Horia Sima, cu privire la desele audiențe la Ion Antonescu ale conducătorului comunității evreiești, în perioada septembrie 1940 - 20 ianuarie 1941, nu este susținută de documente. O singură mențiune am identificat în „Jurnalul Mareșalului Antonescu”, pe 31 octombrie 1940, a fost primit în audiență, între orele 18:00 și 20:30, dr. W. Filderman[34]. Alături de el, tot în același interval orar, au mai fost primite încă 12 persoane, între care menționez pe Sextil Pușcariu, Rădulescu-Motru, „ministrul Americii”[35], Franklin Mott Gunther (1937-1941), și 4 miniștri din guvernul României[36].

Așadar, din Jurnalul Mareșalului Antonescu, constatăm că W. Filderman nu a fost primit de Ion Antonescu „deseori”, ci rar, foarte rar. Nu e prima dată când constat la Horia Sima practicarea minciunii cu premeditare. Horia Sima, în acuzațiile sale, are dreptate afirmând cum că serviciile secrete britanice și sovietice au fost implicate în declanșarea evenimentelor din ianuarie 1941 din România. Aceste servicii nu s-au implicat în sensul înlăturării Mișcării Legionare de la Putere, ci pentru a provoca un sângeros război civil în România cu scopul prăbușirii statului român. Ion Antonescu cunoștea implicarea serviciilor secrete sovietice în România care au orchestrat, începând cu luna decembrie 1940, o puternică propagandă împotriva României, lansând zvonuri despre iminenta ocupare a țării noastre de către U.R.S.S.[37]. Propaganda împotriva României s-a accentuat în luna ianuarie 1941, când organele de informații sovietice anunțau că o „revoluție generală”[38] e pe cale să se producă în România, și că poporul român este profund nemulțumit de guvernul Ion Antonescu[39]. Pe lângă războiul informațional al U.R.S.S. contra României, trupele sovietice provocau incidente armate la frontieră, împușcau soldați și ofițeri români, au deplasat forțe semnificative în imediata apropiere a graniței cu România[40].

Revenit în Țară, pe 15 ianuarie 1941, după vizita efectuată la Hitler, pe 16 ianuarie 1941 Ion Antonescu primește în audiență de trei ori pe Horia Sima. Faptul sugerează că starea de nemulțumire a liderului legionar se accentuase după demiterea lui Al. Ghica de la Direcția Siguranței Statului pe 6 ianuarie 1941. Ion Antonescu îl somase pe Horia Sima ca Mișcarea Legionară să intre în legalitate.

Prima audiență este acordată lui Horia Sima la ora 13:30 (16 ianuarie), a doua la ora 17, iar a treia la 19:40 (16 ianuarie), toate fiind axate pe „chestiuni de ordin intern”[41]. Verificând orele de primire în audiențe a lui Horia Sima, am constatat că în cele trei întâlniri Horia Sima - Ion Antonescu cei doi oameni de stat au purtat discuții între ei circa două ore[42].

În registrul de audiențe al lui Ion Antonescu am identificat, pe ziua de 17 ianuarie 1941, numele lui N. Pătrașcu, secretarul general al Mișcării Legionare. Astfel, în ziua respectivă, la ora 18:40, e notat „dl. Pătrașcu: în legătură cu liniștea internă”[43]. Audiența a durat până la 18:50. Pe 18 ianuarie 1941, Ion Antonescu îl primește încă o dată pe Horia Sima la ora 12:15. „Jurnalul” nu menționează despre ce anume au discutat cei doi. Ce vor fi discutat cei doi nu știm. Nu greșesc dacă susțin că, cu acest prilej, șeful statului a incriminat cu duritate Mișcarea Legionară pentru dezordinile provocate, Horia Sima, la rândul său, încercând să-l convingă pe acesta de loialitatea sa și a Mișcării Legionare față de șeful statului, și despre faptul că Al. Ghica ar trebui repus în funcția pe care a ocupat-o între septembrie 1940 - 6 ianuarie 1941. Pe lângă Horia Sima, în acele zile tensionate, Ion Antonescu a primit de mai multe ori în audiențe și pe ministrul de Interne, Constantin Petrovicescu, omul Mișcării Legionare în guvernul pe care îl conducea. Încă din octombrie 1940, șeful Statului a făcut observații respectivului ministru cu privire la rapoartele sale liniștitoare asupra situației din Țară, care, în fond, încercau să ascundă lui Ion Antonescu fărădelegile, abuzurile legionarilor. Am subliniat de mai multe ori acest fapt în paginile cărții de față.

