În legătură cu evenimentele de la 21-24 ianuarie 1941, Nichifor Crainic, în memoriile sale, nu a primit niciun fel de lămurire de la unii conducători legionari dintre cei „mai răsăriți”[1], care i-au spus că „li s-a dat ordin să se răscoale și atât”[2]. Nichifor Crainic aprecia că, „ca metodă, rebeliunea a fost o neghiobie nemăsurat mai mare decât încercarea de lovitură de stat din 3 septembrie”[3] (1940 - n.a.). De asemenea, anumiți martori semnificativi din acel timp i-au declarat lui Nichifor Crainic că „rebeliunea a fost instigată și subvenționată de Soviete prin lucrătorii comuniști încadrați în legiune”[4]. În legătură cu această ipoteză, Nichifor Crainic are mari semne de întrebare deoarece după înfrângerea rebeliunii mulți conducători legionari „dacă au fost într-adevăr uneltele Moscovei, cum se face că tocmai Germania le-a dat ocrotire? Că niciunul dintre ei n-a fugit la Moscova!”[5].
În dimineața zilei de 21 ianuarie 1941, prefecții legionari destituiți, chestorii din poliție legionari demiși, Al. Ghica și Constantin Maimuca, au refuzat accesul în instituțiile în cauză a noilor numiți în funcții. Din ordinul lui Horia Sima, toți aceștia ocupă militărește sediile instituțiilor pe care le-au condus până pe 20 ianuarie 1941, baricadându-se în interiorul clădirilor respective. Al. Ghica se baricadează în localul Siguranței Statului, având alături 50 de legionari înarmați[6]. Trupele trimise pentru a-i evacua pe legionari din clădirile ocupate sunt primite cu focuri de armă[7]. La fel au procedat legionarii în toată țara.
În acest fel, Mișcarea Legionară deschide fățiș lupta contra lui Ion Antonescu pentru a-l înlătura de la conducerea statului. Din cazarma Gardienilor Publici, unde erau masați 700 de legionari înarmați, se trag rafale de mitralieră înspre clădirea Președinției Consiliului de Miniștri, căreia i se sparg geamurile[8]. Clădirile instituțiilor publice din Țară (prefecturi de poliție, sediile Oficiilor Telefonice, prefecturi) sunt ocupate de grupuri înarmate de legionari. În momentul declanșării violențelor de către Mișcarea Legionară, Ion Antonescu, aflat la sediul guvernului, solicită prin telefon aducerea de trupe în ajutor. La amiaza zilei de 21 ianuarie 1941, șeful statului avea lângă el doar jandarmii care asigurau paza „în mod normal”[9]. În după amiaza zilei de 21 ianuarie 1941, sosește în ajutorul șefului statului un pluton de care de luptă, precum și o companie de infanterie[10], care organizează temeinic apărarea clădirii ce era sediul guvernului. Până în seara zilei de 21 ianuarie 1941, legionarii ocupă sediile a numeroase instituții publice din toată Țara, baricadându-se în interiorul lor. Au fost ocupate clădirile prefecturilor de județ, sediile Chesturilor de poliție, localurile primăriilor, ale Oficiilor Telefonice din țară. La căderea serii zilei de 21 ianuarie 1941, revolta legionarilor contra lui Antonescu se generalizează la nivelul întregii țări. Sunt ocupate, de asemenea, sediile posturilor de jandarmi din întreaga țară.
