Revenind la depoziția lui Ion Antonescu din fața așa-zisului „Ttribunal al poporului” din aprilie 1946, subliniez faptul că Horia Sima, după Ion Antonescu, a folosit confruntarea cu șeful guvernului din 16 ianuarie 1941 drept pretext de a se revolta împotriva sa, dar și a guvernului în care Mișcarea Legionară deținea parte însemnată a puterii în stat.
„Aceasta a determinat hotărârea lui de a monta rebeliunea”[1], declarase Ion Antonescu. După care adaugă: „Toată Țara era alarmată că pregătesc rebeliunea (legionarii - n. a.). Zilnic venea lume la mine, din afară de guvern, să-mi atragă atenția, eu nu-i luam în serios. Aveam pe Rioșeanu la Siguranță, care spunea tot timpul: «Nici o grije»; avea strânse rapoarte cu legionarii (adică știa tot ce fac și intenționează să facă aceștia - n. a.). Era însă de o perfectă bună credință”[2]. Conchide, Ion Antonescu, afirmând: „Toată țara era terorizată, nimeni n-avea curajul să facă un gest”[3]. Desigur, țara era terorizată de legionari, nimeni din țară neavând curajul să-i înfrunte pe aceștia deschis.
În ceea ce privește ședința de guvern din 17 ianuarie 1941, precizez că respectiva ședință a fost condusă de ministrul de Interne, Constantin Petrovicescu. Din motive care nu pot fi cunoscute, Ion Antonescu nu a fost prezent. Delegându-l pe Constantin Petrovicescu să conducă ședința de guvern, și nu pe Horia Sima, care era vicepreședintele guvernului, Ion Antonescu intenționa să adoarmă vigilența acestora. Cine putea să-și imagineze că generalul Constantin Petrovicescu este desemnat pe 17 ianuarie 1941 să conducă o ședință de guvern pentru ca peste două zile același general să fie destituit din funcția sa? Tăcerea aproape totală a lui Horia Sima în această ședință de guvern, deși problemele ridicate de Raportul ministrului Eugen Zwiedenek erau în mare parte referitoare la Mișcarea Legionară, apoi faptul că el nu fusese desemnat să conducă ședința în absența lui Antonescu dovedește că pe 16 ianuarie 1941, în cursul celor trei audiențe ale lui Sima la șeful guvernului, discuțiile nu au fost deloc inofensive, nici blânde.
Un conflict grav s-a petrecut între Ion Antonescu și Horia Sima în acea zi. Urmărind intervenția unui demnitar sau a altuia în cadrul ședinței de guvern din 17 ianuarie 1941, felul cum ridicau ei problemele, siguranța unor demnitari legionari cu privire la ceea ce va urma, ai sentimentul că, la data de 17 ianuarie 1941, legionarii erau convinși că vor guverna mult timp statul român, dacă nu pe vecie, ceea ce mă face să cred că liderii legionari erau siguri că îl vor îndepărta pe Antonescu din fruntea Statului. În respectiva ședință de guvern la care fac trimitere, ministrul E. Zwiedenek citește „Darea de seamă asupra inspecțiilor executate în comunele părăsite de populația de origine etnică germană din Bucovina și județele Baia, Botoșani și Dorohoi, între 28 decembrie 1940 și ianuarie 1941”[4]. Darea de seamă sau Raportul redactat de Eugen Zwiedenek prezintă situația de la fața locului din zonele precizate, ca urmare a plecării etnicilor germani, ce s-a făcut cu pământul, casele, animalele rămase de la aceștia[5], măsurile ce s-au luat[6], precum și interesante constatări privind „Legiunea ca forță politică”[7].
Constatările lui E. Zwiedenek, privind Mișcarea Legionară, într-o primă fază, scot în evidență faptul că „Legiunea” a „rupt complect cu tradiția politicianismului trecut”[8], și că ei, legionarii, „nu vor să facă nici un fel de combinație cu reprezentanții fostelor partide sau fostelor grupări politice”[9]. Raportul ministrului E. Zwiedenek subliniază, nici mai mult, nici mai puțin, faptul că Mișcarea Legionară „are totuși mari posibilități în viitor”[10], cu referire la răspândirea ideilor legionare în zona pe care demnitarul a inspectat-o. E. Zwiedenek nu ezită însă, imediat după această prezicere, să sublinieze apăsat: „Actele de forță în politica legionară deschid un abis între Mișcare și cei care stau rezervați față de ea. Acest abis în nici un caz nu ar trebui mărit deoarece statul legionar nu este încă definitiv format și mai are nevoie multă de aceste elemente de valoare ca rezervă, majoritatea deținând chiar posturi de răspundere (subl. aut.)”[11].