Pe parcursul toamnei anului 1940, Ion Antonescu a înțeles că generalul Constantin Petrovicescu avea un comportament duplicitar și că fidelitatea sa pentru guvern se reducea, în realitate, la fidelitatea față de Mișcarea Legionară. Astfel, pe 16 aprilie 1946, la așa-zisul proces al „marii trădări naționale” înscenat de ocupantul sovietic, Ion Antonescu a declarat cu privire la preludiile rebeliunii legionare: „Intrasem, între timp, în luptă cu Petrovicescu care era omul lor (al legionarilor - n. a.). Care erau dovezile care mă duseseră la această concluzie? Era, că fiecare reclamație pe care o primeam - și primeam astfel de reclamații zilnic - el nu le rezolva. Pe mine mă preocupa problema economică. Nu aveam pâine, nu se găsea nici un vagon de lemne sau de grâu în București în septembrie 1940. Preocuparea mea era de a curma nevoile și de a pune ordine în stat, pentru că și prefecții erau ai lor (ai legionarilor - n. a.). Eu am chemat pe șeful comunității evreiești și le-am spus că sunt dispus să-i despăgubesc, dar le era frică, nici unul nu mi-a spus cine a suferit”[44].

Așadar, în prima parte a lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu l-a chemat la el pe W. Filderman, liderul comunității evreiești, cu scopul ca acesta să strângă reclamații de la cetățenii evrei care suferiseră pagube, confiscări de bunuri sau diferite alte abuzuri și violențe din partea legionarilor, cu scopul ca cei păgubiți să fie despăgubiți de către statul român. Din cauza fricii că legionarii se vor răzbuna pe ei (pe cetățenii evrei) dacă i-ar fi reclamat, aceștia au refuzat oferta șefului statului român. Ion Antonescu, îndemnându-i pe evrei să depună la organele statului reclamații contra legionarilor, urmărea să demonstreze cu probe certe ilegalitățile, fărădelegile săvârșite de aceștia. Cine putea să creadă că, peste câteva decenii (în anul 2021, de exemplu), se va susține ca o certitudine istorică de necontestat faptul că, în perioada guvernării Ion Antonescu - Mișcarea Legionară, cei doi factori de putere vor fi analizați, judecați identic?

Pentru abuzurile împotriva unor cetățeni români de origine evreiască, înfăptuite în perioada septembrie 1940 - 23 ianuarie 1941, vinovată a fost și este Mișcarea Legionară, cu toate că, la 11 ianuarie 1941, S.S.I., prin comisarul Popovici, semna cu Constantin David, reprezentantul partidului comunist, un acord de colaborare prin care acesta „se angaja să participe la evenimentele din 21-24 ianuarie 1941 prin acțiuni anarhice în cartierele evreiești, alături de polițiști, derbedei și hoți”[45]. Ion Antonescu nu a avut nicio răspundere pentru persecuțiile suferite de evrei în toamna lui 1940, în ciuda impunerii unei legislații discriminatorii antievreiești de regimul său. Am oferit în cartea de față cititorului numeroase exemple care susțin poziția mea. Exemplul oferit mai sus cu sugestia adresată lui dr. W. Filderman ilustrează din plin cele afirmate de mine.

Revenind la depoziția lui Ion Antonescu din aprilie 1946, în fața așa-zisului tribunal al poporului, subliniez faptul că el îl acuza pe ministrul de Interne, Constantin Petrovicescu, de complicitate cu Mișcarea Legionară ale cărei abuzuri, fărădelegi, ilegalități le gira și acoperea. Iată ce a declarat Antonescu: „Vă spuneam de Petrovicescu. Toate reclamațiile pe care mi le aducea Filderman din partea evreilor, și acelea care veneau zilnic din Țară, în contra legionarilor le dam lui Petrovicescu, care venea și-mi spunea: «Nu-i adevărat, e minciună», până când am luat atitudine contra lui și i-am spus: «Sau ești naiv, sau ești de rea credință». Pentru un general era o ofensă foarte gravă”[46]. După care Antonescu zise că l-a întrebat pe Constantin Petrovicescu: „Cine face ancheta (în cazul reclamațiilor contra legionarilor - n. a.)?”. Petrovicescu răspunse: „Poliția Legionară”. Primind acest răspuns, Ion Antonescu i-a declarat ministrului de Interne: „Este cu putință ca acei care sânt vinovați să se ancheteze ei înșiși?”[47]. După care declară tribunalului că, dat fiind că fuseseră numeroase cazuri asemănătoare, a început să se gândească „la schimbarea lui Petrovicescu”[48].

Pe 7 ianuarie 1941, târziu, în noapte, Ion Antonescu primește o telegramă din partea lui Voicu Nițescu din Brașov (fost ministru) prin care acesta îl informează că legionarii au intrat cu forța în casă „și cu revolverele, i-au speriat copiii și i-au sărăcit casa”[49]. Prin „sărăcit casa”, Voicu Nițescu voia să spună că legionarii l-au prădat de toate bunurile de valoare avute în casă. În cazul de față, Ion Antonescu îl cheamă pe Constantin Petrovicescu, îi dă telegrama s-o citească spunându-i: „Acum nu trebuie nici o anchetă, nici nimic. D-l acesta e un fost ministru și, când mi-a trimis o astfel de telegramă, înseamnă că așa a fost. Ai pierdut toată încrederea”[50].