În după amiaza zilei de 21 ianuarie 1941, un grup de câteva zeci de legionari condus de dr. Ilie Niculescu a atacat casa colonelului Orezeanu, director general al C.F.R.. Colonelul Orezeanu s-a apărat eroic cu arma în mână până ce i-a venit armata în ajutor. Colonelul Orezeanu era în casă cu soția și cei trei copii „și un al patrulea pe care îl creștea”[11]. Comandoul legionar, format din 50-60 de indivizi[12], a venit cu două autoturisme și două autocamioane S.T.B., „au înconjurat casa, au ocupat subsolul și forțând ușa au intrat la parter, unde locuiesc d-na și d-l dr. Cruțescu”[13], socrii colonelului Orezeanu. De asemenea, comandoul a blocat strada „în ambele părți ale casei”[14]. Cu câteva momente înaintea atacului, colonelul Orezeanu este avertizat de pericol de căpitanul medic Popescu Anghel „care a asistat la toată acțiunea atentatului”[15]. Urcând la etajul I, unde locuia colonelul Orezeanu, legionarii au sfărâmat ușa trăgând intens cu pistoale și arme automate. Intrarea în camerele de la etaj a fost blocată cu foc intens tras de locatarul acesteia, care s-a apărat cu vitejie[16]. În ajutorul colonelului Orezeanu sosește o companie din regimentul 4 Dorobanți trimisă de comandamentul militar al Capitalei, al cărui local nu era departe de locuința viteazului colonel. În stradă, se desfășoară o luptă aprigă între soldați și atacatori. 13 legionari sunt arestați, ceilalți reușind să scape „sărind gardul în curțile vecine”[17].
În seara zilei de 21 ianuarie 1941, Ion Antonescu, înțelegând că revolta legionarilor a cuprins toată Țara, se adresează, prin radio, poporului român[18]. Motivul pentru care Horia Sima a trimis comandoul ucigaș acasă la Orezeanu era acela că, colonelul Orezeanu, în calitatea de Director C.F.R., a interzis la nivelul teritoriului național să fie puse vagoane la dispoziția legionarilor pentru a se deplasa spre București. Precizez faptul că colonelul Orezeanu fusese combatant activ în războiul de întregire națională, iar pentru vitejia dovedită în lupte fusese decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Mai mult, din documentele oficiale elaborate după evenimente, Ion Antonescu a pus în contextul descrierii acestora, informația după care viteazul colonel Orezeanu fusese un simpatizant sprijinitor al lui Corneliu Zelea Codreanu[19]. Din aceeași carte-document, cu caracter oficial, și care a prezentat sintetic, obiectiv faptele care au premers violențelor din 21-23 ianuarie 1941, cât și evoluția dramatică a evenimentelor respective, aflăm că bravul colonel Orezeanu „a mijlocit chiar apropierea între acesta (Corneliu Zelea Codreanu) și generalul Antonescu”[20].
Revenind la Apelul lui Ion Antonescu către poporul român din seara zilei de 21 ianuarie 1941, precizăm că este vorba de o chemare la ordine a populației. Antonescu reamintește românilor că el, dacă a acceptat Puterea în Stat, a făcut-o doar din rațiunea de a promova și apăra interesele țării. În patru luni de guvernare, informa poporul șeful statului, a ridicat nivelul de viață al poporului mărind salariile la funcționari și muncitori, iar țăranilor le-a ameliorat soarta[21].
Invită poporul român la conștientizarea răspunderii pe care o are fiecare cetățean de a păstra și restabili „ordinea foarte necesară în clipele de față pentru acest neam”[22]. Îndeamnă ca toți fiii neamului să trăiască în cinste și legalitate. El, generalul Antonescu, nu este „unealta nimănui”[23], așa cum răspândesc zvonuri mincinoase dușmanii. Cei care nu se vor supune ordinelor, avertizează Ion Antonescu, vor fi pedepsiți cu asprime, așa cum a făcut-o totdeauna. Liniștea Țării e tulburată de „oameni străini”[24] care vor prăbușirea Statului, avertizează Ion Antonescu populația, sugerând că știe că în spatele revoltei legionarilor se ascundeau și unele servicii secrete străine. Îndeamnă poporul să se adune în jurul regelui și a Statului[25]: „Țara este acolo unde este Regele”[26]. Cere poporului român să aibă încredere că visele lui vor fi împlinite doar dacă „credința voastră este nezdruncinată”[27].
Apelul generalului Ion Antonescu a fost trimis spre publicare „tuturor ziarelor din capitală, dar nu a apărut din cauză că rebelii au ocupat tipografiile acestora”[28], refuzând să le tipărească.