În legătură cu Poliția și Siguranța din zonele inspectate, Raportul precizează că prefecții și primarii s-au arătat profund nemulțumiți „de funcționarii acestor instituții, chiar și în județele Dorohoi și Bacău”[12]. În cele două instituții au fost constatate mari greșeli: „Necinstea și predispoziția de a lucra numai pentru bacșișuri este generalizată. Comisarii, chiar primul comisar, sabotează pe chestori. Nepunctuali, neîncredere generală, mincinoși, șperțari, au chiar legături fățișe cu jidanii”[13].
Interesante mi s-au părut constatările lui Eugen Zwiedenek privind „Evreii și Comunismul”[14], cu trimitere la zonele inspectate. În Moldova de Nord, sublinia Raportul lui Zwiedenek, „nu există nici o autoritate care să nu recunoască pe deplin că evreii sunt organic perfect subversivi în această direcție. Chiar exponenții evreimii nu mi-au negat existența acestui curent în anumite straturi ale poporului lor. Ei au motivat acest fenomen însă ca ceva trecător, după cum consideră și legile guvernului actual la îngrădirea drepturilor lor la egalitate. Ei nu neagă nici manifestațiile jidănimii din Basarabia și Bucovina contra Armatei și populației române, ba, mai mult chiar, nu și-ar lua nici un legământ ca, într-un caz eventual (adică într-o situație istorică, ca aceea din iunie - iulie 1940 - n. a.), să nu le repete și în Moldova”[15]. În continuare, Raportul în cauză identifică motivele pentru care „opinia publică”[16] are motive de nemulțumire „contra politicei legionare”[17].
Înainte de toate, populația era profund nemulțumită de „faptele legionarilor contra legilor sau reaua lor interpretare”[18]. Constatarea Raportului lui E. Zwiedenek este identică cu zecile de reproșuri, admonestări efectuate la adresa legionarilor de către Ion Antonescu în intervalul de timp septembrie 1940 - ianuarie 1941. Interesantă mi se pare observația ministrului Eugen Zwiedenek cum că „între sutele de opinii culese din Armată și de la personagiile cu care am vorbit, n-am găsit nici o singură voce care să nege principiile legionariste”[19]. Oamenii sunt nemulțumiți nu de principiile Mișcării Legionare, ci „la modul de aplicare a acestor principii”[20]. În continuare, Raportul ministrului Eugen Zwiedenek critică vehement procedeele Poliției Legionare și nu numai față de unii cetățeni: „Legionarii greșesc când forțează domiciliile, fără autorizația Parchetului, mai ales în timpul nopții. De asemenea, când întrebuințează amenințări pentru părăsirea posturilor, localității sau domiciliului; când fac percheziții fără bon, când instalează custozi în case unde proprietarul sau chiriașul lipsește vădit numai vremelnic, când fac estimări forțate, când interzic vânzarea imobilelor jidănești, și toate acestea fără o bază legală. Ei fiind la putere, nu ar avea nevoie de asemenea samavolnicii și ar putea să legifereze toate acestea ușor”[21], conchide ministrul E. Zwiedenek.
Raportul lui E. Zwiedenek, înainte de a fi prezentat guvernului, fusese citit și avizat de Ion Antonescu. Rezoluția pusă de șeful guvernului pe Raport îl avea în vedere în primul rând pe Horia Sima. Rezoluția lui Ion Antonescu pe Raportul lui E. Zwiedenek solicită imperativ ca „Domnul Sima este rugat să ia la cunoștință, chiar azi. Tot azi - după amiază - se vor întâlni la Președinție, la ora 18, d-nii miniștri Mareș, Georgescu, Pantazi, Dragomir, Petrovicescu, dl. Pătrașcu, Șteflea, g-ral Vasiliu, împreună cu g-ralul Zwiedenek”[22]. Scopul convocării demnitarilor fiind acela de a „lua cunoștință de raport”[23] și de a redacta „soluții definitive”[24] în legătură cu cele lăsate de etnicii germani în zonele inspectate de E. Zwiedenek. Menționez că, partea din Raportul analizat aici, anume aceea referitoare la Mișcarea Legionară ca forță politică, membrii guvernului și-au declinat răspunderea, iar generalul I. Șteflea a recomandat că respectiva problemă va fi discutată „între dl g-ral I. Antonescu, conducătorul Statului, și Horia Sima, vicepreședintele Consiliului de Miniștri”[25]. În ceea ce-l privește, Horia Sima, după ce aude rezoluția lui Antonescu pusă pe Raport, adaugă cu siguranță: „că problema politică o voi discuta eu cu dl. General”[26].