În cazul Voicu Nițescu, Ion Antonescu nu s-a mulțumit doar cu admonestarea ministrului de Interne, Constantin Petrovicescu. În aceeași zi, l-a chemat la el pe Horia Sima dându-i și lui să citească telegrama. După care precizează că, de fiecare dată când primea reclamații contra legionarilor, îl chema la el, pentru a-l pune în temă, pe Horia Sima „ori pe Stoicănescu”[51]. Răspunsurile lui Horia Sima, la reclamațiile primite de Antonescu, erau cum că, el, șeful statului, primește „numai telegrame mincinoase, trimise de burghezii liberali, ca să-i discrediteze”[52]. De astă dată, Ion Antonescu nu-i acceptă justificările nici lui Petrovicescu, nici lui Horia Sima, și declară tribunalului că i-a spus lui Horia Sima: „Acum nu mai e cazul (adică în cazul Voicu Nițescu). A venit momentul divorțului dintre noi. Mă voi adresa Țării. Țara să decidă între linia generalului Antonescu, care a garantat viața, libertatea și avutul tuturor, și D-Voastre care faceți ce faceți”[53].

Înțelegând că Ion Antonescu are de gând să se adreseze Țării, printr-un plebiscit, pentru ca poporul să aleagă între el și Mișcarea Legionară, Horia Sima devine agitat, neliniștit. A început să se plimbe prin biroul primului ministru, „și să fumeze”[54], zise Antonescu. Antonescu îl oprește, zicându-i să nu se mai plimbe prin biroul său și, mai ales, să nu mai fumeze, căci îl împiedica de la lucru: „Nu te mai plimba pe aici. Ți-am spus ce am de gând să fac”[55], i-a spus șeful guvernului. Din biroul lui Ion Antonescu, Horia Sima s-a dus în biroul lui Mihai Antonescu, continuând „acolo plimbarea”[56], zise Ion Antonescu cu ironie. Apoi, Ion Antonescu îi spuse lui Horia Sima că ar fi putut organiza plebiscitul fără a-l informa. Dacă îl informează, o face pur și simplu din loialitate. Iată vorbele lui Ion Antonescu: „Eu sânt un adversar loial. Puteam să o fac fără să te mai anunț, dar sânt loial” [57].

Așadar, din spusele lui Ion Antonescu reiese limpede starea de tensiune existentă, la începutul lunii ianuarie 1941, între Horia Sima, gruparea sa politică și Ion Antonescu. Faptul că Ion Antonescu însuși îi declară în față lui Horia Sima, vicepreședintele guvernului, că îi este „adversar”, e drept „loial”, dovedește că un conflict între cele două părți devenise iminent. Intenția lui Antonescu de a organiza un plebiscit național constituie, în opinia șefului guvernului, cauza decisivă, imediată care l-a determinat pe Horia Sima de a declanșa revolta contra sa. De la această confruntare între cei doi oameni de stat, care, cred că, a avut loc în ziua de 16 ianuarie 1941, în cursul celor trei audiențe ale lui Sima la șeful guvernului, comandantul Mișcării Legionare nu a mai participat la vreo ședință de guvern, în afara celeia din 17 ianuarie 1941. De altfel, absența lui Horia Sima de la unele ședințe de guvern, de la începutul lunii ianuarie 1941, am constatat-o înainte de 16 ianuarie. Între Ion Antonescu și Horia Sima, după ce, pe 6 ianuarie 1941, șeful guvernului îl demite pe Al. Ghica de la Direcția Siguranței Statului, au avut loc mai multe confruntări dure, discuții aprinse. În spatele notațiilor laconice din „Jurnalul Mareșalului Antonescu”, cu privire la natura celor discutate de Antonescu cu Horia Sima (la audiențe), „chestiuni de ordin intern”, se ascunde un conflict grav. La aceste audiențe, Ion Antonescu l-a avertizat pe Sima că apelează la plebiscit, tot în acel timp, i-a făcut asprele reproșuri, incriminări ministrului de Interne, Constantin Petrovicescu, la care am făcut trimitere ceva mai sus.

Verificând Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri, am constatat că, la ședințele de guvern din 20 decembrie 1940[58], 21 decembrie 1940[59], Horia Sima nu a fost prezent, ultima întrunire a guvernului pe anul 1940 la care șeful Mișcării Legionare participă fiind ședința din 19 decembrie 1940[60].

Ultima ședință de guvern la care Horia Sima a participat a fost aceea din 17 ianuarie 1941[61], la o zi după dramaticele discuții dintre el și Antonescu din cadrul celor trei audiențe din ziua de 16 ianuarie 1941. Urmărind intervențiile miniștrilor în ședința de guvern din 17 ianuarie 1941, am observat că Horia Sima a intervenit de șase ori, vorbind scurt, aproape monosilabic[62], în vreme ce Nicolae Pătrașcu și Corneliu Georgescu, să zicem, au intervenit de foarte multe ori, cu luări de cuvânt lungi, dense asupra problemelor discutate.

- Va urma -

Notă - Fragment din volumul „Ion Antonescu”, autor Gică Manole, Botoșani, Ed. Quadrat, 2022

-------------------------------------