Decebal, Horea „rex Daciae” şi Avram Iancu - Repere ale perenităţii Neamului

La Festivalul „Adevărul despre Daci” (10-12.10.2014) am expus o comunicare ştiinţifică pe care, revăzând-o, am reintitulat-o: „Strategia repudierii spiritualităţii naţionale”. Comunicarea avertiza asupra a ceea ce spune mai cuprinzător această reintitulare, adică amplificarea şi la noi, în plan spiritual, a unui fenomen, i-am zis straniu şi diabolic, chiar dacă-l considerăm himeric, sintetizat într-o cugetare „la ordinea zilei” în acest context internaţional încrâncenat cu implicaţii grave în planuri naţionale, fenomen ajuns într-un punct culminant chiar prin „înalte” voci ale spiritualităţii interne. Cugetarea începe astfel: „Pentru lichidarea unui popor se începe prin a-i altera memoria: îi distrugi cărţile, cultura, religia, istoria şi apoi vine altcineva care-i va scrie alte cărţi, îi va da o altă religie, altă cultură, îi va inventa altă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede...” Convingerea noastră că acest fenomen straniu şi diabolic este totuşi himeric se bazează pe adevărul statuat dintru început şi acreditat de istorie, adevăr reflectat şi în cunoscuta zicală naţională: „Nu mor caii când vor câinii”. Au fost însă şi poate vor mai fi în istoria popoarelor momente cruciale când se pune problema de „a fi sau a nu (mai) fi”! şi atunci, numai în unitate naţională de simţire şi acţiune este salvarea. Avem în acest sens repere istorice. Când „jefuitorii popoarelor” („latrones gentium”), cum îi numeau contemporanii pe mercenarii Imperiului roman - sau „măcelarii istoriei antice” cum le spune un dacolg de azi - porniseră împotriva Daciei edenice, Decebal, într-una din ultimele porunci pentru rezistenţă, consemnată pe una dintre „tăbliţele” de la Sinaia - pe care nu întâmplător s-au repezit cei interesaţi să le distrugă iar pe cele scăpate de la distrugere sau de la risipire să le declare, cu dezinvoltură, false, Decebal, deci, lansa chemarea către ai săi: „Împreună biruinţă sau va veni întunericul pentru toţi rumunii”[1]. Era un moment de răscruce!

L-a înţeles bine, peste timp, pe Decebal, marele poet român ardelean George Coşbuc - un pasionat preţuitor şi iubitor al istoriei şi al memoriei strămoşilor noştri reali - în puternicul poem „Decebal către popor”, din care reţinem: „Din zei de-am fi scoborâtori/ C-o moarte tot suntem datori!/ [...] Dar nu-i tot una leu să mori/ sau câne-nlănţuit”. Şi Decebal încheia „Eu nu mai am nimic de spus!/ Voi braţele, jurând, le-aţi pus pe scut!/ Puterea este-n voi/ Şi-n zei dar vă gândiţi, eroi/ Că zeii sunt departe, sus/ duşmanii lângă noi”. Iarăşi, peste timp, când românii ardeleni, ţărani - temelia naţiunii şi în acest spaţiu naţional -, după multe manifestări paşnice şi mai puţin paşnice au înţeles că nu mai este de trăit sub dubla xenocraţie maghiaro-imperială. Şi în 1784 (se împlinesc anul acesta 230 de ani) s-au ridicat în tumult în revoluţia lor naţională, avându-l în frunte pe Horea. S-a speriat cumplit nobilimea maghiară şi s-a grăbit să-l determine pe împărat să-i reprime pe valahii răzvrătiţi, altfel Horea va ajunge „Rex Daciae” (regele Daciei), demnitate pe care o râvnea şi casa imperială; şi încă altă casă imperială. Şi „revoluţia lui Horea” a rămas pilduitoare pentru poporul care a făcut-o şi care a văzut în ea chiar mai mult decât se speriaseră nobilii maghiari iar această viziune, amplificată, a rămas în tradiţia populară: „Când a fost Horea-mpărat/ Domnii nu s-au desculţat/ Prânz la masă n-au mâncat/ Nici în pat nu s-au culcat”. Deci nu „doar” „rege al Daciei” l-au văzut valahii pe Horea al lor ci chiar împărat, cum văzuse odinioară un istoric antic pe Burebista, unificator al „împărăţiei” sale - Dacia Mare.