În seara zilei de 21 ianuarie 1941, Horia Sima adresează lui Ion Antonescu un fel de ultimatum, prin intermediul unei delegații conduse de istoricul P. P. Panaitescu, rectorul Universității București, și inginerul V. Chirnoagă, rectorul Politehnicii[29]. Horia Sima transmite șefului statului două condiții, care, acceptate de acesta, ar fi însemnat capitularea sa: Armata să fie retrasă în cazărmi, iar după ce trupele vor efectua această mișcare „se vor retrage și legionarii”[30]. A doua condiție cerea lui Antonescu să abandoneze Puterea transmițând-o unui „guvern numai din legionari desemnați de Horia Sima”[31]. Mai multe detalii despre acest ultimatum ni le va da însuși Ion Antonescu, în cadrul depoziției sale din aprilie 1946, în fața așa-zisului tribunal al poporului pus la cale de ocupantul sovietic[32]. Voi stărui ceva mai jos asupra acestei mărturii. În cursul nopții de 21 ianuarie 1941, vine la Președinția Consiliului de Miniștri o altă delegație legionară compusă din 11 persoane, „generali și profesori din așa-zisul Senat legionar”, membri ai familiei „General Gh. Cantacuzino”[33]. A doua delegație venise cu intenția de a mijloci și negocia o „împăciuire”[34] între cele două părți. Ion Antonescu arată celor veniți că el însuși nu dorește altceva decât restabilirea ordinii și liniștii în Țară, admițând „toate condițiile”[35] puse de Horia Sima. Solicită însă ca legionarii să se retragă din cazarma Gardienilor Publici de unde amenințau direct sediul guvernului. După ce legionarii se vor retrage, zise Ion Antonescu, va ordona trupelor „să se retragă din toate părțile Bucureștilor și din toată țara”[36]. De asemenea, șeful statului transmite delegației că acceptă formarea unui guvern legionar „însă numai cu persoane de competență și cu experiență în meseria respectivă”[37].
Horia Sima nu acceptă soluția de compromis propusă de Ion Antonescu. Mai mult, „mai târziu”[38] pune șefului statului noi condiții prin intermediul „d-lui Grecianu”[39]: Antonescu să se retragă din calitatea de prim ministru și să-l accepte pe Horia Sima ca și prim ministru[40]. Să repună în funcții pe demnitarii legionari destituiți, Constantin Petrovicescu, Al. Ghica, Radu Mironovici, Constantin Maimuca, pe care Ion Antonescu îi înlăturase pe motiv de incompetență și „reaua credință”[41] dovedită. În fața acestui veritabil ultimatum, Antonescu nu cedează, conștient că, dacă ar fi făcut gestul retragerii de la Putere, ar fi însemnat „o capitulare rușinoasă și ar fi aruncat țara în cea mai mare anarhie, deschizând drumul terorii și al bunului plac”[42].
Negocierile dintre Antonescu și delegații legionari, convorbirile dintre cele două tabere s-au purtat tot pe parcursul nopții de 21 spre 22 ianuarie 1941. Constat fără nicio ezitare că Ion Antonescu a manifestat bună voință și dorință de înțelegere cu Mișcarea Legionară, a acceptat fără rezerve multe dintre pretențiile lui Horia Sima, însă, acesta, crezându-se deja învingător, s-a dovedit intransigent. Oricât ar părea de neobișnuit, de necrezut chiar, la un om ce deținea a doua poziție în stat, Horia Sima, declanșând revolta, era convins că armata germană staționată în România îl va ajuta să-l înlăture de la putere pe Ion Antonescu. Liderul legionar era prost informat, dacă la nici cinci zile de la revenirea în țară, din Germania, a lui Ion Antonescu, nu aflase că Hitler a hotărât să-i ofere tot sprijinul acestuia. Desigur, iluziile lui Horia Sima că va beneficia de sprijin german în conflictul cu Antonescu fusese întreținute de diferiți oficiali germani, între care un rol semnificativ l-a avut Hermann Neubacher, S.S., Gestapo și S.D. Antonescu aflase despre faptul că H. Neubacher sprijinea pe legionari, iar atunci când a avut prilejul i-a făcut acestuia aspre reproșuri, „timp de un ceas și jumătate”[43]. Trimisul economic german, care ceruse imperativ lui Antonescu să se înțeleagă cu Horia Sima, pe motiv că acesta ar fi fost „ordinul Berlinului”[44], și că Germania în România are sprijin doar în Legiune[45], declarase Antonescu, „a plecat foarte nemulțumit”[46] de refuzul lui Antonescu de a mai accepta ca partener la guvernare Mișcarea Legionară. Intervenția lui H. Neubacher pe lângă Antonescu s-a petrecut în ziua de 22 ianuarie 1941[47], după căderea nopții. Din „Jurnalul Mareșalului Antonescu”, aflăm că H. Neubacher venise la Antonescu însoțit de generalul Erik Hansen[48].
