S-a făcut și încă se face caz despre cuvintele, care, chipurile, legionarii le-ar fi scris pe o hârtie pusă apoi pe cadavrele agățate în cârlige, la Abator, care ar fi fost: „Carne Kușer”[1]. Și aceste cuvinte invocate de unii autori ca un adevăr istoric absolut fac parte din înșelătoria pusă la cale de cei care conduceau Abatorul, în ianuarie 1941.
În „Jurnalul” său, la data de 4 februarie 1941, Mihail Sebastian notează că este uluit de „măcelul de la București”[2], care a fost de o „ferocitate absolut bestială”[3]. Susține, deci, cu fermitate „că evreii măcelăriți la Străulești au fost atârnați de beregată de cârligele abatorului în locul vitelor tăiate. Pe fiecare cadavru se lipise o hârtie: carne Cușer”[4]. Deși nu a văzut cu ochii lui respectivele cadavre de la Abator, nici nu citează vreun nume sau sursă credibilă de unde să-i fi parvenit informația, Mihail Sebastian nu ezită să noteze: „Acum se dă ca absolut sigur...”[5], dând un caracter de adevăr absolut celor spuse de el despre acele cadavre de la Abator. Știind faptul că „Jurnalul” lui Mihail Sebastian a fost îndelung „prelucrat”, adnotat, „coafat” de cei care au pus mâna pe manuscrisul respectiv după 1944, am mari semne de întrebare că cele notate despre „evreii” agățați în cârlige la Abator au fost scrise de autorul „Jurnalului”. Însăși afirmația categorică „Acum se dă ca absolut sigur...” devine suspectă. De ce „acum”? Cine „dă”? A dat? Până la acel „acum” nu se știa sigur? De unde, cine i-a oferit certitudinea lui, tocmai „acum”? Cred, mai degrabă, că notațiile lui Mihail Sebastian despre „cazul” Abator au fost adăugate mai târziu de cineva, introduse cu un anumit scop. Iar scopul știm care a fost și este. De unde știa el că pe fiecare cadavru agățat era „lipită” o hârtie? Cum fusese lipită? De unde avea siguranța că pe hârtie scria ce scria? Cum de nu văzuse hârtiile respective Constantin Dărășteanu?
Comparând notațiile lui Sebastian cu declarația lui Constantin Dărășteanu, cu privire la cele văzute la Abator, constat că ele sunt radical diferite. Constantin Dărășteanu, martor ocular, mărturisește doar ceea ce a văzut cu proprii ochi; Mihail Sebastian, deși nu fusese la Abator, nici nu văzuse cu ochii lui cadavrele agățate în cârlige, are certitudinea, siguranță absolută doar în baza celor auzite de la unul sau altul, la 12 zile distanță de la tragedie, când cineva „dă” informația! De altfel, manuscrisul „Jurnalului” lui Mihail Sebastian, odată confiscat de comunitatea evreiască, după moartea autorului, a fost și supus unor operațiuni de curățire, fiind eliminate diferite fragmente sau chiar zeci de pagini care, publicate, ar fi adus prejudicii serioase imaginii evreilor din România. Afirm și susțin cele scrise mai sus, făcând trimitere la faptul că „Jurnalul” lui Mihai Sebastian de luni, 17 iunie 1940, și până miercuri, 1 ianuarie 1941, nu conține niciun cuvânt, nicio notă, nimic, dar absolut nimic despre vara neagră a prăbușirii României Mari (1940).
Niciun cuvânt despre agresiunea U.R.S.S. asupra României și a Axei, niciun cuvânt despre tragedia poporului român din acea vară a anului 1940, când Carol II a cedat U.R.S.S., Ungariei și Bulgariei patru provincii românești, dintr-o lașitate congenitală incredibilă. Dacă citim cele consemnate de Mihail Sebastian despre zilele rebeliunii legionare și imediat după eveniment, cu lipsa totală a notațiilor despre prăbușirea Statului român în vara anului 1940, tragedie națională unică, constatăm că pentru respectivul autor catastrofa României din 1940 (vara) nu a existat. Așa să fie oare?
