Repere cronologice

- 2 iunie 1939, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.
 - 14 ianuarie 1939. Gheorghe Davidescu a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) la Moscova (1939 - august 1940);
- 15 august 1939, ora 4.30. Von Schulenberg primește o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului afacerilor externe al celui de-Al Treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i prezenta următorul text: „Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergențe de concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile între cele două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou. [...] Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor naturale sunt aceleași. [...] Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea Baltică și Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre deplina satisfacție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. [...] Nu încape îndoială că politica germano-sovietică a ajuns azi la o răscruce istorică. Deciziile privitoare la politica ce va fi urmată, în viitorul imediat, de către Berlin și Moscova, vor marca hotărâtor, timp de generații, natura relațiilor dintre poporul german și popoarele Uniunii Sovieticie [...] În lumina experienței trecutului, guvernelor Reich-ului și al U.R.S.S. trebuie să le fie limpede ca lumina zilei că democrațiile capitaliste occidentale sunt dușmanul implacabil atât al Germaniei național-socialiste, cât și al Uniunii Sovietice. [ ...] Diferendele dintre [Polonia și Germania] ar putea lua o turnură care le-ar priva pe cele două guverne [german și sovietic] de posibilitatea restabilirii prieteniei germano-sovietice, și, poate, de rezolvarea de comun acord a chestiunilor teritoriale din Europa de Est. În consecință, conducătorii celor două țări nu ar trebui să lase lucrurile la voia întâmplării ci să acționeze la momentul oportun”.

Ca urmare, von Ribbentrop solicită o întrevedere directă, la Moscova, cu Molotov și mai ales cu Stalin. În fața unor propuneri atât de atrăgătoare, Molotov se arată gata să semneze un pact de neagresiune. Pe 17 august, ora 1.00, von Ribbentrop confirmă acordul Berlinului și adaugă că Führer-ul este foarte grăbit, din cauza faptului că, „de la o zi la alta, pot avea loc incidente serioase”. Drept răspuns, Molotov se declară gata să-l primească pe ministrul de externe al Reich-ului, investit cu toate puterile, cu condiția să fie prevăzută, în același timp cu pactul, și „încheierea unui protocol special care ar preciza interesele părților semnatare cu privire la anumite chestiuni de politică externă și ar fi parte integrantă a pactului. În paralel, dezamorsează și problema opozițiilor ideologice, explicând că „princicipiul coexistenței pacifice a diferitelor regimuri politice este un principiu de mult stabilit al politicii externe a Uniunii Sovietice”[1].

- 13 iunie 1940. Gheorghe Davidescu îl informează pe Viaceslav Molotov, comisarul sovietic însărcinat cu afaceri străine, că guvernul român era de acord cu numirea lui A. Lavrentiev  ca ministru al U.R.S.S. la Bucureşti.

- 21 iunie 1940, noul reprezentant plenipotențiar sovietic sosește în Gara de Nord, cu acceleratul de dimineață, venind dinspre Tiraspol. Este salutat cordial de către un înalt consilier din Ministerul Afacerilor Externe, urându-i-se „bun sosit”. Conform oficiosului guvernamental „România”, soției sale i s-a înmânat „o splendidă jerbă de trandafiri albi”. Același ziar adăuga: „Fără a face nici o declarație, dl. ministru al U.R.S.S. și suita au pornit la sediul legației din șoseaua Kiseleff”. Tăcerea reprezentantului sovietic a fost primită cu surprindere, în condițiile în care pregătirile diplomatice ale sovieticilor pentru prezentarea ultimatumului au fost făcute în secret.
- Oficiosul nazist „Berliner Boersenzeitung” menționa: „Prin trimiterea noului ministru la București, Uniunea Sovietică a dovedit voința de a normaliza raporturile dintre cele două țări”. În cadrul aceluiași comentariu, ziarul berlinez atrăgea atenția cititorilor asupra unor convorbiri oficiale care ar fi urmat să aibă loc în aceeași săptămână între ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, și ministrul plenipotențiar sovietic de la București. Convorbirile, prezentate de publicația nazistă drept certe, nu au mai avut loc niciodată[2].
- 22 iunie 1940. Cu doar câteva zile mai înainte ca U.R.S.S. să-și prezinte ultimatumul, francezii au capitulat, iar Anglia şi-a retras retrăsese ultimele trupe din Europa, fapt în urma căruia toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice pierzându-şi orice vaalabilitate.
- 23 iunie 1940 - circa 23 de avioane sovietice au depășit frontiera cu România şi au pătruns în spaţiul aerian românesc până deasupra Chişinăului[3], ceea ce a constituit o agresiune aeriană asupra României.
- 24 iunie 1940. Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia, fiind uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, fiindcă acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune. În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc[4].

