Deşi avem o părere diferită despre desfăşurarea împrejurărilor care au precedat fatidica zi de 23 august 1944 - Ziua Trădării Naţionale - dar şi a celor care au urmat, am dat curs articolului domnului Mihai Dimitrie Sturdza preluat din Cotidianul în pagina revistei ART EMIS, tocmai pentru a oferi cititorilor noştri posibilitatea de analiză şi situare faţă de adevăr. Afirmaţia în care domnul Mihai Dimitrie Sturdza îşi dă - cum spune românul - cu stângu-n dreptul - contrazicându-se pe sine, reprezintă sinteza integrală a volumului „Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti”, Bucureşti, Editura Compania, 2013: „Cu toate că România era implicată într-o încleştare armată la scară mondială, mulţi dintre istoricii noştri se călăuzesc încă după principiul «ceea ce nu priveşte strict România nu contează», ba chiar «ce nu vrem să ştim nu există». Aşa se şi explică apariţia unor texte românocentrice, tributare unui patriotism simplist, adresat unui public semidoct sau de-a dreptul incult. Autorii acestor texte nu vor să ştie că România făcea parte dintr-un grup regional de ţări, vizate de Stalin ca pradă de război, indiferent că fuseseră aliate sau inamice ale U.R.S.S..” este o insultă adresată poporului român şi unor istorici de talia Profesorului Buzatu - cel mai competent specialist în istoria recentă a României, în speţă, Al Doilea Război Mondial. Oare autorul lucrării prezentate îl include şi pe regretatul istoric tot în categoria „patrioţilor simplişti, a semidocţilor şi a inculţilor”?

Păstrând proporţiile, dar şi respectul pentru adevăr, în pofida titlului aristocratic, se poate afirmă că faţă în faţă cu statura ştiinţifică a profesorului Buzatu, autorul se prezintă ca un „ilustru” personaj qvasi-insignifiant. Faptul că ani de-a rândul a dezinformat şi intoxicat poporul român cu ştiri răsucite şi gonflate la Gogoşeria „Europa Liberă” - post finanţat de Congresul American -, faptul că citează unele surse pompoase şi implicate partizan în derularea evenimentelor, nu oferă nici respectarea adevărului, nici nu-l onorează pe autor. Nici cazul Cretzianu - mânuitorul fondurilor româneşti ai Comitetului Naţional Român, iniţiate de Mareşalul Ion Antonescu şi realizate de către Mihai Antonescu cu acordul Mareşalului -, preluate în 1948 de către generalul Rădescu sub patronajul ex-regelui Mihaişi nici cum s-au „volatilizat” banii în anii postbelici nu este tocmai elucidat. Nici azi nu se cunoaşte exact modul în care s-a comis devalizarea Tezaurului României ascuns din ordinul Conducătorului Statului la Mânăstirea Tismana. Despre toate acestea... tăcere. Tăcere şi despre doritul şi nerealizatul zbor cu avionul spre Moscova a generalului Aldea, care confirmă - o dată în plus - conexiunile Regelui Mihai cu Moscova, implicarea generalilor Aldea şi Racoviţă în operaţiunea de trădare a intereselor României - „Poarta Iaşilor”- ordonată de către regele Mihai prin care s-a facilitat invadarea Ţării de către trupele sovietice. Să nu uităm că la 23 august 1944, soarta celui de-Al Doilea Război Mondial nu era încă decisă, iar posibilitatea ca Germania să realizeze bomba atomică era una reală. Simplificând uşor, România prin nechibzuinţa şi trădarea regelui Mihai a tras de balanţa războiului în favoarea Uniunii Sovietice. Ce a avut de câştigat România în urma acestui act? Răspunsul este cunoscut. Deasupra tuturor machiavelismelor diplomatice şi a dispreţului Aliaţilor, România nu au fost recunoscută ca ţară cobeligerantă, iar românilor li s-a aplicat - poate pentru secole - stigmatul trădării. Germania nu iartă! Se vede şi în caracterizarea retoric-interogativă pe care o face unul dintre cei mai influenţi gânditori geopolitici ai Rusiei de astăzi, Aleksandr Dughin: „România se află la periferia Uniunii Europene, este un oaspete nepoftit, tratat mai rău decât ţările care se află în dificultate precum Spania, Italia, Grecia, Portugalia, Irlanda. În Uniunea Europeană, aceste ţări sunt catalogate peiorativ drept «Grupul PIIGS», adică «grupul porcilor». Înseamnă că în acest context România este o ţară de mâna a zecea? În Europa există o percepţie negativă şi injustă a românilor. Ei nu sunt bineveniţi ca oaspeţi. Lor nu li se deschide spaţiul Schengen. Un popor întreg este judecat în baza a câtorva cazuri de corupţie şi trădare.Este o situaţie dizgraţioasă pentru o ţară care posedă o măreaţă cultură, o cultură pe care o consider o veritabilă perlă a culturii europene a secolelor al XIX-XX-lea. În realitate, societatea românească este una dintre societăţile europene care sunt cele mai interesante, cele mai intelectuale, cele mai apropiate faţă de noi.”