Am convingerea că cei care au pus mâna pe manuscrisul „Jurnalului” despre care vorbesc, după moartea autorului, au eliminat pur și simplu jumătate de an din manuscris (17 iunie 1940 - 31 decembrie 1940). De ce au făcut-o? Din dorința de a ascunde adevărul. Mihail Sebastian avea vocația rostirii adevărului, cât și o accentuată conștiință a răspunderilor de scriitor. În „Jurnalul” său (vorbesc de manuscris), Mihail Sebastian a notat cu lux de amănunte tragedia neamului românesc din vara lui 1940, agresiunile, crimele evreilor basarabeni și nord-bucovineni contra Armatei și populației românești din iunie-iulie 1940. Nu era în firea lui Sebastian să ascundă adevărul.
Vă puteți imagina cum ar fi fost dacă notațiile lui Mihail Sebastian despre tragedia verii lui 1940 ar fi fost păstrate și publicate? Cine ar mai fi îndrăznit, astăzi, să nege crimele evreilor din teritoriile cedate U.R.S.S. în 1940 împotriva poporului român? Greu, dacă nu imposibil se mai putea nega acest fapt. Cu toate că, dacă fac trimitere la un alt „Jurnal”, al regelui Carol II, care a notat cu amănunte agresiunile evreilor împotriva românilor în acele zile (28 iunie - 3 iulie 1940), acuzând pe evrei de comportament criminal față de români[6]. În ciuda celor scrise negru pe alb de regele Carol II, în „Jurnal”, în legătură cu atacurile, crimele evreilor la adresa românilor, azi este total ignorat, ocultat.
Repet, am convingerea că cele „scrise” de Mihail Sebastian în „Jurnal” despre „cazul” Abator din 1941 nu au fost scrise de el, ci introduse de cineva străin, interesat să lovească în imaginea poporului român. Avem de a face, dacă ipoteza mea este corectă, cu o alterare ideatică a unei opere literare de mare valoare, cu intenții diversioniste, manipulatorii având scopul murdar de a ascunde adevărul istoric, așa cum a fost el perceput de un scriitor al acelui timp.
Mihail Sebastian a mai notat în „Jurnal” ceea ce se vorbea, luându-se după zvonurile răspândite în opinia publică cu privire la numărul evreilor uciși în pogrom. La nici o săptămână după lichidarea revoltei legionare, pe 29 ianuarie 1941, el notează în „Jurnal” cu privire la cifra oficială a morților dată publicității de către autorități „ceva mai mulți de 300”[7], pe care cifră el nu o crede, i „se pare redusă”[8]. Deși nu are nicio bază reală, niciun document ca probă, Mihail Sebastian nu ezită să afirme că „se mai vorbește de peste 6.000 de morți evrei”[9], și că cifra exactă „nu e posibil să se fixeze”[10], având convingerea că nu se va ști niciodată[11]. Și aceste notații pe care le-am redat succint mi se par a fi interpolate de o mână străină, iar nu de autorul „Jurnalului”. Guvernul, Președinția Consiliului de Miniștri dispunând de toate datele, verificate, centralizate, dă publicității numărul celor uciși în dramaticele evenimente din 21 – 23 ianuarie 1941, iar un civil oarecare, care nu ieșise din casă în zilele dramei, luându-se după zvonurile care circulau, nu are rețineri în a afirma cum că în acele evenimente au murit 6.000 de evrei!
Mai mult, deși datele oficiale, legale au stabilit limpede cifra victimelor, Mihail Sebastian (sau cel care i-a prelucrat manuscrisul - n. a.) nu se sfiește deloc să scrie negru pe alb cum că cifra morților evrei „nu o vom cunoaște niciodată” [12]. Comentariile, notațiile din „Jurnalul” lui Mihail Sebastian privind numărul morților evrei nu cred că îi aparțin, ele fiind opera unor mistificatori de profesie, care au alterat, modificat manuscrisul.
Radu Ioanid, expert în diversiune, mistificare și afirmații fără suport documentar, în cartea sa dedicată evreilor din România în anii 1940-1944, după ce notează despre evenimentele dramatice din 21-23 ianuarie 1941, afirmă ca și cum nu ar fi sigur despre cele ce scrie cum că la cei asasinați la Abator „se pare că deasupra lor se afla o inscripție pe care se putea citi „carne Kușer”[13].