Din citirea stenogramei ședinței de guvern din 17 ianuarie 1941, urmărind intervențiile înalților demnitari, îndeosebi ale lui C. Georgescu și N. Pătrașcu (ale lui H. Sima au fost total nesemnificative, deși au fost în număr de 6), observând modul cum au pus problemele, rezolvarea lor, reiese convingerea celor de față că guvernul format de legionari și Armată condus de Ion Antonescu va avea o existență de durată. Nimic nu prevestea, după cum nimeni nu bănuia că vor trece doar câteva zile de la această ședință de guvern și Statul Român va intra sub auspiciile violenței extreme, a crimelor în masă, a fărădelegilor generalizate. Încă o dată constat cât de neputincios este omul de a face predicții în Istorie. În cazul de față fac trimitere, în primul rând, la una din afirmațiile lui Eugen Zwiedenek din Raportul său, după care Mișcarea Legionară are perspective politice frumoase în viitor!
Neînțelegerile dintre Ion Antonescu și Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, conflictul deschis dintre ei, erau provocate din modul diferit, radical diferit cum înțelegeau cei doi oameni de stat să administreze și să guverneze țara. Ion Antonescu voia respectarea legii și a ordinii în stat, pe când Horia Sima urmărea scopuri diametral opuse. Mișcarea Legionară, oprimată, hăituită, maltratată în timpul lui Carol II, a dat un greu tribut de sânge în anii prigoanei carliste. Sute de cetățeni nevinovați, membri ai Mișcării Legionare, au fost uciși, mii închiși și tratați în închisori cu o cruzime animalică.
Ajunsă la putere în condițiile politice pe care le-am precizat, Mișcarea Legionară, condusă de Horia Sima, era însetată de răzbunare, urmărind să pedepsească pe toți cei vinovați de prigoana contra sa. Uciderea celor 65 de demnitari carliști la Jilava (27 noiembrie 1940) pentru ei era doar începutul. În dorința lor de a pedepsi membrii oligarhiei politice care i-au torturat, prigonit și ucis, legionarii s-au împiedicat de personalitatea lui Ion Antonescu. De altfel, nu doar pedepsirea ucigașilor carliști era țelul legionarilor. Ei voiau să impună în actul de guvernare al Țării bunul lor plac, voința lor de îmbogățire; abuzurile lor ei le vedeau, și le înțelegeau, ca o răsplată a suferințelor trecutului. Ajunși la putere, legionarii au crezut că totul le este permis. Și au acționat în consecință. Din septembrie 1940 și până în ianuarie 1941, legionarii lui Horia Sima nu au ezitat să comită crime, jafuri, bătăi, schingiuiri, persecuții rasiale contra evreilor și nu numai.
Fărădelegile lor au fost limitate de intervențiile repetate ale puternicei personalități a lui Ion Antonescu. La personalitatea lui Ion Antonescu, ca frână în calea fărădelegilor Mișcării Legionare, se adaugă factorul extern. Germania nazistă, deși sprijinea puternic pe legionari, în fața spectrului unei destabilizări a statului român, ca urmare a conflictului Ion Antonescu - Garda de Fier, a optat pentru general din rațiuni limpezi: Al Treilea Reich avea nevoie, în România, de liniște și ordine în vederea atingerii obiectivelor sale economice și politice. Acest deziderat îl putea asigura doar Ion Antonescu. Din acest motiv, alegerea lui Hitler, la a doua întâlnire cu Antonescu (14 ianuarie 1941), pentru Ion Antonescu era mai mult decât previzibilă. Subliniez un fapt: Mișcarea Legionară, începând din septembrie 1940, a fost „invadată” de mii, zeci de mii de indivizi de condiție joasă, primitivă chiar. Aceștia au intrat în respectiva grupare politică pentru a se bucura de putere, de a fura, jefui și ucide, uneori. Acești oameni, neavând nimic în comun cu idealurile Mișcării Legionare promovate de Corneliu Zelea Codreanu, urmăreau doar să se îmbogățească[27].