Nemulțumirea lui H. Neubacher, așa cum am mai precizat, era motivată de faptul că insistențele sale pe lângă Antonescu, de a readuce la putere Legiunea, au fost zădărnicite. Mai mult, Ion Antonescu i-a declarat împuternicitului economic german că atâta timp cât va fi în fruntea statului „nu se vor mai întoarce legionarii”[49] la putere, și că are intenția de a „desființa regimul legionar”[50]. Observ că, deși Hitler cu câteva zile în urmă, la întâlnirea cu Antonescu din 14 ianuarie 1941, de la Berghof (Oberszalberg), a decis să-l sprijine pe Antonescu în dauna Mișcării Legionare, faptul nu fusese asimilat de unii înalți oficiali ai N.S.D.A.P., ofițeri, funcționari ai serviciilor secrete germane (S.S., Gestapo, S.D.), între care numim pe Rudolf Hess, Heinrich Himmler, Baldur von Schirach. Mulți oficiali germani din rândul partidului nazist și nu numai considerau că Mișcarea Legionară ar putea oferi Germaniei temeiuri multiple de o colaborare loială, în folosul Reichului.
Implicarea Germaniei naziste, în sângeroasele evenimente din România, din luna ianuarie 1941, s-a efectuat în folosul ambelor tabere aflate în conflict. Faptul că unii oficiali germani îl sprijineau pe Horia Sima l-a derutat pe Ion Antonescu, l-a determinat să fie ezitant în primele două zile ale revoltei Mișcării Legionare. Cu toate că Hitler îi declarase la Berghof (14 ianuarie 1941) că-l sprijină necondiționat în fruntea României, Antonescu nu avea certitudinea că șeful guvernului german a fost sincer până la capăt. Așa explic poziția defensivă adoptată de Ion Antonescu în zilele de 21-22 ianuarie 1941, când doar a așteptat desfășurarea evenimentelor, radicalizarea anarhiei, a dezordinii în Țară. Scopul lui Antonescu era limpede: lăsându-i pe legionari să comită crime, jafuri, acte de anarhie cu caracter generalizat în toată Țara, urmărea ca toți (s.a.) înalții oficiali germani, indiferent de apartenență (diplomație, guvern, Servicii, Armată, Partidul Nazist), să înțeleagă că interesele politice, economice, militare ale celui de-Al Treilea Reich în România erau total compromise dacă acceptă în continuare ca partener Mișcarea Legionară. Ion Antonescu voia ca germanii să vadă și să înțeleagă adevărata dimensiune negativă a Mișcării Legionare, să constate, pe viu, „ce reprezintă Legiunea[51] și ce reprezintă el „în politica statului român”[52].
Ziua de 22 ianuarie 1941 începe în România sub auspicii întunecate. Mișcarea Legionară generalizează revolta în toată țara. Localurile instituțiilor, sediile care fuseseră ocupate de către Legionari în ziua precedentă au fost organizate, fortificate pentru a deveni centre de rezistență. Muncitorii legionari din București au blocat intrările în numeroase cartiere ale orașului cu diferite mașini, tramvaie, mobilă. Peste noapte, Horia Sima trimisese ordine legionarilor din teritoriu să vină de la sate la orașe pentru a consolida forța de luptă a garnizoanelor legionare de la orașe. Populația era intoxicată cu diverse zvonuri false cum că Ion Antonescu ar fi mason, că mama lui era evreică, sau că șeful statului e mână în mână cu comuniștii[53]. Colportarea de vești false urmărea să convingă populația că revolta legionarilor contra lui Ion Antonescu era întrutotul justificată. Numeroase ziare legionare au publicat manifeste care îndemnau poporul la comiterea de jafuri, crime și dezordini.