Matatias Carp[14], la rândul său, susține că „în zorii zilei de 23 ianuarie”[15] 15 evrei au fost duși cu un autocamion, proprietatea „fabricii Podsudeck”[16] de la Prefectura Poliției Capitalei la Abatorul comunal unde au fost împușcați[17]. Același autor afirmă că „legionarii au ucis în masă, la Jilava, la Abatorul comunal Băneasa”[18], evrei, deși ceva mai sus dăduse cifra de 15 evrei uciși la Abator. 15 evrei uciși sau 13, uciși la Abator, așa cum afirmă Dinu C. Giurescu în marea sinteză de istorie națională[19]. Indiferent de cifra celor uciși la Abator, o tragedie rămâne o tragedie deoarece au fost uciși oameni nevinovați. A susține, cum a făcut-o Matatias Carp, că la Abator a fost un masacru generalizat, „crime în masă”, este pur și simplu un act de mistificare, de alterare a adevărului. Matatias Carp a mai notat că cei uciși la Abator au fost atârnați „de ceafă în cârlige folosite de parlagii”[20].
Apoi, ca și cum ar fi uitat că, cu câteva rânduri mai sus notase că 15 evrei fuseseră uciși la Abator, în dimineața zilei de 23 ianuarie 1941, scrie că în acel loc au fost „asasinați peste o sută de oameni”[21]. Ceea ce mi se pare de neînțeles, în legătură cu cele scrise de Matatias Carp, cu privire la crimele de la Abator, este faptul că acest autor, deși a scris cu doi – trei ani după evenimente, nu face nicio mențiune despre hârtiile lipite pe trupurile agățate în cârlige pe care scria: „carne Kușer”. Dacă Matatias Carp nu a scris despre așa-zisa hârtie lipită pe trupurile celor uciși cu cele două cuvinte, faptul dovedește că o asemenea blasfemie nu a existat. Impunerea hârtiei având notat pe ea „carne Kușer” ca adevăr istoric, s-a efectuat mai târziu în clasica tradiție a unor autori evrei de a altera adevărul, de a mistifica realitatea, de a minți.
În privința mistificării și a inventării unor crime contra evreilor, Radu Ioanid, de departe, este cel mai clasic exemplu. Radu Ioanid, deși știe că minte, că inventează un eveniment istoric, o face cu nonșalanță, acreditând falsuri istorice grosolane. Astfel, în cartea sa deja citată, Evreii sub regimul Antonescu, Radu Ioanid scrie negru pe alb că, la Galați, pe 30 iunie 1940, „cel puțin patru sute de evrei care încercau să părăsească România pentru a pleca în U.R.S.S. (de fapt, în Basarabia, care în acele zile fusese ocupată de Uniunea Sovietică în urma amenințării statului român cu războiul prin două note ultimative extrem de agresive din zilele de 26 și 27 iunie 1940 - n. a.) au fost masacrați lângă gara orașului Galați”[22].
În sprijinul afirmației sale, Radu Ioanid face trimitere la cartea lui Matatias Carp, Cartea Neagră, vol. II, planșa XI, unde, chipurile, s-ar afla documentul istoric care ar certifica înfăptuirea uciderii a 400 de evrei de către Armata Română „lângă” gara Galați, cum a scris el. Verificând trimiterea lui Radu Ioanid la cartea lui Matatias Carp, Cartea Neagră, am constatat că planșa XI, ce ar fi trebuit să conțină documentul probator, cu privire la uciderea a 400 de evrei de către Armata Română „lângă” gara Galați pe 30 iunie 1940, conține două acte oficiale din anul 1941, luna iulie. În partea stângă a planșei XI se găsește fotocopia unui Ordin al Ministerului de Interne, emis pe 18 iulie 1941, prin care se înștiințează că „toți evreii ce se găsesc în... (cuvânt indescifrabil) și prizonieri să fie puși la munci grele. Dacă fug se împușcă unul din 10. Dacă nu muncesc cum trebuie nu li se dă mâncare”[23]. În partea dreaptă a planșei XI se află fotocopia unui afiș al primăriei „Comunei urbane Pașcani”[24] din județul Baia, prin care populația este informată „că nici un evreu femee sau bărbat nu are voe să circule pe străzi între orele 18 până la 7 dimineața”[25]. De asemenea, afișul avertiza cetățenii că „orice act de trădare, agresiune, sabotaj sau terorism din partea evreilor sau a familiilor lor cât și a comuniștilor și a legionarilor comuniști se va pedepsi cu moartea”[26].
