Col.(r) dr. Alexandru Manafu, art-emis„Ce poate fi mai plăcut şi mai simplu decât să fi sincer, totdeauna liniştit, împăcat cu tine însuţi, neavând nici de ce te teme, nici ce inventa?” (Fenelon)

„Cu ziua de 22 iunie 1941, o nouă epocă începe în istoria poporului român. Nu efemera dictatură militară, nu ambiţiile nemăsurate şi vane ale unui personaj de operetă proclamat « conducătorul neamului » ci de astă dată este în joc însăşi existenţa României, ca stat liber şi independent. Mai mult. O dată cu declararea războiului, România a intrat pe calea marilor şi fundamentelor prefacerii. Viitorul nu va lăsa multă vreme nedesluşite căile lui”. În octombrie 1941, cu aceste afirmaţii îşi încheia lucrarea „Sub trei dictaturi”, unul din personajele controversate, contemporan şi implicat direct în actul de la 23 august 1944, şi el „beneficiar” al schimbărilor impuse de evoluţia evenimentelor şi „presiunilor” dinexterior.[1] 

În scopul înţelegerii evenimentelor petrecute în urmă cu cca 70 de ani, vom încerca o analiză a acestora plecând de la convingerea că a existat preocuparea de a conserva interesele ţării, - în măsura în care mai era posibil la acel moment ,- chiar de către cei care, fiind la conducere în vremuri de cumpănă, vor suporta urmările

Situaţia militară pe frontul de Est, la mijlocul anului 1943.

- Atât în sud cât şi în centrul teatrului de operaţiuni, forţele sovietice erau în continuă înaintare.
- După luptele grele duse în zona Jitomir şi la sud, pe Nipru, atacurile urmăreau mutarea frontului în zona Lemberg - Cernăuţi - Nistru.
- În 1943 se schiţează modest al doilea front prin înfrângerea forţelor germano-italiene în Africa de Nord, scoaterea din război a principalului aliat al Germaniei şi crearea frontului din Italia.
- În noiembrie 1943 anglo-americanii fac o nouă debarcare la 40 km sud de Roma, în zona Anzio - Nettuno. În această zonă germanii organizează o contraofensivă puternică, sub conducerea generalului-colonel von Mackensen, susţinută de armata de aviaţie a feldmareşalului von Richthofen pentru a arunca în mare trupele debarcate.
Deşi germanii întrebuinţează ca armament-surpriză mici tancuri încărcate cu explozibil, comandate prin cablu, nu reuşesc să alunge adversarul care era sprijinit puternic de artileria de pe nave şi de aviaţia de bombardament. Este perioada în care Comandamentul aliat experimentează acţiunea de cooperare între flotă şi aviaţia de bombardament . După operaţiunea „Torch” (debarcarea în Africa de Nord), operaţiunile de la Anzio şi Nettuno constituie experienţa care a verificat că viitoarea debarcare pe aşa zisa „fortăreaţă a Europei” era posibilă şi ca urmare putea fi în curând pregătită şi pusă în execuţie.
Debarcarea în Normandia şi ofensiva aliaţilor a schimbat definitiv mersul războiului şi a înclinat balanţa în formarea forţelor anglo-americane.
Conducerea politico-militară a României vede situaţia pierdută şi caută soluţia să scoată ţara din război. Preocuparea de bază constă în faptul că această soluţie să răspundă următoarelor cerinţe:
- evitarea desfăşurării acţiunilor militare, a războiului, pe teritoriul naţional;
- garantarea neatârnării ţării;
- menţinerea principiilor de onoare şi de lealitate.
În scopul realizării acestor deziderate, spaţiul diplomatic de manevră al României era circumscris de două consideraţii esenţiale:
- ieşirea din război să fie făcută la timp, pentru a avea condiţiile cele mai favorabile pentru ţară;
- înlăturarea suspiciunii Germaniei, care ar avea ca efect ocuparea ţării şi instaurarea unui guvern care ar impiedica ţara să mai iasă voit din război.

Având în vedere ofensiva sovietică declanşată în ianuarie 1944 cu ameninţarea directă a ţării noastre, conducerea militară română estimase că în cursul anului 1944 se va trece la atacul concomitent a tuturor forţelor anglo-americano-sovietice disponibile pentru operaţiuni în Europa. Bătălia de fixare a forţelor germane se va da prin continuarea contraofensivei sovietice în timp ce anglo-americani vor debarca în Franţa în scopul aplicării loviturii decisive.