În zilele revoltei, conducătorii Legiunii, în frunte cu Horia Sima, s-au ascuns în locuri tainice, refuzând riscurile unor ieșiri în stradă, dar îndemnau populația la provocarea de dezordini, jafuri și crime. În sprijinul propagandei, legionarii s-au folosit de posturile de radio de la Bod, pe care l-au ocupat, și cel de la București, pe care-l controlau printr-un tertip tehnic înșelător[54].
Începând cu noaptea de 21/22 ianuarie 1941, rebelii au început să comită jafuri pe scară largă, omoruri, schingiuiri, provocând zeci, sute de incendii în Capitală. Teroarea pe care au exercitat-o legionarii fusese comparată de Ion Antonescu „cu procedeele revoluției comuniste”[55].
Se comit zeci, sute de acte sălbatice, barbare, de o cruzime sadică. Cartiere întregi sunt jefuite, devastate și incendiate. Soldați stingheri prinși pe străzile Capitalei sunt schingiuiți, uciși, „unși cu benzină și arși de vii”[56]. Fărădelegile înfăptuite de legionari și bande de țigani au scos în față elemente declasate, pleava societății care aveau ca ținte doar jaful, omorul, incendierea.
În cele trei zile de anarhie, unii preoți s-au așezat în fruntea bandelor asasine „cu pistolul în locul crucii și îndemnau la acte de barbarie și cruzime”[57]. De asemenea, și numeroase cadre didactice au îndemnat cetățenii să calce ordinea publică, îndemnându-i la răzvrătire contra Statului.
Actele de barbarie și anarhie ale legionarilor sunt aduse în timp real la cunoștința lui Ion Antonescu, pătrunzându-i în suflet „ca niște săgeți veninoase”[58]. Deși înțelesese că atitudinea lui conciliantă, defensivă nu avusese efectul scontat asupra rebelilor, în prima parte a zilei de 22 ianuarie 1941 Antonescu refuză să dea ordin armatei să reacționeze.
Spre amiaza zilei de 22 ianuarie 1941 însă, observând generalizarea actelor de violență în Capitală, creșterea numărului de omoruri și că populația era terorizată și îngrozită, hotărăște represiunea care se va desfășura energic în toată țara pe parcursul următoarelor 24 de ore.
Astfel, colonelul Oncică, comandantul regimentului 2 Grăniceri, la ora 12[59], după cele consemnate în „Jurnalul Mareșalului Antonescu”, sau la ora 14:00[60], după cele scrise în cartea-document Pe marginea prăpastiei, conduce atacul unui detașament contra cazărmii Gardienilor Publici. Lupta durează o oră. În jurul orei 15:00, rebelii încep să se predea, „în cap cu conducătorul lor, Roșca”[61]. În atac au murit doi ostași, notează autorul „Jurnalului”, fără a oferi alte detalii, în afara faptului că rebelii au depus în mâinile armatei „un numeros material, arme automate și bombardiere”[62].
În jurul orei 16:00 a zilei de 22 ianuarie 1941, cazarma Gardienilor Publici, unde fuseseră masați 700 de legionari, a fost complet golită de anarhiști, parte dintre ei fiind arestați, „majoritatea fiind lăsați liberi”[63]. După ocuparea cazărmii Gardienilor Publici, trupele atacă sediul legionar din strada Romei, care era puternic fortificat. Întregul cartier fusese baricadat, străzile, toate, fiind blocate.
Jurnalul Consiliului de Miniștri, sau Jurnalul Mareșalului Antonescu notează că toate casele din cartier „adăpostesc cuibare de răzvrătiți care atacă armata cu focuri. Străzile sânt baricadate cu autobuze, iar pe ferestre se aruncă sticle și bidoane de benzină în flăcări, pentru a împiedica înaintarea carelor de luptă”[64]. La căderea serii, luptele încetează, pe motiv că la adăpostul întunericului puteau fi uciși numeroși soldați. Tot în după amiaza zilei de 22 ianuarie 1941, armata ocupă localul Prefecturii Poliției Capitalei, al Siguranței Generale, Sediul legionar din Aleea Vulpache[65], unde fusese casa Elenei Lupescu, precum și Casa Malaxa.