Proclamația aflată pe planșa XI, partea dreaptă a acesteia, datează din 4 iulie 1941 (la 12 zile de la începutul celui de-al doilea război de reîntregire națională) și era semnată de primarul orașului Pașcani, A. Hanciu. Așadar, întreb, în baza cărui document, probe, dovezi istorice susține Radu Ioanid că „lângă gara Galați” Armata Română a împușcat 400 de evrei? Niciunul! Avem de a face cu o invenție grosolană, cu o afirmație fără niciun suport documentar, cu o ficțiune ordinară. „Cazul” Galați dovedește că Radu Ioanid este lipsit de cea mai elementară probitate științifică, dovedindu-se, în acest caz, un adevărat falsificator al istoriei.
Alt autor, Nicolas M. Nagy Talavera[27], scrie că evreii uciși „la abatorul municipal unde „oamenii cei noi” (legionarii - n. a.) au inventat ceva original”. În timp ce mulțimea fascistă, aflată afară, se făcea că intonează în batjocură rugăciuni mozaice, evreii au fost măcelăriți conform ritualului evreiesc de sacrificare a vitelor. Încă în viață, ei au fost supuși tuturor fazelor de disecție pentru animale, iar în cele din urmă torsurile lor decapitate au fost agățate în cârlige și marcate „carne cușer”[28]. Documentul la care ne trimite Nicolas M. Nagy Talavera pentru a susține grozăveniile, atrocitățile descrise nu este document, ci articolul unui corespondent de presă englez, Robert St. John, ale cărui corespondențe externe din România începutului de an 1941 au fost publicate, în 1960, la Londra[29].
Nagy Talavera acordă credit nelimitat unui corespondent englez care a inventat minciuni de joasă speță despre crimele legionarilor de la Abator. Respectivul corespondent fabulează cu nonșalanță, afirmând că la crimă a asistat o „mulțime fascistă” care, chipurile, în momentul crimei ar fi intonat în semn de batjocură „rugăciuni mozaice”. Toți autorii evrei care au scris despre crimele de la Abator nu au scos un cuvânt, nu au menționat sub nicio formă „mulțimea fascistă” care asista, chipurile, la masacru, după cum nu au scris un cuvânt despre faptul că evreii uciși în acel loc ar fi fost decapitați, „supuși tuturor fazelor de disecție”, pentru ca apoi să fie agățați în cârlige. Tot respectivul corespondent englez, după ororile inventate cu privire la tragedia de la Abator, precizează că cei agățați în cârlige aveau „marcate” pe trupuri „carne cușer”[30]. Iar Nicolas M. Nagy Talavera a crezut asemenea aberații.
De la acest mitoman patologic, fac trimitere la corespondentul de presă englez, Robert St. John, s-a răspândit vestea mincinoasă în lume cum că morții de la Abator din ianuarie 1941 aveau aplicată pe trupuri neverosimila precizare: „carne cușer”. Avem de a face cu minciună ordinară, inventată de un ziarist iresponsabil, care voia să-și copleșească cititorii cu detalii macabre. Și totuși, Nicolas M. Nagy Talavera are puterea de a susține că prim ministrul României din acel moment a reprezentat pentru Legionari obstacolul cel mare care i-a oprit luni de zile pe aceștia „să înfăptuiască pogromurile și jafurile interzise de Antonescu”[31]. Nici mai mult, nici mai puțin. Să înțelegem bine. Nicolas M. Nagy Talavera a scris că Ion Antonescu i-a oprit luni de zile pe legionari să-i ucidă pe evrei.
Adevărul acesta este: din septembrie 1940 până în ianuarie 1941, Ion Antonescu s-a opus cu înverșunare intențiilor Mișcării Legionare de a ucide după bunul lor plac etnicii evrei din România. Am oferit solide dovezi în acest sens până acum, în paginile cărții de față. Uciderea celor 118 evrei de către legionari și bandele de borfași jefuitori, în zilele revoltei legionare din 21-23 ianuarie 1941, dovedește că evreii erau o țintă majoră pentru Horia Sima și ceilalți conducători ai Mișcării Legionare. Violențele, jafurile, crimele contra unor evrei în toamna anului 1940, pe care legionarii le-au comis, nu au fost efectuate cu acceptul primului ministru. Ion Antonescu era ținut la curent cu violențele legionarilor de către S.S.I. și Serviciul de Informații al Armatei.
