70 de ani de la Declanşarea Războiului Sfânt pentru refacerea României Mari şi zdrobirea comunismului

Războiul mondial din 1939-1945, cel mai mare conflict armat din istorie în privinţa proporţiilor şi a consecinţelor sale, directe ori indirecte, apropiate ori îndepărtate, se înscrie ca un eveniment major al trecutului umanităţii. Iar, în context, participarea României la conflagraţie, începând cu data memorabilă de 22 IUNIE 1941, incontestabil una dintre Zilele Astrale ale Istoriei Neamului, nu mai puţin decât 24 Ianuarie 1859, 9 Mai 1877 sau 1 Decembrie 1918, toate determinând deopotrivă şi în chip crucial evoluţia şi destinul nostru pe largi spaţii şi decenii în devans. Este motivul pentru care editorii Jurnalului de război al ilustrului Mareşal Ion Antonescu au decis şi tipărit integral, graţie Editurii Tipo Moldova din Iaşi, în trei volume, sub titlul PACE ŞI RĂZBOI, însumând peste două mii de pagini, monumentalul document, probă şi pledoarie strălucită pentru acţiunea politico-militară perfect justificate a României împotriva URSS din 1941-1944.

Conflagraţia mondială din 1939-1945 în ansamblu şi Războiul din Est al României îndeosebi reprezintă evenimente care deja s-au instalat detaşat în preferinţele şi preocupările istoricilor, şi nu numai ale lor, fapt de pe urma căruia s-a acumulat, în ultimele decenii cu predilecţie, o literatură internaţională uriaşă, fără egal în nici un alt domeniu al trecutului.
Apariţia Jurnalului era cu atât mai mult necesară cu cât, din scopuri străine cercetării ştiinţifice moderne şi obiective a trecutului neamului sau pur şi simplu ostile României Eterne, sunt încurajate, în interior şi exterior, cele mai fantastice teorii şi scenarii despre Războiul din Est şi, mai ales, despre personalitatea Mareşalului Ion Antonescu şi deciziile luate, despre aşa-zisul holocaust etc.
Examinând desfăşurarea şi semnificaţia campaniei din Est, generalul Platon Chirnoagă a observat, în calitatea-i de istoric militar deosebit de avizat al evenimentelor: armatele române s-au luptat trei ani „ca să-şi salveze independenţa şi hotarele", iar bătălia Moldovei s-a încheiat „printr-un uriaş dezastru militar... în care s-a decis soarta poporului român". Iar în continuare: „(Poporul român) a fost înfrânt datorită superiorităţii formidabile în oameni şi armament a inamicului, dar şi datorită ajutorului pe care l-au dat Anglia şi SUA acestui inamic, printr-o alianţă nenaturală şi ilogică a democraţiilor occidentale, apărătoare ale libertăţilor naţiunilor, cu totalitarismul ruso-comunist. Prin această alianţă, cele două Mari Puteri Occidentale au contribuit în mod decisiv la înfrângerea României. Prin ajutorul pe care i l-a dat până la urmă (Occidentul), Rusia Sovietică a reuşit să zdrobească mai întâi puterea poporului român, apoi să-l subjuge şi să-i impună regimul de sclavie al comunismului".
Prezenţa României pe Frontul de Est a avut consecinţe incalculabile, imediate şi pe termen lung, la care trebuie adăugate pierderile de război, iar mai presus de toate, sacrificiile de vieţi omeneşti. După 1945, Rusia învingătoare, aflată între „arbitrii păcii", nu a voit şi nu a ştiut să-şi reprime spiritul de răzbunare, impunând României un tratament extrem de sever, ce mergea de la rapturi teritoriale flagrante şi până la plata ultimei pretenţii a celui din urmă cetăţean sovietic. La tot ceea ce ea dorea să rezerve României, s-a adăugat, după 1945, faptul că, o dată învingătoare şi cu forţele militare sau de securitate instalate pe teritoriul românesc, Rusia a exportat în România sistemul comunist, care a afectat, grav şi pe durata mai multor decenii, procesul firesc al evoluţiei istorice a poporului român. Este imposibil de precizat dacă, astăzi încă, în momentul apariţiei prezentei sinteze, consecinţele acestei nenorociri nu se resimt şi cursul natural al istoriei noastre a fost pe deplin reluat?
Purtat în condiţiile generale create şi întreţinute de marii beligeranţi, Războiul României a fost total, ceea ce a antrenat pentru statul român cheltuieli imense, care, în mod precis, n-au ajuns încă a fi pe deplin evaluate. Nimic nu a fost însă mai presus de pierderile omeneşti, şi acestea încă netotalizate sistematic. Câteva cifre sunt, desigur, semnificative. Aşa, de pildă, în campania pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei s-au înregistrat, de-a lungul a numai 33 de zile, 24 396 victime omeneşti, dintre care 5 011 morţi, restul fiind răniţi ori dispăruţi. Bătălia Odesei din toamna anului 1941 nu a fost „mai simplă" cu cei 17 729 morţi, 63 345 răniţi şi 11 471 dispăruţi, cifre depăşite de episodul Stalingrad (luptele din perioada 15 noiembrie 1942 - 15 martie 1943): 15 566 morţi, 67 183 răniţi şi 98 692 dispăruţi. Cumulând datele cunoscute până în prezent cu informaţiile desprinse din arhivele militare, conchidem că pierderile omeneşti pe Frontul de Est au totalizat aproximativ 625 000 morţi, răniţi sau dispăruţi.
În ansamblu, Campania din Răsărit, cu succesele şi eşecurile, nu mai puţin cu consecinţele ei dezastruoase (Convenţia de Armistiţiu, Tratatul de Pace din 1947, ulterior celelalte „acorduri" financiar-economice şi politice), cu obligaţiile lor înrobitoare şi răşluirile de teritorii istorice, cu ocupaţia sovietică brutală combinată de comunizarea forţată a ţării şi consecinţele sale dezastruoase, a influenţat pentru decenii evoluţia României. Efectele le resimţim din plin şi în prezent.