Apoi, tot în toamna lui 1940, în Mișcarea Legionară au intrat, în scop diversionist, foarte mulți adepți ai partidului comunist ca urmare a indicațiilor venite de la Moscova. Nu știu în ce măsură a penetrat N.K.V.D.-ul Mișcarea Legionară condusă de Horia Sima, dar de pătruns în interiorul ei a pătruns. Știm rolul jucat de Dumitru Groza, șeful 1Corpului Muncitoresc Legionar! în evenimentele dramatice din noaptea de 26/27 noiembrie 1940. După cum am luat cunoștință de faptul că, cu două zile înainte de masacrul de la Jilava, ambasadorul U.R.S.S. la București avertiza Kremlinul că, în România, se vor produce evenimente mari. La fel, în decembrie 1940, ca și în ianuarie 1941, propaganda sovietică răspândea zvonul că, în România, se vor produce evenimente majore, ca și cum ar fi știut dinainte că se va declanșa rebeliunea legionară. Am notat despre acest fapt ceva mai sus, iar exemplele date justifică afirmația cum că în pregătirea și declanșarea sângeroaselor evenimente din 21-23 ianuarie 1941, Serviciile Secrete Sovietice au avut rolul lor, ca și cele britanice, de altfel.
Atât Mișcarea Legionară, cât și Ion Antonescu erau extrem de nemulțumiți că nu dețin singuri puterea. Ambele tabere așteptau cu nerăbdare momentul răfuielii cu adversarul politic, având convingerea că doar prin violență conflictul va putea fi tranșat. Ion Antonescu nu mai putea să accepte cu niciun chip un partener de guvernare ce încălca frecvent Legea, perturba grav ordinea publică, răspândind teroare în întreaga societate. Fiind o viață întreagă omul Legii, Dreptății și Ordinii, în septembrie 1940, Ion Antonescu s-a trezit alături de el cu o forță politică cu tendințe anarhice. Am constatat cu diferite prilejuri în cartea de față ce mari eforturi a făcut Ion Antonescu pentru a-i aduce pe legionari pe calea Legii. A eșuat în încercarea sa, iar după masacrul de la Jilava a luat hotărârea să îndepărteze din fruntea Țării partenerul de guvernare ce se dovedea iresponsabil și violent. Știm de ce a așteptat aproape două luni: cunoștea bine că Germania acorda un sprijin puternic Mișcării Legionare. Așa cum i-a declarat de mai mult ori lui Eugen Cristescu, Ion Antonescu aștepta ca opinia publică din România, cât și Germania să înțeleagă un adevăr: în acel context politic extern, cu provocările lui majore, doar generalul Ion Antonescu putea îndeplini condițiile cerute de o aspră necesitate.
Așadar, ambele tabere, Ion Antonescu și Mișcarea Legionară, urmăreau să obțină întreaga Putere în Statul Român, așteptând prilejul adecvat atingerii acestui țel, declanșării conflictului. În 7 ianuarie 1941, Ion Antonescu nu a ezitat să-i declare răspicat lui Horia Sima și lui Constantin Petrovicescu că este decis să se despartă de Mișcarea Legionară în actul de guvernare. Am subliniat acest fapt în „cazul Voicu Nițescu” din Brașov în rândurile de mai sus. Nu ezit în a susține că atât Antonescu, cât și Horia Sima au căutat și dorit confruntarea. Așteptau un pretext, iar pretextul s-a ivit în noaptea de 18/19 ianuarie 1941, când, în fața hotelului „Ambasador”[28] din București, maiorul german Helmuth Döhring a fost împușcat de un cetățean grec, care ar fi fost „beat sau nebun”[29], în opinia lui Mihail Sturdza.