La 15 februarie 1944 intensificarea acţiunilor militare la vest de Nistru a impus luarea deciziei de evacuare a Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei precum şi mobilizarea diviziilor care aveau zona de operaţii în nordul Moldovei. Nu s-a trecut la mobilizarea generală apreciindu-se că este mai bine să se angajeze armata mai târziu şi numai pe teritoriul ţării. Imediat după ce s-a luat decizia mobilizării parţiale Comandamentul german, prin generalul Hansen, s-a interesat la Marele Stat Major Român din ce cauză România a decis efectuarea mobilizării, situaţia pe câmpul de luptă fiind „sigur stăpânită” de Germania. I s-a explicat că nu se face decât o evacuare a teritoriului, ameninţat să devină teatru de operaţiuni militare. Intervenţia lui Hansen denotă suspiciunea Germaniei şi faptul că toate măsurile luate de români erau monitorizate de germani.

Deşi conducerea militaro - politică era edificată asupra evoluţiei războiului, pentru moment România nu putea ieşi din război fără a avea riscul Italiei. Se aprecia că în ţară ar fi fost instalat un guvern Horia Sima care, sub presiune germană, ar fi luat măsuri sângeroase iar, mai târziu, ocuparea rusească ar fi completat distrugerile. Se estima că Germania are în interior 40 noi divizii în curs de organizare, aproape de finalizare; din care 10 divizii de tancuri.

La 16 martie se ordonă mobilizarea generală a armatei.

Deşi perspectiva României se îndrepta spre o singură soluţie, - capitularea fără condiţii, (decisă de Aliaţi pentru Germania şi toţi aliaţii acesteia la Teheran şi Yalta) ,- totuşi în acea situaţie s-a decis mobilizarea generală a armatei fără a putea schimba o stare de fapt. Linia Focşani - Nămoloasa - Adjud era fortificată în beton, realizându-se o poziţie de rezistenţă clasică cu trei linii de apărare; linia principală de rezistenţă, linia de dublare şi linia reduitelor. Fortificaţiile acestor poziţii au fost completate printr-o linie înaintată de tobruk-uri[2]   pe linia de contact şi puncte de apărare pe o adâncime de 60 km. Poziţia era barată de şanţuri antitanc, toate cazematele fuseseră întărite prin acoperire cu un strat gros de pământ şi camuflate în teren.

Desigur, era o poziţie de rezistenţă deosebită dar prezenta un mare dezavantaj: fiind aşezată în câmpie, avea spatele descoperit şi, ca urmare, piesele de artilerie nu puteau fi bine camuflate. Comunicaţiile dinapoi ale poziţiei fuseseră echipate atât cu drumuri de acces cât şi de rocadă. Amenajarea acestor poziţii a dat siguranţă germanilor în ceea ce priveşte voinţa României de a continua războiul şi a acordat mai mult credit guvernării decât orice prestaţii de credinţă sau informaţii favorabile. În cazul ocupării acestei poziţii de apărare, Bucureştiul trebuia să fie evacuat, autorităţile urmând să fie deplasate la vest de râul Olt (măsură preconizată şi aplicată parţial pana la 23 august 1944).

În vederea încheierii armistiţiului împotriva voinţei Germaniei, prin ocuparea acestei poziţii se crea un singur avantaj: forţele române de pe front erau apropiate de Muntenia şi dispuse concentrat, într-o singură zonă. La începutul lui aprilie 1944 în Moldova se aflau cinci divizii blindate germane iar în Basarabia încă trei, deci, pe frontul român se aflau opt divizii blindate germane în afară de divizia blindată românească.
România dispunea de 17 divizii pe frontul din Moldova şi 7 divizii în Basarabia.

După relatările Marelui Stat Major, germanii dispuneau pe frontul românesc de 8 divizii blindate şi 25 divizii infanterie. Diviziile germane erau însă cu efective mici, în curs de completare iar diviziile de tancuri erau completate în material pe măsura pierderilor. Marele Stat Major a vrut ca pe frontul din Moldova să fie dispuse exclusiv trupe româneşti iar pe cel din Basarabia trupe germane, în practică însă nu s-a putut ajunge la această soluţie din cauza suspiciunii germane.

La comanda Grupului de armate „Sud” feldmareşalul von Kleist a fost înlocuit cu generalul - colonel Schörner, care, sub masca unui om blând era foarte energic şi foarte sever. El intenţiona ca trupele germane să fie amestecate cu cele române şi a obţinut ca, în afara celor cinci divizii blindate, a căror prezenţă era vremelnică şi circumstanţială să mai fie aduse în Moldova 4-5 divizii germane cu justificarea de a întării frontul, în realitate pentru constituirea garnizoanelor de siguranţă pentru germani. Prin aducerea acestor forţe s-a reorganizat şi comandamentul, astfel că frontul grupului de armate avea un comandament românesc în Basarabia, unde se aflau mai multe trupe germane, şi unul german (comandant general Otto Wöhler) în Moldova, unde se aflau mai mult trupe româneşti. Aceste comandamente erau interpuse între comandamentele de armate şi comandamentul grupului de armate.