Încă peste timp, în 1848, când a izbucnit „primăvara popoarelor”, hotărându-se să preia conducerea revoluţiei românilor în munţi, împotriva urmaşilor acelor nobili de la 1784, gândind că aceştia nu pot fi „convinşi” decât „cu lancea, ca Horea”, s-a ridicat Avram Iancu şi a lansat în stilul său, precum odinioară Decebal, chemarea: „No, hai! Sau punem pumnul în pieptul furtunii s-au pierim!” Şi, biruind, chiar dacă dezamăgit de perfidul împărat, marele Iancu a urcat în panteonul Neamului. Acum, fiind vorba de un pericol similar al unei previzibile furtuni prin amintitul fenomen straniu şi diabolic, ajuns şi la noi, în plan spiritual, la un punct culminant prin voci din propria noastră Casă - ceea ce este foarte grav! - ne stă în voinţă şi în putere ca prin metode adecvate, aplicate ferm, să oprim rătăcirea irespinsabilă a unora care, întrecând măsura, au ajuns să repudieze cultura naţională, istoria şi ştiinţa noastră istorică, naţiunea română, naţionalismul ca pavăză a naţiunii, chiar conştiinţa naţională şi ţara însăşi. În ce priveşte revoluţia condusă de „treimea revoluţionară”, Horea, Cloşca şi Crişan (cum zice chiar istoricul David Prodan), ea a fost considerată până acum în toate felurile de către istoricii noştri. Primul istoric al ei, ardeleanul Alexandru Sterca Sulutiu n-o defineşte, în cartea sa, revoluţie, ci titrează: „Istoria Hori şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai Ardealului” (1860). Dar prima carte a unui istoric amplu documentat, ardeleanul Nicolae Densuşianu - care apoi avea să devină ctitorul dacologiei moderne - o numeşte revoluţie: Revoluţia lui Horea în Transilvania şi Ungaria, 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale (Bucureşti, 1884, p.523), carte premiată de Academia Română (referent, B.P. Haşdeu).

Marele istoric român ardelean David Prodan a început prin a o numi răscoală în teza sa de doctorat: „Răscoala lui Horea în comitatele Cluj şi Turda” (1938) şi a rămas la această convingere până la ultima ediţie: „Răscoala lui Horea” (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1979, două volume, reeditate în 1984). Era, atunci, un context politic intern delicat, priceput însă de contemporani. Apăruse şi cartea academicianului Ştefan Pascu care opta pentru a fi numită revoluţie. Se prevăzuse şi o comemorare la bicentenarul ei. Se putea „merge” pe conceptul de revoluţie, academicianul Ştefan Pascu fiind o autoritate. Regimul însă a evitat să o comemoreze ca revoluţie căci deja lansase tema politică a „revoluţiei agrare” dar căreia, ezitând, i-a dat conţinutul de „mecanizare şi chimizare a agriculturii”. Or, revoluţia din 1784 fusese puternică iar programul ei agrar fusese chiar mai radical decât al revoluţiei din 1848. Nu s-a discutat deschis aceasta dar pe „circuit închis” se va fi pus „problema”: să nu-i vină „cuiva” gândul pentru o ... revoluţie ţărănească, precum aceea a lui Horea, cu acea revenire a pământului la ţăranii ce fuseseră deposedaţi samavolnic prin „colectivizare”. Şi atunci, evenimentul a fost comemorat ca răscoală pe temeiul cărţii de mare autoritate ştiinţifică, reeditată, a istoricului David Prodan.