Ștefan Palaghiță e convins că maiorul Döhring a fost ucis „de către elemente din jurul lui Antonescu”[30], pe când Horia Sima afirmă că uciderea acestuia „a fost organizată de serviciile aliate, cu scopul să provoace tulburările care au urmat în România”[31]. Horia Sima este mai aproape de adevăr, deoarece s-a stabilit cu certitudine că cetățeanul grec, Dimitrie Sarandos, care intrase în România cu pașaport turcesc[32], era spion britanic[33]. Petre Țurlea are convingerea că atât Antonescu, cât și Horia Sima ar fi știut din timp despre atentatul contra maiorului german, deoarece ambii aveau la dispoziție instituții statale adecvate care „să le pună la dispoziție informațiile”[34], și că, deliberat, „nu au împiedicat cursul evenimentelor”[35]. George Magherescu susține că împușcarea ofițerului german de către Sarandos s-a efectuat deoarece grecul era „un agent al Intelligence Service-ului”[36], fără a explica ce ar fi urmărit Anglia prin acest gest.
Atât Ion Antonescu, cât și Horia Sima au prezentat condoleanțe la sediul Misiunii Militare Germane (sediul la hotel „Ambasador”) pentru uciderea maiorului Döhring. Horia Sima îl vizitează pe generalul Erik Hansen, comandantul Misiunii Militare Germane, pe 20 ianuarie 1941, pentru a-și exprima „indignarea și durerea noastră pentru pierderea suferită de armata germană”[37]. Evident, cu acest prilej, comandantul Mișcării Legionare îl asigură pe generalul german de fidelitatea „nezdruncinată a Mișcării față de Führer și de Reich”[38]. Ceea ce a omis să noteze Horia Sima în cartea sa este faptul că, vizitându-l pe Erik Hansen, i-a solicitat acestuia ajutorul armatei germane în conflictul cu Ion Antonescu pe care tocmai îl deschidea. Ion Antonescu s-a folosit de uciderea ofițerului german pentru a lua măsuri dure contra Mișcării Legionare. Pe 19 ianuarie 1941, Ion Antonescu semnează Decretul prin care sunt desființate Comisiile de românizare „de pe lângă întreprinderi”[39].
Măsura a provocat mare nemulțumire în rândul legionarilor care se foloseau de aceste Comisii pentru a jefui și aduna averi[40]. După desființarea Comisiilor de românizare, legionarii primesc o nouă lovitură: pe 20 ianuarie șeful guvernului îl destituie din funcție pe ministrul de Interne, generalul Constantin Petrovicescu, „ca o consecință a asasinării bravului ostaș german, maiorul Doering, în plin centrul capitalei, fără ca organele de resort să fi avut vreo informație. Mai grav încă, crima rămâne fără cercetare legală timp de 9 ore”[41]. Prin Comunicatul Președinției Consiliului de Miniștri cu nr. 166[42], din 20 ianuarie 1941, se arată de ce anume a fost înlocuit Constantin Petrovicescu: pentru consolidarea ordinii interne[43], pentru lichidarea „actelor de anarhie” [44] și pe motiv că „nu ordonase nici o pază la Sediul Misiunii Militare Germane”[45].
George Magherescu apreciază că demiterea lui Constantin Petrovicescu s-ar fi datorat faptului că pe 19 ianuarie 1941 acesta a ținut la radio o cuvântare, fapt care ar fi atras nemulțumirea lui Ion Antonescu[46]. În locul lui Constantin Petrovicescu, Ion Antonescu numește ca ministru de Interne pe generalul Dimitrie Popescu, care din 8 septembrie 1940 îndeplinise funcția de comandant militar al Bucureștiului[47]. În „Jurnalul Mareșalului Antonescu”, la data de 20 ianuarie 1941, ora 15:00, este notat faptul că Ion Antonescu mulțumește „primului”[48], adică lui Constantin Petrovicescu pentru serviciile aduse în calitatea de ministru (vorba vine!), „și numește pe al doilea (D. Popescu) Ministru de Interne”[49]. În aceeași zi de 20 ianuarie, Ion Antonescu destituie pe chestorii legionari din poliție și pe Constantin Maimuca, director în Ministerul de Interne.