Conducerea politico-militară română a înţeles substratul reorganizării Comandamentului şi a acceptat reorganizarea pentru a câştiga încrederea Germaniei. În fapt, nici nu se putea adopta altă poziţie. În ceea ce privea desfăşurarea acţiunilor militare propiu-zise, concepţia germanilor era de a nu păstra rezerve. Frontul se organiza puternic, prin dispunerea în prima linia a infanteriei. În rezervă se păstrau numai trupele mecanizate şi se aduceau rezerve din sectoarele neatacate.

În principiu, în intenţia comandamentului român se situa dorinţa ca războiul să nu se desfăşoare pe teritoriul ţării şi atunci se lupta cu toate forţele pe prima poziţie pentru a opri forţele atacatoare. Din felul în care au fost dispuse forţele în poziţia din nordul Moldovei, rezultă clar că situaţia României urma să se decidă pe această poziţie.

Hotărârea luată concilia satisfacerea onoarei cu nevoile ţării, România făcea ultimul efort cu armata ei, iar dacă această armată era înfrântă, condiţiile impuse de onoare erau satisfăcute.

Angajamentele ar fi fost ţinute până la capăt.

În mentalitatea epocii, conceptul de onoare, cuprindea în sine şi noţiunile de fidelitate şi lealitate. Onoarea este un concept care este proprietatea fiecărui individ după caracterul, spiritul şi capacitatea de înţelegere a fiecăruia. Există însă şi o onoare naţională, specifică fiecărei naţiuni. La această scară, s-a apreciat că România este o ţară mică, care trebuie să-şi îndeplinească datoria de onoare şi fidelitate, luată prin angajamente verbale, fără a semna nici un tratat, însă nu-i este permis să meargă până la distrugere.

La începutul lunii aprilie, Aliaţii au anunţat condiţiile în care acordă armistiţiu cu garanţii statelor „satelite” între care intră şi România.

La 22 martie 1944, generalul englez Henry Wilson transmite la Bucureşti un ultimatum la care primeşte răspuns în 2 aprilie 1944. În principiu propunerile vizau ca trupele ruseşti să treacă în Moldova, peste liniile apărate de români, aceştia să predea armamentul şi imediat să urmeze înapoierea armamentului, întoarcerea armelor şi declanşarea ofensivei împotriva Germaniei (acţiune apreciată ca „trădare” de către Antonescu). Conducerea militară aprecia că armata română, o dată atacată şi poziţia, străpunsă să se încheie armistiţiu, împăcând astfel cerinţele politice cu cele militare, Aliaţii câştigând astfel un avantaj strategic substanţial la aripa dreaptă a dispozitivului german.

În scrisoarea de răspuns se solicită ca România să nu fie obligată să întoarcă armele împotriva Germaniei precum şi garanţii din partea S.U.A. şi Angliei că armata rusă nu va rămâne pe teritoriul român.Aceste considerente au determinat „să nu se mai trateze cu Mareşalul, întrucât acesta se implică în considerente militare”.

Mareşalul a fost preferat pentru tratative deoarece atât Aliaţii cât şi oamenii politici din ţară nutreau convingerea că era singurul care putea să schimbe hotărârea şi direcţia de luptă a armatei.

Cercurile politice interne sunt puse la curent cu propunerile Ultimatului, încercând să organizeze ieşirea ţării din război prin formarea blocului partidelor politice: Naţional - Ţărănesc, Naţional - Liberal, Social - Democrat şi Comunist.

Discuţiile vizau o acţiune viitoare, în acel moment în ţară fiind 8 divizii blindate germane care puteau ocupa ţara, pe front 25 de divizii cu cca 200.000 oameni pe linia frontului iar la servicii cca 300.000. După informaţiile de care se dispunea, în Germania mai erau 40 de divizii, neexistând condiţii favorabile ieşirii din război sub nici o formă.

La începutul lunii iunie, după operaţiile militare din cursul lunilor precedente, conducerea politico - militară, în speţă Antonescu, îşi făcea unele iluzii fiind de părere „să ne găsească pe frontul actual, ceea ce ar fi foarte avantajos pentru România”. Se aprecia că în curând Germania trebuie să încheie armistiţiu şi se consideră că este mai avantajos pentru ţară să intre în armistiţiu o dată cu armata germană.

