La 7 mai 1945, în cadrul celei de-a 19-a sedinţe plenare a Conferinţei de Pace, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe a adoptat următoarea hotarare cu privire la frontiera româno-ungară: „Deciziunea sentinţei de la Viena din 30 august 1940 este nulă şi neavenită. Frontiera dintre România şi Ungaria, este restabilită aşa cum exista la 1 ianuarie 1938”. La 8 mai, a fost fixata frontiera dintre ţara noastra şi Uniunea Sovietica, pe linia stabilită la 28 iunie 1940, iar frontiera dintre România şi Bulgaria, în conformitate cu tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940.

La 8 august 1946, guvernul francez, în numele Națiunilor Unite, a adresat guvernului român invitația de a participa la Conferința de Pace. A două zi, guvernul a aprobat mandatul și componenţa delegației - al cărei șef era Gheorghe Tătărescu - din care făceau parte Gh. Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice), Lucrețiu Pătrășcanu (ministrul Justiției), Ștefan Voitec (ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale), Elena Văcărescu, diplomați, experți etc.

La 10 august 1946 a fost publicată declarația guvernamentală intitulată „Atitudinea României față de Conferință de Pace”,  în care erau fixate obiectivele delegației:
- recunoașterea statutului de cobeligerant;
- o îmbunătățire a prevederilor militare;
- cererile de reparații și restituiri să nu fie mai mari decât cele stabilite prin convenția de armistițiu;dreptul de a dispune de libertate deplină în politică privind comerțul;înlăturarea obligației din proiectul de tratat privind acordarea Clauzei Națiunii celei mai Favorizate pentru toate statele membre ale Națiunilor Unite etc.

Cobeligeranţa - un drept refuzat

În cadrul Comisiei politice şi teritoriale pentru România au fost dezbătute, în perioada 30 august 12 septembrie 1946, şi unele cereri ale guvernului român de modificare a proiectului Tratatului de Pace, dintre care amintim:
a) modificarea datei de 12 septembrie 1944 ca inceput al participării României la război alături de Puterile Aliate şi Asociate cu data de 23 august 1944;
b) recunoaşterea statutului ţării de cobeligeranţă;
c) specificarea faptului că Romania nu a luptat numai împotriva Germaniei, ci şi a Ungariei. 

Nefiind susţinuite de o majoritate a participanţilor cu drept de vot, au fost respinse in integrum

Nu pot fi ignorate criticile lui James Byrnes, secretar de stat în administraţia americană între anii 1945-1947, care participase personal la luarea deciziilor înscrise în tratatele de pace din 1946-1947. „Ziua de 10 februariea fost rezultatul unei lungi si plictisitoare serii de conferinte, reuniuni, discutii contradictorii, care s-au derulat intr-un climat cu totul altul decat cel cordial, intrerupt de continue suspiciuni nejustificate care au facut o atmosfera apasatoare si au impiedicat ca bunele intentii initiale sa prevaleze […] evenimentul care s-a realizat la 10 februarie ar putea avea o influenta tragica asupra viitorului lumii, […] tratatele de la Paris nu sunt altceva decat preludiul unor alte catastrofe. […] Nu trebuie sa se intarzie [cu revizuirea tratatelor - n.n.]; daca ocazia se prezinta, trebuie profitat - daca ea nu apare, atunci trebuie provocată”[30].

În anul 1997, România, urmare a unei decizii la fel de umilitoare ca hotărîrea Consiliului de Coroană din 1940, a ratificat Tratatul cu Ucraina. Un act de Trădare Naţională, slugarnic în faţa Imperiului numit Uniunea Europeană şi deopotrivă, genocidal faţă de românii din nordul Bucovinei şi ai Ţinutului Herţa, părăsiţi de Ţara-Mamă şi abandonaţi „pe vecie” - cum sună una din prevederile Tratatului - la discreţia şi asuprirea neo-naziştilor ucraineni.

Există voci care susţin că, dacă Pactului Ribbentrop-Molotov nu ar fi existat, cel de-Al Doilea Război Mondial ar fi fost terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc[31]. Efectele acestui act samavolniv au fost preluate din mers şi perpetuate la fel de condamnabil ca „originalul”, de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care la Moscova, în 1945 a stabilit o nouă diviziune a sferelor de influență în Europa: Vestul, sub influența Statelor Unite ale Americii, iar Estul sub influența Uniunii Sovietice. Deşi aparent hazardată, afirmaţia că Pactul Ribbentrop-Molotov îşi continuă imfamele scopuri sub forma mascată a înţelegirilor secrete dintre Germania şi Federaţia Rusă (cu acordul tacit al S.U.A., Marii Britanii şi Franţei) se susţine sine die. Prin urmare, atâta timp cât dimensiunea criminală a alianței dintre Stalin și Hitler nu va fi clar stabilită, recunoscută şi condamnată oficial, rănile încă sângerânde de pe corpul României şi al Europei nu se vor vindeca.

Se poate spune fără riscul de a greşi că Al Doilea Război Mondial încă nu s-a terminat, doar şi-a schimbat înfăţişarea, s-a „hibridizat” şi mocneşte urmărind nu doar aceleaşi interese ca cele evidenţiate de Istoria umanităţii, ci şi „suplimentele” globalizării agresive. Milioanele de români plecaţi pe alte meleaguri dau deplină dreptate cuvintelor din urmă ale Mareşalului Ion Antonescu: „[...] Scump popor român, Acest război (Al Doilea Război Mondial - n.a.) care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictului mondial început în anul 1914. Prevăd un Al Treilea Război Mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. Şi urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. În felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi![32].

-----------------------------------
[32] Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Ed.Moldova, 1991, p.336. - https://www.art-emis.ro/editoriale/maresalul-ion-antonescu-a-devenit-legenda-si-cu-legendele-nu-te-poti-lupta