Pierzând cea mai importantă pârghie de putere pe care o deținea, prin înlocuirea lui Constantin Petrovicescu, „sufletul întregii acțiuni de sabotare a măsurilor luate de conducător”[50], Horia Sima reacționează prompt. Convoacă comandanții legionari din Capitală și hotărăște organizarea unei mari manifestații. Scopul acesteia, în opinia lui Ion Antonescu, era de a-l „intimida”[51], cât și de „a exercita presiuni pentru readucerea lui Petrovicescu cu menținerea aceluiași aparat administrativ (în Ministerul de Interne - n.a.) și de Siguranță”[52]. Solicitările legionarilor arată că Horia Sima a înțeles că prin înlocuirea tuturor oamenilor săi din Ministerul de Interne, prin intermediul cărora intenționa să-l înlăture pe Ion Antonescu, el pierde aproape toată puterea și influența în Stat.
Horia Sima îl acuză pe Ion Antonescu, că, luând măsurile de înlocuire a întregului aparat administrativ din Ministerul de Interne, în frunte cu ministrul, acesta s-a dovedit „sperjur, uzurpator al Statului și călcător al ordinii legale”[53]. Nici mai mult, nici mai puțin! În consecință, susține Horia Sima, deși Mișcarea Legionară dispunea „de forțe suficiente ca să ne înfruntăm cu Antonescu”[54], nu a ales calea conflictului, ci voia să-i transmită doar „un avertisment, în care rolul principal să-l joace studențimea din Capitală”[55]. Horia Sima motivează cum că nu a ales calea unui conflict direct cu șeful statului din considerentul că o asemenea cale „ar putea avea grave urmări asupra ordinii interne”[56]. Iată-l pe Horia Sima preocupat de înaltele răspunderi pe care le avea în virtutea demnității deținute de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri! Nu scrie un cuvânt însă dacă oamenii săi, pe timpul celor patru luni de guvernare, au demonstrat aceeași fidelitate față de Lege și Ordine, cât și față „de Actul Constituțional de la 14 septembrie 1940”[57] pe care, zicea el, Antonescu îl „călcase în picioare”[58].
În „Jurnalul Mareșalului Antonescu”, pe 20 ianuarie 1941, seara, la ora 21:00, este notat faptul că „legionarii în mase compacte se adună în dreptul statuii Brătianu (a lui I. C. Brătianu - n.a.) și Liceului Lazăr, de unde pornesc spre palatul regal și Președinția Consiliului de Miniștri”[59]. Demonstrația studențimii, pusă la cale de Horia Sima, s-a desfășurat într-un mod civilizat, faptul fiind consemnat și în „Jurnalul Mareșalului Antonescu”[60], unde sunt notate sloganurile strigate de studenții legionari pentru „Conducător”, „Horia Sima”[61]. De asemenea, demonstranții au cântat „diferite cântece legionare”[62], fiind împărțite „manifeste contra d-lui ministru Rioșanu și contra d-lui Eugen Cristescu”[63]. Autorul „Jurnalului” a mai consemnat că demonstrația a fost „provocată de înlocuirea Ministrului de Interne (Dl General Petrovicescu) cu dl general Dumitru Popescu”[641].
La sfârșitul notațiilor pe ziua de 20 ianuarie 1941, în „Jurnal” se consemnează că Ion Antonescu „continuă cu măsuri de ordine internă, schimbând tot aparatul Ministerului de Interne”[65]. Acum sunt destituiți toți prefecții legionari și înlocuiți cu militari de carieră. În 20 ianuarie 1941, Horia Sima dă dispoziții lui Dumitru Groza să convoace muncitorii legionari la sediul Mișcării Legionare din strada Romei, iar studenților grupați în Corpurile legionare „Răsleții”, „Vestitorii”, „Ajutorul Legionar” și „Centrul Studențesc” să se grupeze în Piața Universității pentru o uriașă demonstrație[66].
Studențimea legionară, cum am precizat, a scandat sloganuri precum „Vrem guvern Legionar”, „Moarte masonilor și evreilor”, „Trăiască Horia Sima”[67]. Horia Sima a dat ordin manifestanților să nu scandeze împotriva lui Ion Antonescu căruia i se cerea „să repare răul ce l-a săvârșit prin îndepărtarea generalului Petrovicescu”[68]. Spre frustrarea extremă a lui Horia Sima, Ion Antonescu nu a îndeplinit dorința studențimii legionare ca și a lui Horia Sima, refuzând, nu-i așa, „să asculte de glasul poporului”[69], rămânând, crede șeful Mișcării Legionare, „prizonierul elementelor dubioase care-l înconjurau” [70].