Negocierile de la Stockholm şi dosarele armistiţiului.

Concluzia trasă de admiratorii mareşalului Antonescu: dacă mareşalul - şi nu regele - ar fi încheiat armistiţiul cu U.R.S.S., s-ar fi ajuns la altceva decât la «deschiderea porţilor» în faţa comunismului. Campania pentru reabilitarea mareşalului a fost reluată din prima clipă a tranziţiei postceauşiste prin presa cu accente de extremă dreaptă, prin cărţi şi declaraţii ale unor istorici sau oameni politici. Armistiţiul de la 23 august 1944 (? - n.r.) a pecetluit sfârşitul alianţei româno-germane şi a dus, deşi fără voia autorilor acelui act (? -n.r.), la intrarea României în sfera de influenţă a U.R.S.S.. «23 august» rămâne, de aceea, peste decenii, cea mai controversată temă din istoria recentă a ţării noastre. Cu toate că România era implicată într-o încleştare armată la scară mondială, mulţi dintre istoricii noştri se călăuzesc încă după principiul «ceea ce nu priveşte strict România nu contează», ba chiar «ce nu vrem să ştim nu există». Aşa se şi explică apariţia unor texte românocentrice, tributare unui patriotism simplist, adresat unui public semidoct sau de-a dreptul incult. Autorii acestor texte nu vor să ştie că România făcea parte dintr-un grup regional de ţări vizate de Stalin ca pradă de război, indiferent că fuseseră aliate sau inamice ale U.R.S.S..

Primul argument al acestei şcoli de gândire, apărută încă din 1945 cu Pamfil Şeicaru (şi o parte a emigraţiei legionare) şi compusă astăzi cu precădere din admiratorii - din ce în ce mai numeroşi - ai mareşalului Antonescu, este acela că prin actul de la 23 august 1944 s-a comis «o trădare a României» de către regele Mihai. Trădare care s-a suprapus pe negocierile unui armistiţiu ce se desfăşurau la Stockholm şi se aflau - aşa cred mulţi - pe punctul de a primi acordul mareşalului. Acel acord ar fi scutit România de grozăviile comunizării care a urmat. De fapt, nu se ştie nici azi dacă mareşalul Antonescu se hotărâse să încheie într-adevăr un armistiţiu sau dacă încerca să mai amâne termenul fatal, tatonând alte soluţii.

Dacă am admite că încheierea armistiţiului la 23 august de către un grup de opozanţi încurajaţi de regele Mihai a fost o trădare, atunci ar trebui să admitem că tot trădare a fost arestarea lui Mussolini, la 25 iulie 1943, de către o grupare politică susţinută de regele Victor-Emmanuel (deşi situaţia era total diferită, de ce, nu?, - n.r.). De ce cred apărătorii memoriei lui Ion Antonescu că Stalin şi-ar fi respectat angajamentul anunţat de Molotov la 4 aprilie 1944, şi anume neintervenţia în treburile României? Stalin şi-a încălcat toate promisiunile, nu numai cele făcute României, ci şi pe cele făcute celorlalte ţări ocupate pe rând de Armata Roşie. Cu excepţia Finlandei, care nu numai că nu a fost ocupată, ci şi-a păstrat sistemul politic şi social instaurat încă de la desprinderea ei de Rusia, în 1918. Teza şcolii «antonesciene» se întemeiază eronat tocmai pe o similitudine pur formală între cazul român şi cel finlandez.