A condamnat cu vehemență încălcările ordinii de către legionari, i-a admonestat și criticat cu duritate pentru fărădelegile comise cu toate că aceștia erau parte semnificativă a Puterii în Stat. Antonescu a suportat cu greu și cu mari dificultăți încălcările Legii și ordinii de Stat, de către legionari, dar nu a avut suficientă determinare să-i înlăture de la guvernare încă din toamna anului 1940. Iar motivul era unul singur: Germania, Hitler și anturajul său, în toamna anului 1940, sprijineau puternic Mișcarea Legionară.
Horia Sima are o poziție cu totul specială cu privire la uciderea celor 118 evrei în București, afirmând că uciderea acestora s-a produs „după dezlănțuirea loviturii de stat a generalului Antonescu, între 21-23 ianuarie 1941”[32]. Evreii nu au fost uciși de legionari, susține Horia Sima, ci de elemente iresponsabile de la periferia populației Capitalei.
De asemenea, Horia Sima îl acuză pe Ion Antonescu ca fiind vinovat de crimele din timpul revoltei din 21-23 ianuarie 1941, pe motiv că acesta a premeditat, și pregătit, „cu toată minuțiozitatea”[33] „lovitura de stat”[34]. Inversând tendențios, manipulatoriu sensul și desfășurarea evenimentelor din ianuarie 1941, Horia Sima susține fără jenă o enormitate, acreditând un fals istoric grosolan.
Iată cum explică Horia Sima crimele din timpul revoltei legionare: „Evreii uciși sunt în primul rând victimele rebeliunii lui Antonescu contra formelor constituite ale Statului”[35]. Pe lângă Ion Antonescu, Horia Sima îi acuză și pe evreii înșiși de a fi părtași la „lovitura de stat” a acestuia, căci l-au împins pe primul ministru să lovească în legionari „pe la spate”[36]. În viziunea lui Sima, victimele ar fi fost vinovate: „Evreii au fost beligeranți în această acțiune. Pe Filderman, președintele evreilor din România, l-am văzut adeseori urcând sau coborând scările Președinției, mergând sau venind de la consfătuire cu Antonescu.
El n-a fost străin de lovitura de stat a Generalului. Când ești beligerant, trebuie să te aștepți și la pierderi”[37]. Asemenea inepții, străine adevărului istoric, sunt specifice lui Horia Sima, un maestru al diversiunii și manipulării în tot ceea ce a scris el. A-l acuza pe Antonescu de a fi dat „o lovitură de stat”, a-i acuza pe evrei că sunt responsabili de crimele din ianuarie 1941, de evenimentul tragic în sine, absolvind Mișcarea Legionară de orice răspundere, este un semn de orbire și minciună patologică. Mii de oameni au văzut, au asistat la crimele comandourilor legionare, la dezordinile și jafurile efectuate de legionari între 21-23 ianuarie 1941, dar și de bande de borfași, formate din declasați ai societății, Horia Sima, însă, neagă totul, contestă totul, aruncând vinovăția asupra altora, ca și asupra victimelor însele.
Ioan Hudiță, lider politic al Partidului Național Țărănesc, a fost, și el, martor al revoltei din ianuarie 1941, pe care în timp real o numește „rebeliune”[38] legionară. Ioan Hudiță a observat, atent și cu deosebită pertinență, pregătirea revoltei legionare, desfășurarea ei. Pe 22 ianuarie 1941, a observat jafurile, violențele din Capitală. Din „Jurnalul” lui Hudiță am aflat câteva detalii despre discursul lui Constantin Petrovicescu din 19 ianuarie 1941 (pe care el îl pune în seara zilei de 20 ianuarie 1941), la radio, unde a făcut „o apologie inadmisibilă a legionarismului pentru un militar în activitate și pe deasupra și ministru de Interne”[39]. Tocmai acest discurs al lui Constantin Petrovicescu l-a determinat pe Ion Antonescu să-l demită imediat din demnitatea de ministru pe Constantin Petrovicescu. Străbătând orașul în seara de 21 ianuarie 1941, cu mașina, Ioan Hudiță a observat pe viu jafurile, violențele anarhiștilor: „Când am trecut cu mașina prin regiunea Oborului”, a notat Ioan Hudiță în „Jurnalul său Politic”, „am auzit tot felul de strigăte și țipete, zgomote de vitrine sparte ale magazinelor evreiești; în întuneric fugeau în toate părțile bande de borfași cu saci în spate.