În Jurnalul Mareșalului Antonescu este consemnat faptul că fosta locuință a Duduii a fost eliberată de legionari în dimineața zilei de 23 ianuarie 1941, și nu 22 ianuarie spre seară, cum se susține în volumul „Pe marginea prăpastiei”[66]. Și la nivelul întregii țări armata acționează în forță ocupând localurile instituțiilor publice, lichidând centrele de rezistență ale rebelilor (după amiaza zilei de 22 ianuarie 1941). În după amiaza zilei de 22 ianuarie 1941, cât și noaptea de 22 spre 23 ianuarie 1941, „Calea Rahovei și Dudești sânt devastate, iar evreii împușcați”[67]. Bande de rebeli au atacat Palatul Telefoanelor, continuând jafurile, „arestări și prădăciuni”[68]. Clădirea guvernului continuă să fie ținta focurilor de armă trase de rebeli. Din teritoriu sosesc informații despre fărădelegile legionarilor „cu o nuanță mai pronunțată la Brașov, Iași, Brăila”[69].
Generalul Erik Hansen, venit la sediul guvernului în seara de 22 ianuarie 1941 (însoțit de Herman Neubacher), solicită lui Ion Antonescu să retragă trupele de pe străzi. Șeful Statului promite că va îndeplini rugămintea șefului Misiunii Militare Germane „cu condiția ca legionarii să depună armele și să se retragă în liniște”[70]. Condiția pusă de Antonescu nu a fost acceptată, Horia Sima continuând să dea comunicate la radio prin care „spiritele erau continuu alimentate pentru dezordine”[71].
În dimineața zilei de 23 ianuarie 1941, Armata ia cu asalt sediul legionar din strada Roma. Nu au loc lupte, deoarece legionarii s-au predat. La ora 9 dimineața, Armata era stăpână pe importanta reședință a Mișcării Legionare. În noaptea de 22 spre 23 ianuarie 1941, revolta legionară este lichidată. În 23 ianuarie 1941, armata va efectua operațiuni de curățire a locuințelor, clădirilor ocupate de rebeli la nivelul țării. În seara de 22 ianuarie 1941, Ion Antonescu adresează un nou Apel către Țară cerând să se pună capăt violențelor, dezordinii publice. Prin Apel, țara este informată că legionarii au atacat instituții ale Statului, sediul guvernului „în scopul de a răsturna cu forța conducerea Statului”[72].
Armata a reacționat în legitimă apărare, fiind „stăpânitoare pretutindeni”[73]. Case ale cetățenilor români au fost „prădate fără milă”[74]. Îndeamnă populația să cheme în ajutor „autoritatea Statului”[75] dacă este atacată în casele lor. În Apel, Antonescu rostește o frază ciudată, neobișnuită, prin care informează populația cum că „vom face regimul legionar al oamenilor vrednici”[76], care sunt adversari ai „anarhiei distrugătoare”[77]. Dezminte zvonurile mincinoase cum că el, generalul Ion Antonescu, „apărător neclintit al țării”[78], nu a permis și nu va permite „uneltirilor iudeo-masonice”[79] să se amestece în guvernarea țării. În cursul zilei de 23 ianuarie 1941, armata lichidează revolta rebelilor, a căror rezistență a devenit din ce în ce mai slabă. În dimineața aceleiași zile, prin intervenția lui Hermann Neubacher la Horia Sima[80], comandantul Legiunii ordonă încetarea oricărei rezistențe, fiind convins de același H. Neubacher că legionarii nu au nicio șansă în confruntarea cu Armata. Împuternicitul economic german în România i-a transmis lui Horia Sima că „pentru conducerea supremă germană, generalul Antonescu este garantul ordinii și securității trupelor germane din România, astfel încât legionarii nu pot conta pe nici un fel de sprijin german”[81]. Așadar, în câteva ore numai, H. Neubacher este informat că Hitler îl sprijină necondiționat pe Antonescu în conflictul cu Mișcarea Legionară, iar poziția sa prolegionară anterioară a fost imediat abandonată.
- Va urma -