Centrul de greutate al acţiunilor militare se mută spre nord iar prin luptele de tancuri de pe frontul românesc se urmărea fixarea diviziilor de tancuri germane în această zonă. Comandamentul sovietic, în pregătirea ofensivei asupra trupelor germane realiza concentrări masive de artilerie, dispunând de 350 - 400 tunuri la un kilometru de front care distrugeau apărarea după 2 - 3 ore de bombardament masiv. Dacă la acesta se adaugă şi rapiditatea executării manevrei, a deplasării forţelor şi mijloacelor în zonă unde se preconiza realizarea loviturii principale, a efortului maxim, se poate crea imaginea a ceea a ce putea însemna acţiunea militară a acelei perioade.

Ca urmare a ofensivei sovietice pe frontul de nord şi a pătrunderii în adâncimea dispozitivului în luna iulie, germanii au început să ia de pe frontul românesc diviziile blindate, astfel că, la 10 august nu mai era dispusă nici o divizie blindată în ţară sau pe frontul din Moldova. Conducerea politico-militară avea o singură grijă, aceea ca ţara să nu fie ocupată de germani. În ceea ce priveşte o schimbare la vârf a conducerii, nimeni nu îşi asuma răspunderea, plecarea lui Antonescu însemnând ocuparea germană iar atâta timp cât frontul nu era atacat puternic, asigurarea continuităţii guvernării se impunea iar conduita adoptată, de altfel logică, era impusă de situaţia în care se află ţara. În acea perioadă România dispunea în interior de 24 de divizii; 2 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie şi 19 divizii de recruţi instruiţi de 3 luni. Acestea erau încadrate cu oameni şi armament individual şi constituite pe şase batalioane fiecare. Erau însă dotate slab cu artilerie şi armament antitanc.

Anticipând situaţia care urma, s-a luat măsura dispunerii acestora în interior, într-un dispozitiv potrivit, care să contracareze intenţiile germanilor privind ocuparea ţării. Pe lângă trupele dispuse în Bucureşti s-a luat măsura ca apărarea capitalei să fie întărită cu Regimentele 10 Roşiori, 3 şi 5 Călăraşi iar Regimentul 4 Roşiori să fie încadrat cu tancuri moderne. De asemenea, la Centrul de Instrucţie al Tancurilor de la Târgovişte, să se constituie un detaşament blindat din cele 32 de piese moderne şi materialul mai vechi existent. În garnizoana Mihai Bravu, la Dadilov, se aflau dispuse două divizioane de artilerie grea, din care unul motorizat, care puteau fi întrebuinţate în scopul apărării capitalei.
 
În seara zilei de 4 august, înainte de a pleca la ultima întrevedere cu Hitler, Antonescu a dat dispoziţii ca în situaţia arestării şi reţinerii sale, să fie constituit un nou guvern care „să fie garantat cu forţă”.
După declanşarea atacului sovietic din 19 august Regimentul 4 Roşiori a fost dispus în apropiere de Chitila, la 20 de km de Bucureşti iar în jurul capitalei au fost dispuse Divizia 8 Cavalerie, Divizia de Gardă şi Divizia 4 Infanterie.

În apropiere de Ploieşti erau dispuse Diviziile 5 şi 3 Infanterie iar la Braşov se afla dispusă Divizia de vânători de munte.[3]  În ceea ce priveşte desfăşurarea acţiunilor militare, se preconiza derobarea de trupele germane, care urmau să părăsească teritoriul românesc prin concentrare şi deplasare pe itinerare stabilite de comun acord, fără desfăşurarea de acţiuni militare. Această afirmaţie este susţinută şi de recenta lucrare a lui Larry Wats „Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, Bucureşti, Editura RAO, 2011. După avertizarea repetată a Berlinului că cele două ţări se vor despărţi dacă nu va fi menţinut frontul, la 23 august 1944, Bucureştiul a oferit, şi comandantul german de la Bucureşti, generalul Ernst Gerstenberg a acceptat, un termen de retragere de 15 zile. Aceeaşi ofertă a fost ulterior făcută de Mannerheim şi acceptată de comandantul german din Finlanda, generalul Lithar Rendulic. Spre deosebire de Rendulic din Finlanda, Gerstenberg şi-a călcat cuvântul şi a bombardat capitala, provocând reintrarea instantanee a României în război, contra forţelor germane şi maghiare.