Sergenții de stradă dispăruseră cu toții. Orașul era lăsat la discreția bandelor de borfași și de țigani. Sânt și legionari printre ei? Cine știe? La adăpostul întunericului orice ticălos își poate face de cap”[40]. Întrebarea lui Ioan Hudiță, dacă existau și legionari în rândul jefuitorilor de magazine și case evreiești, probează că revolta din 21-23 ianuarie 1941 a permis elementelor anarhice, antisociale să comită fărădelegi și crime. Însuși Antonescu a înfierat, așa cum am subliniat ceva mai sus, elementele declasate de la periferia societății, care s-au folosit de evenimente pentru a înfăptui fărădelegi și crime. Și pe 22 ianuarie 1941, în „Jurnalul său politic”, Hudiță a notat că „în cartierele evreiești din Călărași, Dudești, și Lipscani bande legionare și de borfași au devastat cea mai mare parte din prăvălii și au ucis un mare număr de evrei”[41].
După lichidarea rebeliunii legionare, Ioan Hudiță notează că toată lumea era fericită că legionarii au fost învinși de Antonescu (vezi însemnarea de vineri, 24 ianuarie 1941), și că „la ora aceasta se știe doar atât, că sunt câteva sute de morți evrei, că unii dintre ei au fost duși și uciși la abatorul Capitalei, fiind spânzurați ca animalele”[42].
Constatăm faptul că, la fel ca și Mihail Sebastian, și Ioan Hudiță, imediat după evenimente, susține fără a fi sigur de numărul celor uciși, cum că câteva sute de evrei au fost uciși de legionari. Amănuntul cu Abatorul, de care vorbește și Ioan Hudiță, dovedește că într-adevăr acolo au fost uciși oameni și batjocoriți după moarte. La Hudiță nu există consemnat (nici nu avea cum să existe) detaliul macabru cum că pe cadavrele celor expuși la Abator s-ar fi aflat scris „carne cușer”, deoarece asemenea monstruozitate a fost inventată de un corespondent de presă englez, mitoman și iresponsabil, Robert St. John.
Moses Rosen, în cartea sa autobiografică, „Primejdii, Încercări, Miracole”[43], a notat că legionarii au ucis evrei „la abatorul orașului”[44], unde „li s-au tăiat gâtlejurile și au fost agățați în cârlige, cu inscripția „carne cușer”[45]. La 1990, când Moses Rosen își publică memoriile, fabulația, invenția ziaristului englez devenise deja fapt istoric cert. Și, de atunci înainte, adică din anul 1990, minciuna macabră cu „carne cușer”, pe care un iresponsabil a inventat-o în scopuri diversioniste, a fost însușită de oricine a scris și scrie despre tragicele evenimente din 21-23 ianuarie 1941 din România. Și totuși, dacă cei agățați în cârlige, la Abator, au fost români, conform declarației lui Constantin Dărășteanu? Și nu evrei?
Un episod neobișnuit, în zilele rebeliunii legionare din ianuarie 1941, îl constituie încercarea regelui Mihai de a interveni ca mediator în conflictul dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. Ion Antonescu, conform celor declarate de el însuși, în aprilie 1946, în fața așa-zisului Tribunal al Poporului, era convins că Mișcarea Legionară, Horia Sima au intenționat să-l aducă pe regele Mihai la București, pe 21 ianuarie 1941, să-l facă „prizonier”[46] cu scopul de a-l șantaja pe Ion Antonescu să capituleze. Regele Mihai, alături de mama sa, Elena, aveau convingerea că legionarii îl vor înlătura de la putere pe Ion Antonescu, și că Mișcarea Legionară ar reprezenta viitorul României.