În cartea de memorii „Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” a lui Viaceslav Molotov, acesta relatează astfel circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia: „Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă”. Germanii mi-au spus: « Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți? », « Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta ». « Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost parte a Austriei și apoi a României! » a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. « Da, dar ucrainenii trebuie să se unească! » […] Schulenburg...a oftat și apoi a zis: « Voi raporta guvernului meu ». A raportat și Hitler a aceptat”[5].

Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia”. Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de U.R.S.S. în 1939 ca urmare a invaziei germane-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

- 26 iunie 1940, ora 22:00.  Reprezentantul României la Moscova, Gheorghe Davidescu a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, Comisarul poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S., Viaceslav Moltov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României fără nici o explicație, nota ultimativă adresată României, un ultimatum  prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică[6]: „În anul 1918, profitând de slăbiciunea momentană a Rusiei țariste, România a ocupat în mod injust și abuziv teritoriul Basarabiei, distrugând astfel unitatea organică și seculară a acestei provincii cu restul Rusiei. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată și sub nici o formă această răpire samavolnică. Necesitatea de a întreține bune relații politice în această parte a Europei și actuală situație internațională cer o soluționare imediată a acestei probleme de litigiu. Uniunea Sovietică consideră oportun și necesar că Basarabia să fie restituită imediat, iar pe de altă parte cere să i se cedeze Nordul Bucovinei, care reprezintă o unitate organică cu restul teritoriilor locuite de ucraineni. În același timp, cedarea acestei regiuni din Bucovina constituie o compensație justă pentru repararea nedreptății săvârșite prin stăpânirea abuzivă a Basarabiei timp de 22 de ani. În consecință, guvernul U.R.S.S. pretinde:
1. Cedarea imediată a Basarabiei;
2. Cedarea imediată a nordului Bucovinei.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul Regal Român va găsi oportun să se ajungă la o soluționare pașnică a problemei, a acestui conflict, și așteaptă răspunsul cuvenit în cadrul zilei de 27 iunie 1940, ora 12 (ora Moscovei)”.

În conţinutul notei ultimative se mai preciza: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”[7].

- 27 iunie 1940. Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”. Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:
1. Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui(Carol al II-lea - n. n.) a avut (loc) ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.
2. Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul U.R.S.S. ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.
3. Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu U.R.S.S., a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică. Se așteaptă răspunsul guvernului U.R.S.S. la propunerea guvernului român”[8].

- 27 iunie 1940 - Încercarea României de a negocia a fost tratată nu doar cu o respingere categorică, ci  şi cu nouă notă ultimativă sovietică prin care se  cerea evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile. În aceeași zi este dat un înalt decret regal prin care era mobilizată întreaga armată de uscat, aer și marină. Decretul a fost contrasemnat de Gheorghe Tătărescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul de corp de armată Ion Ilcușu. Conform ziarului „Universul”, ca urmare a decretului de mobilizare „Bărbați tineri sau mai vârstnici, de toate categoriile iau cu asalt trenurile, fiecare voind să ajungă cât mai repede la unitățile lor[9].

- 27 iunie 1940 - A două notă ultimativă sovieticii cereau ca evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei să fie realizată în patru zile: „Guvernul U.R.S.S. ia act de dorința României de a soluționa pașnic conflictul și cere:
- În termen de patru zile, cu începere de la 28 iunie 1940, orele 12.00 (ora Moscovei), teritoriul Basarabiei și al Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele și autoritățile române.
- Pe de altă parte, în mod succesiv, același teritoriu va fi luat în stăpânire de către forțele Armatei Roșii.
- La 28 iunie 1940, forțele Armatei Roșii vor ocupă punctele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă.
- Autoritățile române vor trebui să predea în perfectă stare și în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale etc.
- Se va constitui o comisie mixtă plenipotențiară care va reglementa formalitățile predării.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernul Regal Român până la 28 iunie 1940, ora 12 (ora Moscovei)”.

- Noaptea de 27/28 iunie 1940. Rezultatul votului în urma căruia, în Consiliul de Coroană, a fost luată decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată cu următoarele rezultate : 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ştefan Ciobanu, Silviu dragomir, Victor iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu, Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop; 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Aurel Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Cristu, Mitiţă Constantinescu, Mihai Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei Ioan Ilcuş  (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tatărescu  (prim ministru), Florea Ţenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei); o abținere: Victor Antonescu[10]

- 28 iunie 1940. Guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, urmare a „sfaturilor” primitedin partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice. Toate cotidianele vremii care apăreau în România, aveau prima lor pagină incadrată în chenar negru. După un ultimatum deosebit de insolent prin care U.R.S.S. cerea guvernului român să-i fie cedate Basarabia și nordul Bucovinei (faptic, acestora li se va adaugă și Ținutul Herţa), se consuma primul mare rapt teritorial al acelui an de cumpăna - ocuparea prin forță a Basarabiei și a nordului Bucovinei, de către Uniunea Sovietică.