Cazul finlandez

Finlanda şi România, conduse de câte un mareşal - Mannerheim la Helsinki, Antonescu la Bucureşti -, intraseră cu politici diferite în războiul antisovietic declanşat de Reich-ul hitlerist la 21 iunie 1941. În 1944 Mannerheim încheia cu succes înţelegerea cu sovieticii, în timp ce regele Mihai semnase (ce?, unde? - n.r.) peste capul lui Antonescu actul de la 23 august care avea să pecetluiască înrobirea României. « Trădare » deci ? Nimic mai fals. Chiar dacă la acea dată conducătorii Uniunii Sovietice nu aveau o idee clară despre evoluţia pe termen scurt a situaţiei din Europa, înrobirea s-ar fi produs oricum, conform unui model aplicat, în felurite versiuni, tuturor « democraţiilor populare » ale viitorului lagăr socialist « al păcii şi înţelegerii între popoare ».[3] Comparaţia între Mannerheim şi Antonescu se justifică doar într-o foarte mică măsură. Angajate împotriva Sovietelor, cu care aveau frontiere comune, Finlanda şi România nu se aflau în aceeaşi regiune geografică a Europei şi nu constituiau priorităţi similare printre scopurile de război ale Moscovei: Finlanda era periferică, iar România era primul « obstacol » în calea sovietizării Balcanilor şi a asaltului asupra Ungariei.

Mult mai importantă pentru tema care ne preocupă este deosebirea dintre mareşalul Mannerheim, fost ofiţer ţarist devenit conducător al Finlandei independente după 1918, şi mareşalul Antonescu, ajuns conducătorul României în împrejurările tulburi din 1940. Şi unul, şi celălalt se vor confrunta în vara lui 1940 cu tendinţele expansioniste ale Uniunii Sovietice, faţă de care vor lua poziţii diferite. După anihilarea Poloniei, Stalin a trecut la lichidarea celor trei Republici Baltice. La 25 septembrie 1939 - adică la o lună şi două zile după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), care avea să iniţieze împărţirea Poloniei între Reich şi U.R.S.S., declanşând cel de-Al Doilea Război Mondial -, Stalin îl convoca pe ministrul de Externe al Estoniei, propunându-i încheierea unui pact de asistenţă mutuală, precum şi instalarea unei garnizoane sovietice şi a unor baze aeriene şi navale. « Nu vă speriaţi de aceasta. V-am asigurat că Uniunea Sovietică nu intenţionează câtuşi de puţin să vă afecteze sistemul de stat, forma de guvernare sau structura economică, nici situaţia internaţională sau politică externă. Trupele sovietice se vor abţine de la orice acţiune care nu ar fi în conformitate cu aceste premise. » Pactul sovieto-estonian a fost semnat la 28 septembrie 1939. La 5 octombrie a urmat Letonia, iar la 10 octombrie, Lituania. [4]

La 5 octombrie, Stalin invitase şi Finlanda să încheie un pact de asistenţă. Guvernul finlandez a refuzat, procedând în plus şi la arestarea unor agitatori comunişti. Stalin a reacţionat creând, la graniţa cu Finlanda, Republica Sovietică Carelo-Finlandeză, al cărei preşedinte a devenit Otto Kuusinen.[5]
Rezultatul? Cele trei state baltice au fost ocupate de armata sovietică în vara anului 1940 şi încorporate U.R.S.S..[6] [...] Această concesie majoră făcută de opoziţia unită propunerilor sovietice se suprapunea unei concesii similare făcută de ministrul român de Externe, al cărui curier special, Neagu Djuvara, părăsise Bucureştii, aşa cum fusese prevăzut, la 22 august 1944, aducând o scrisoare către Nanu. Date fiind diversele interpretări ale misiunii lui Djuvara, trebuie subliniat că acesta avusese înainte de plecare o convorbire cu Mihai Antonescu, şi nu cu mareşalul[7] - ministrul de Externe îl primise într-o lungă audienţă, fără îndoială ultima acordată cuiva înainte de a fi arestat a doua zi la Palatul regal. Ceea ce îi spusese Mihai Antonescu emisarului său demonstra o apropiere considerabilă de ideile lui Nanu în ceea ce priveşte urgenţa de a scoate România din război. Mihai Antonescu arunca asupra mareşalului responsabilitatea întârzierilor în trecerea la acţiune; doar intransigenţa mareşalului, afirma ministrul de Externe, împiedicase încheierea oricărui compromis cu U.R.S.S.. Mareşalul vorbea chiar despre posibilitatea de a se sinucide ca regele dac Decebal dacă situaţia ar fi devenit de nestăpânit. Totodată, hotărârea lui Mihai Antonescu de a accepta soluţia capitulării - era însoţită de mari ezitări, alimentate şi de temerile sale că s-ar putea încheia o pace separată între Hitler şi Stalin. O pace pe care, spunea el, guvernul francez de la Vichy tocmai i-o anunţase ca iminentă şi ale cărei consecinţe riscau să-i fie fatale României. Mareşalul Antonescu, întors pe 7 august de la Cartierul General German, nu-l auzise oare pe Hitler vorbindu-i elogios de Stalin? Aceste simptome alarmante păreau cu atât mai verosimile cu cât, din perspectiva lui Mihai Antonescu, ele decurgeau din afinitatea profundă existentă între dictatura nazistă şi cea sovietică.