Pe 21 ianuarie 1941, Horia Sima a trimis doi legionari la Sinaia, însoțiți de colonelul Mircea Tomescu, care era cunoscut ca un puternic susținător al legionarilor[47], „ca să-l roage pe rege să vie la Legiune”[48]. După Ion Antonescu, colonelul Mircea Tomescu „era un om care nu știa ce voia”[49]. Îndemnat de Mircea Tomescu, adjutant regal, regele Mihai părăsește reședința de la Sinaia, în ziua de 21 ianuarie 1941, îndreptându-se spre București. Postul de jandarmi de pe șoseaua Sinaia-Ploiești sună la cabinetul militar al lui Ion Antonescu, informându-l pe colonelul Mircea Elefterescu că regele se îndreaptă spre București[50]. Mircea Elefterescu îl informează pe Ion Antonescu despre acest fapt, care sună la Palat, punându-i în vedere regelui Mihai „să nu care cumva să plece și să se amestece, pentru că nu se știe ce se întâmplă.
Era în perioada de cea mai mare criză, când eu îmi adunam forțele, nu știam ce se poate întâmpla”[51]. În ciuda rugăminții lui Ion Antonescu, regele Mihai, sfătuit insistent de colonelul Mircea Tomescu, consilierul său militar, a plecat spre București. Generalul Ion Antonescu a explicat plecarea regelui de la Sinaia spre București, în ziua de 21 ianuarie 1941, ca un gest de poziționare a acestuia alături de tabăra învingătoare (Mișcarea Legionară) pe care o și vedea biruitoare în conflictul cu Antonescu. În opinia lui Antonescu, „regii, care sânt totdeauna oportuniști, sânt întotdeauna de partea învingătorului și-și iau precauțiuni din timp în acest scop”[52]. În pofida sfatului lui Antonescu, regele Mihai, însoțit de Mircea Tomescu și doi legionari[53], a părăsit palatul îndreptându-se spre București.
Fiind informat la timp, Ion Antonescu îi ordonă lui Al. Rioșanu „să caute să oprească pe rege”[54]. Al. Rioșanu, însoțit de o subunitate de jandarmi, „a reușit să-l prindă (pe rege - n. a.) la Câmpina, la podul peste apă”, comunicându-i lui Mihai mesajul: „D-l general vă roagă să vă înapoiați la Sinaia, altfel riscați să pierdeți Tronul”[55]. Intenția regelui Mihai era să-i salveze pe legionari, iar la un moment favorabil să-l răstoarne pe Antonescu[56]. Drept pedeapsă pentru faptul de a-l fi îndemnat pe rege să se implice în conflictul dintre Antonescu și legionari, Mircea Tomescu este îndepărtat din poziția de adjutant regal și trimis la comanda unei unități[57], Antonescu neiertându-l niciodată, deși, cu excepția gestului din 21 ianuarie 1941, valorosul ofițer i-a fost fidel, loial lui Antonescu până în august 1944.
Pentru Horia Sima, deloc surprinzător, tentativa regelui Mihai „pentru a mijloci o aplanare a conflictului dintre Legiune și General”[58] i s-a părut a fi un gest firesc, normal, constituțional[59]. După Horia Sima, regele Mihai, odată venit la București, intenționa să-i retragă lui Antonescu „deplinele puteri”[60]. Apoi urma să desemneze un nou guvern condus de mareșalul Prezan, care guvern ar fi avut ca misiune principală „să procedeze la alegeri cu toate partidele”[61], alegeri care ar fi adus victoria zdrobitoare a Mișcării Legionare, fabula Horia Sima[62].
Aproape toți conducătorii legionari, după evenimente, au fost salvați de germani - peste 300[63], care i-au dus în Germania, fiind internați în lagăre și tratați decent. Germanii, oferind protecție și adăpost conducătorilor legionari, urmăreau să aibă mijloc sigur pentru a-l șantaja pe Antonescu „pentru alte eventualități”[64]. În timp real, Antonescu știa că „toți”[65] conducătorii legionari, „fugiseră în Bulgaria, deghizați în haine germane și ascunși în camioanele lor”[66].
Salvarea conducătorilor legionari, fuga lor în Germania, după reprimarea rebeliunii, s-a datorat intervenției Serviciilor Secrete germane, în persoana lui von Bolschwing, care a decis acest fapt pe răspunderea sa[67]. Nu mult după evenimente, von Bolschwing va fi demis din funcție și trimis într-un lagăr de concentrare „din cauza amestecului său în favoarea legionarilor”[68].