Legena trădării româneşti a fost după aceea propagată de ceilalţi membrii ai Tratatului de la Varşovia (mai ales de maghiari şi est-germani),                                                       iar duplicitatea generalului neamţ Gerstenberg a fost îngropată foarte adânc.[4]

După arestarea lui Antonescu şi a principalilor săi colaboratori la Palatul Regal au urmat evenimentele cunoscute cu menţiunea că noii guvernanţi s-au folosit de măsurile luate de predecesori în ceea ce priveşte întrebuinţarea trupelor în contracararea acţiunilor germane, precum şi continuarea acţiunilor militare alături de forţele sovietice.

După trecerea unei perioade relativ mari de timp de la aceste evenimente, istoria mai rezervă încă surprize.

Facem referire la faptul că mijloacele străine de informare în masă (BBC; Radio Londra ş.a.), precum şi specialiştii militari apreciau că actul României de la 23 august 1944 a însemnat scurtarea acţiunilor militare în Europa cu aproximativ 6 luni.

Cum a influenţat evoluţia evenimentelor acest gest?

În lucrarea „O lume sub arme - Istoria globală a celui de-Al Doilea Război Mondial”, Cambridge, University Press, New York, 1994, Gerhard Weinberg, fost secretar de stat al apărării, afirmă „Există dovezi potrivit cărora, F. D. Roosevelt s-a străduit ca primele bombe atomice să fie realizate astfel încât să poată fi utilizate împotriva Germaniei, să fie lansate asupra acestei ţări, iar cele fabricate mai târziu să fie lansate împotriva Japoniei, în ambele cazuri, pentru scurtarea rapidă a războiului”.[5] Ca urmare a acestor afirmaţii făcute de un personaj implicat în politica americană şi mondială, într-un domeniu sensibil, cel al apărării, se poate concluziona că gestul României care a influenţat reducerea acţiunilor militare cu cca 6 luni a determinat evitarea unui bombardament atomic asupra Germaniei, deci asupra Europei cu toate implicaţiile nefaste ce ar fi urmat.

Poate că specialiştii se vor pronunţa în viitor şi asupra aspectelor asupra cărora acest material ridică doar vălul, fără a pretinde nimic pentru România. Recunoaşterea acestui fapt ar însemna o mică alinare pentru o colectivitate - aşezată la răspântia intereselor - care îşi caută mersul în evoluţia societăţii, fără să îşi fi găsit (încă) liniştea. Rămâne, ca un simbol al acestor vremuri, afirmaţia istoricului Florin Constantiniu în finalul volumului „Istoria sinceră a poporului român”, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1997 (ediţia I): „Şi totuşi, în zilele de astăzi, când dificultăţile tranziţiei descurajează pe atâţia, marele comandament pentru societatea românească ar trebui să fie leacul recomandat Chinei de Deng Xiaoping, când ţara sa ieşea din convulsiile Revoluţiei culturale: « Un taifun de muncă! » Vom mai găsi resurse să-l înfăptuim?”

În scopul înţelegerii şi explicării fenomenelor trecute, dar mai ales al drumului pe care îl are de parcurs, societatea românească în viitor, problema determinării liniilor evoluţiei acestuia este imperios necesară. Fireşte, situaţiile existente atunci, în vreme de război, au purtat pecetea legilor şi ordinelor specifice unei perioade de stare excepţională. Dacă le prezentăm astăzi, o facem pentru a înţelege şi cunoaşte segmente ale trecutului istoric, nicidecum pentru a le aproba sau acuza în totalitate.


[1] Lucreţiu Pătrăşcanu, demnitar comunist, lichidat de „camarazii” de partid.
[2] Sistem de avanposturi fortificate, ca şi cele instalate de englezi în faţa Tobruk-ului, de unde şi denumirea.
[3] Dispunerea forţelor române pe frontul de la Iaşi în dimineaţa zilei de 20 august era următoarea (de la dreapta la stânga, punct de reper Cuibul Vulturului): Divizia 11 Infanterie, o divizie germană, Divizia 5 Cavalerie (Podul Iloaiei), Divizia 7 Infanterie şi Divizia 5 Infanterie. În eşalonul II: două divizii de vânători de munte, Divizia 3 Infanterie (înapoi de Iaşi) şi Divizia 18 Infanterie (Vaslui). Forţele germane din eşalonul II: o divizie de infanterie şi o divizie de grenadieri. După atacul din 20 august, Diviziile 5 şi 7 au fost distruse, iar tancurile ruseşti au continuat ofensiva pe direcţia Vaslui.
[4] Larry Wats „Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, Bucureşti, Editura RAO, 2011, p.163