Populaţia din teritoriile menţionate au fost anunţate abia în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, de intrarea iminentă a trupelor sovietice în Cernăuţi, Chişinău, Tighina şi Cetatea Albă. Nu fusese luată nici o măsură prealabilă, deşi cu luni de zile înainte, factorii de răspundere ştiau, că Uniunea Sovietică avea în vedere reanexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Nerespectând termenul pe care l-au impus în a doua nota ultimativă, sovieticii au ocupat oraşele Cernăuţi şi Chişinău încă din data de 29 iunie 1940.

Mulţi români nevinovaţi au căzut victime abuzurilor Armatei Roşii, comise asupra celor care încercau să se refugieze dincoace de Prut, una din dureroasele amintiri fiind măcelul românilor seceraţi fără milă de gloanţele grănicerilor sovietici, la 1 aprilie 1941, la Fântâna Albă, în Bucovina. Purtau în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină). Erau neînarmaţi şi aveau asupra lor doar merinde pentru drum.  Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi este puţin probabil să se afle vreodată, dar puţinii supravieţuitori estimează că ar fi fost între  3.000 şi 5.000 de săteni. După masacru, răniţii au fost târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind încă în viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de N.K.V.D. din Hliboca (Adâncata) şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. După câteva zile, mii de familii au fost  adunate cu forţa, urcate în trenuri şi deportate în Siberia, numai pentru  „vina” de a fi români.

Nu după mult timp, în ziarul „Universul” a apărut cutremurătorul articol al marelui savant Nicolae Iorga, cu titlul „De ce atâta ură?”[11]: „Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumăratele acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale căror valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De unde atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.                                                                                                             

Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire. [...] Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, la Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată cu bucurie de evreii din aripa stângă şi comunişti”[12].

Deosebit de relevant este şi comentariul lui Paul Goma din lucrarea sa,  „Basarabia şi problema”: „Nu am auzit să fi existat vreun singur evreu, atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina « Săptămânii roşii » (28 iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat verbal - necum să se opună - coreligionarilor beţi de ură  (de rasă, nu de clasă) care s-au dedat la acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii civili porniţi în refugiu [...] Firește, « nu (chiar) toți evreii », care au scris despre cauza « masacrării din senin» a evreilor de către români, între 1941 și 1943 ignoră cu o superioritate - de - rasă inadmisibilă (și analfabetă - să facă asta numai din analfabetism?, ei, Oameni ai Cărții?) adevărul istoric, cronologic:

- întâi - 28 iunie -3 iulie 1940 - a avut loc părăsirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța: în timpul evacuării tragice, victime au fost românii și doar ei;
- apoi - după un an încheiat și o zi (29 iunie 1941) a fost Pogromul de la Iași, primul act sângeros - victime: evreii din România. Adevăr care mai spune: „evacuarea armatei și a civililor din Teritoriile Ocupate de U.R.S.S. în iunie-iulie 1940 a constituit, din partea evreilor, nu a rușilor ocupanți prilej de agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-româneasă, anti-goi, anti-creștină (încălcarea poruncii a 6-a);

- şi încă mai spune cronologia: agresiunea din partea evreilor în timpul evacuării militarilor, a civililor români din teritoriile cedate a semnificat «Ochiul prim » ; iar ce s-a întâmplat - după un an de zile - inadmisibil, neprobabil, criminal, condamnabil (dealtfel vinovații au și fost condamnați, mulți executați până în 1946) - a fost replică la agresiune, « Ochiul scos » pentru Ochiul prim: Răzbunarea românului (și) pe evreu - de la individ la individ - pentru răul personal făcut individului; Pedepsirea - de către stat - a cetățenilor români (nu doar evrei) vinovați de colaborare cu inamicul pe timp de război, pentru răul făcut comunității noastre, mai ales prin înrolarea voluntară, entuziastă în Armata Roșie, inamică, și lupta - și ura feroce - împotriva Armatei țării lor : România”[13].

Anul 1940 a fost an de sacrificii pentru români: agresiunea sovietică din 28 iunie 1940 a fost urmată de impunerea de către Germania şi Italia, la 30 august 1940 a Diktatul de la Viena - prin care România acedat 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei româneşti[14].

 şi la 7 septembrie 1940 - a Tratatului de la Craiova prin care era dăruit Bulgariei, Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Caliacra).

- Va urma -