Imediat după zdrobirea revoltei, Antonescu a hotărât formarea de tribunale militare care au judecat pe rebeli, cei vinovați fiind condamnați în 24 de ore, iar sentința fiind pusă în aplicare „după alte 10”[68] ore. În opinia lui Horia Sima, triumful lui Ion Antonescu în conflictul cu Mișcarea Legionară a însemnat pentru România „o calamitate istorică”[70]. Evident, calamitatea istorică a însemnat pentru legionari înfrângerea suferită și scoaterea lor definitivă din viața publică a Țării, iar nu pentru România.
Înfrângerea Mișcării Legionare a salvat de la o soartă dramatică comunitatea evreiască din România. În caz de biruință, nu am îndoieli că Horia Sima ar fi aliniat România Germaniei în vederea exterminării populației evreiești din România, conform strategiei naziste din anii ultimului război mondial!
Adăpostiți în Germania, cei peste 300 de conducători legionari, în frunte cu Horia Sima, au reprezentat, așa cum am precizat, un instrument cu care germanii au șantajat statul român: „ori de câte ori erau nemulțumiți (germanii - n. a.) de nesatisfacerea cererilor lor economice, sau de numărul de trupe române pe Frontul de Est, amenințau în surdină că ei au guvern gata pregătit în Germania și ne putem pomeni într-o dimineață că aterizează pe aeroportul Băneasa”[71].
Ștefan Palaghiță a tras o concluzie corectă, de bun simț, cu privire la urmările revoltei legionare, apreciind că tragedia a avut „urmări catastrofale pentru țară și pentru Legiune”[72].
În zilele de 25 și 26 ianuarie 1941, Ion Antonescu rămâne închis în casă „fiind răcit”[73], sau „bolnav”[74], cum e consemnat pe ziua de 26 ianuarie 1941. Deși suferind, stând la pat, în cele două zile, Ion Antonescu primește „mai multe persoane intime în audiență și rezolvă corespondența zilnică”[75]. Persoanele primite, ale căror nume „Jurnalul” nu le menționează, au discutat cu Ion Antonescu constituirea noului guvern[76]. Și pe 27 ianuarie 1941, medicul îl oprește pe Antonescu de a „ieși din casă”[77], faptul neîmpiedicându-l ca în aceeași zi să definitiveze lista noului guvern. La ora 14:00, în ziua de 27 ianuarie 1941, membrii noului guvern depun jurământul în fața lui Ion Antonescu.
În aprilie 1946, la deseori menționatul proces stalinist intentat lui însuși și câtorva colaboratori ai săi, Ion Antonescu a declarat că în zilele de după lichidarea revoltei legionare ar fi intenționat să constituie un guvern „de Uniune Națională”[78], nu a reușit să-l constituie pe motiv că „partidele au răspuns: guvern de militari”[79], refuzându-i orice colaborare. Ezitările sale de a forma un guvern de militari au durat o săptămână[80].
Consultându-i pe Iuliu Maniu, Gh. I. Brătianu, Ion Mihalache, cât și „alți oameni”[81], Antonescu a fost refuzat de aceștia, care l-au îndemnat să formeze un „guvern militar” [82]. După Ion Antonescu, oamenii politici au refuzat să intre în noul guvern de frica legionarilor. Iată cuvintele lui Antonescu: „În realitate, la toți le era frică de răzbunarea legionară”[83]. Neprimind sprijin din partea liderilor politici, Ion Antonescu formează guvernul „cu generalii Sichitiu, Rosetti și alții”[84], în 27 ianuarie 1941.
În guvernul nou format de Ion Antonescu, care a depus jurământul pe 27 ianuarie 1941, ora 14:00, au intrat 11 generali, un locotenent-colonel și câteva persoane civile (patru), ca subsecretari de stat la diferite ministere[85]. Între aceștia, numim pe generalul Iosif Iacobici, la Apărarea Națională; generalul Dumitru Popescu, ministru de Interne; generalul Radu Rosetti, la Educație Națională; generalul N. Stoenescu, la Ministerul Finanțelor; generalul Gh. Potopeanu, la Ministerul Economiei Naționale[86]. Cu miniștrii noului guvern Ion Antonescu, constituit la 27 ianuarie 1941, ne vom întâlni în unele secțiuni ale cărții de față când vom analiza unele ședințe de guvern din cursul anului 1941.