De ce, în acest caz - îl întrebase Djuvara -, s-a continuat lupta împotriva U.R.S.S. în loc să ieşim cât mai repede din conflict? De frica represaliilor germane, îi răspunsese Mihai Antonescu. De aceea îl însărcinase pe Djuvara să-i întrebe pe anglo-americani prin Nanu dacă puteau să susţină România cât mai repede printr-o paraşutare de trupe. Mihai Antonescu părea deci să fi uitat că Nanu nu beneficia de nici un contact cu anglo-americanii (aceste paraşutări fuseseră deja sugerate de opoziţia unită) şi lăsa impresia că ar fi victima altei iluzii vorbindu-i lui Djuvara despre posibilele disensiuni între U.R.S.S. şi anglo-americani, disensiuni ale căror consecinţe ar putea salva România. Cât despre « disensiunile » prognozate la Bucureşti, Churchill avusese grijă să le evite. Nanu, însărcinat să reia discuţiile cu doamna Kollontai, trebuia s-o întrebe dacă U.R.S.S. nu dorea să discute doar cu opoziţia unită, ci şi cu guvernul Antonescu. Or, această întrebare arată foarte bine că guvernul Antonescu, care se împotrivise până atunci cu atâta încăpăţânare unui armistiţiu cu U.R.S.S., nu pricepuse intenţia Kremlinului, care era tocmai aceea de a evita negocierea cu opoziţia unită. Ministrul de Externe spuse chiar că mareşalul era până la urmă gata să renunţe la putere în momentul în care situaţia ar fi cerut-o şi să-i dea mână liberă chiar lui (Mihai Antonescu) pentru a merge să semneze armistiţiul la Cairo, dar nu la Moscova. Nici un alt document, nici o altă sursă nu au confirmat de atunci versiunea lui Mihai Antonescu. Care ar fi, în acest caz, rolul opoziţiei? întrebase Djuvara. «În ce priveşte Opoziţia, este regretabil să vezi că n-a făcut nimic. Principalii săi reprezentanţi şi el însuşi [Mihai Antonescu] primiseră mesaje de la Beneş şi de la oamenii politici români refugiaţi în Elveţia, mesaje care îi îndemnau să ia imediat legătura cu Moscova; că el [Mihai Antonescu] lăsase Opoziţiei toată libertatea de acţiune, considerând că ea dispunea de atuuri mai importante decât guvernul, dar nu se făcuse nimic».

Curierul special Djuvara plecase deci din Bucureşti pe 22 august, ajunse la Berlin în seara zilei de 23, îşi petrecu noaptea acolo şi ateriză la Stockholm pe 24 august, fără să fi aflat încă despre lovitura de stat a regelui Mihai. Radioul şi presa germană nu anunţaseră deocamdată nimic, urmând dispoziţiile cenzurii lui Hitler, surprins de această veste proastă şi neştiind încă dacă trebuia să o anunţe public sau nu. Poliţia germană, ignorând la rândul ei răsturnarea alianţelor, îl lăsase pe Djuvara să treacă, dar misiunea acestui trimis de ultimă oră al guvernului Antonescu devenea acum fără obiect. În cursul aceleiaşi zile de 23 august, la orele 6 seara, când arestarea Antoneştilor şi evenimentele de la Bucureşti nu ajunseseră încă la cunoştinţa străinătăţii, George Duca se dusese la Semionov ca să afle dacă nu exista vreun răspuns din partea guvernului sovietic la mesajul opoziţiei unite.
De această dată, exista: doamna Kollontai, care se găsea şi ea acolo, îl primi cu o veselie nedisimulată pe Duca; obligatoriul zgomot de fond al aparatului de radio dispăruse. U.R.S.S. se hotărâse şi accepta să-l primească pe generalul Aldea. Semionov, doamna Kollontai şi Duca discutară apoi diferitele posibilităţi pe care le avea avionul generalului român de a trece prin liniile frontului. Întors acasă, Duca îi telegrafie lui Niculescu-Buzeşti cerându-i detaliile tehnice privind locul şi ora trecerii misiunii Aldea peste linia frontului sovietic. La 9 seara, Radio Londra anunţa că Marea Britanie număra de-acum România printre aliaţii săi. La ora 10 se afla în Suedia despre lovitura de stat de la Bucureşti şi despre proclamaţia adresată ţării de către regele Mihai [...].