Grăbindu-se să tragă concluzii după demonstrația din 20 ianuarie 1941 și făcând abstracție de violențele generalizate provocate de legionari în zilele de 21, 22, 23 ianuarie 1941, Horia Sima afirmă că „ordinea internă n-a suferit nici cea mai mică alterare”[71], întrebându-se cu fariseism: „Unde este atunci rebeliunea?”[72]. Nonșalanța, perfidia cu care liderul legionar eludează realitatea istorică dovedește cât de bine a stăpânit Horia Sima știința manipulării. Întrebând ceea ce am precizat, el a făcut abstracție totală de jafurile, fărădelegile, crimele comise de legionari în următoarele trei zile. Cu asemenea îndrăzneală de a minți a convins și convinge Horia Sima pe foarte mulți, care refuză pur și simplu să accepte că individul a îngropat o mare mișcare politico-ideologică, compromițând-o definitiv.
Destituirea prefecților legionari, pe 20 ianuarie 1941, și înlocuirea acestora cu prefecți militari[73], înlocuirea chestorilor legionari, tot atunci, înseamnă, în viziunea lui Horia Sima, „a doua fază a loviturii de stat”[74] efectuată de Ion Antonescu. De partea cealaltă, lucrurile sunt interpretate diametral opus. Pentru Ion Antonescu, marea demonstrație a studenților legionari din Capitală (20 ianuarie 1941), urmată de alte manifestații legionare în toată Țara, însemna că Mișcarea Legionară pregătea „acțiuni periculoase pentru ordinea de Stat”[75]. Fiind convins de intențiile legionarilor, Ion Antonescu, cum am precizat, ordonă înlocuirea prefecților legionari cu militari, înlătură din funcții, de asemenea, toți chestorii legionari. Sunt destituiți „Al. Ghica, Directorul General al Polițiilor și Directorul Maimuca, care prin activitatea lor purtau încă de mult timp răspunderea tulburării ordinei publice”[76], era convingerea lui Ion Antonescu. O nedumerire: Al. Ghica nu fusese demis pe 6 ianuarie 1941? Sau a fost lăsat să gireze instituția încă două săptămâni?
Ziua de 21 ianuarie accelerează desfășurarea evenimentelor. Ion Antonescu începe activitatea la ora 7, dimineața. La ora 10:00, primește pe șeful Marelui Stat Major, generalul Al. Ioanițiu[77], la ora 10:40 acordă audiență „dlui ministru Grecianu” [78], iar la ora 11:30 trupele din București, aduse, concentrate în fața sediului guvernului, „fac o manifestație de simpatie domnului general Antonescu”[79]. În aceeași zi este publicat un Apel al șefului statului către Țară, în care Ion Antonescu, față de radicalizarea maselor legionare, înștiințează poporul român că, dacă a acceptat să conducă statul român, a făcut-o ca să ridice neamul „și nu să-l prăvălesc”[80]. După care atenționează cetățenii României că adevărata Țară este „acolo unde sunt Regele, Steagul, Armata, ordinea, dreptatea și siguranța vieții și a muncii. Țara este acolo unde este grija ca onoarea și pământul nostru să fie apărate”[81]. Îndeamnă, de asemenea, poporul să se adune „cu încredere în autoritățile statului”[82].
În aceeași zi de 21 ianuarie 1941, la ora 13:30, dirigintele Centralei Telefonice, un oarecare Popescu, îl informează pe colonelul M. Elefterescu, șeful Cabinetului militar al șefului statului, că legionarii se înarmează în cazarma Gardienilor Publici, blocând intrările în respectiva instituție[83]. Este trimis pentru a verifica și constata situația la cazarma Gardienilor Publici căpitanul Georgescu, comandantul companiei de jandarmi care păzea sediul guvernului. Legionarii din cazarma Gardienilor Publici îl arestează pe căpitan împreună „cu doi ofițeri subalterni”[84]. În vederea eliberării ostaticilor, colonelul M. Elefterescu trimite pe generalul Ilie Șteflea însoțit de George Magherescu (căpitan, membru al Cabinetului militar al lui Ion Antonescu[85]).
- Va urma –
-------------------------------------------