David Prodan rămăsese la conceptul de răscoală fie din convingere, fie din consecvenţă de autor - evident, cu cea mai amplă documentare şi comentare a evenimentelor. Şi a „preferat” să se contrazică singur decât să schimbe conceptul! În finalul volumului al doilea (Un cuvânt de încheiere, p. 703-714), concluziona că nu este nimic neţărănesc în această acţiune: vreo influenţă „burgheză”, „muncitoarească”, „intelectuală”, „masonică” etc. Dar recunoaşte că faţă de acţiunile ţărăneşti de acest gen, medievale, aceasta „nu ţinteşte spre ameliorarea ci spre răsturnarea raporturilor feudale” (medievale, n.n., p. 709, s.n.). Deci, propagandistic, tumultul a avut o „viziune radicală”, fără echivoc revoluţionară, „viziune ţintind mai departe decât programele agrare ale revoluţie secolului următor” (Ibidem, s.n.). Obişnuit însă cu verbiajul marxist, parcă îi pare rău de cele afirmate şi ţine să comenteze: că este vorba de „radicalism de răscoală ţărănească, nu de revoluţie burghezo-democratică” „deoarece ţărănimea nu poate cuprinde întreg complexul social politic” (ibidem, s.n.). Evident, ţăranii vorbeau „pe limba lor” dar autorul parcă „uită” greutatea vorbelor ţărăneşti care vizau desfiinţarea temeliilor medievale ale societăţii: desfiinţarea nobilimii ca clasă asupritoare, desfiinţarea iobăgiei, nobilii să trăiască din munca lor, din vreo „slujbă împărătească” şi să plătească şi ei „ „bir” ca „poprul de rând”. Pământul să fie dat, integral, ţăranilor care-l munceau! Ca „implicaţii naţionale - prin excelenţă de mentalitate modernă! -, acţiunea a fost realizată - constatase autorul - de „iobagii români” şi „împotriva nobililor şi ungurilor”. Iar acestor ţărani români, - temelia naţiunii, confirmă autorul! - le „revine pe deplin meritul de a fi deschis, de la sine, procesul revoluţionar de emancipare a naţiunii chiar de la temeliile sale” (p. 711-712, s.n.). În sfârşit - se accentuează încă autocontrazicerea autorului -, că „în cadrul istoric al poporului român însuşi, pe plan social e prima lui acţiune revoluţionară în sensul desfiinţării raporturilor feudale (medievale, n.n.) iar pe plan naţional „adânceşte conştiinţa românească, ascute adversităţile, dă un nou imbold luptei naţionale în genere” (p. 712, s.n.).

Întregul „cuvânt de încheiere” - deci, concluziile la întrega carte! - contrazice conceptul de răscoală din titlul lucrării. De altfel, autorul, fost membru al Partidului Comunist din România (din convingere!), dar abandonând carnetul roşu când a înţeles cine sunt comuniştii şi ce vor ei atunci când au luat conducerea ţării, din 1944 - şi de aici marginalizarea acestui istoric, nedreptăţile suportate -, David Prodan a rămas totuşi cu un „reziduu” de „concepţie marxistă” după care ţăranii în timp istoric n-au putut şi nu pot să „facă” revoluţie; că la revoluţia zisă „burghezo-democratică” au urmat „burghezia”, la cea socialistă au urmat „proletariatul”; că singuri n-au ştiut şi nu ştiu ce trebuie făcut pentru a trăi şi ei mai bine! Dar Programul „revoluţiei lui Horea” prevede clar ce trebuie făcut pentru o nouă societate mai dreaptă şi mai bună. Iar influenţa acestei acţiuni a fost covârşitoare în perspectiva revoluţionară, în procesul revoluţionar obiectiv ce se desfăşura în această etapă de renaştere naţională modernă. Aplicat, pentru Ardeal, pe consideraţiile acestea (şi încă se mai pot dezvolta), în cartea noastră: „Începutul renaşterii naţionale moderne în istoria României” (2007), am expus deja regândirea conceptului de revoluţie în cadrul acstei etape de tranziţie la Epoca modernă, etapă care începe atunci când „vechiul sistem”, medieval (nu feudal!) devine anacronic şi frenator şi, acţionând în sens modern forţele pozitive ale naţiunii, se încheie atunci când Societatea se aşează pe temeliile moderne ale Suveranităţii poporului. În cuprinsul acestei renaşteri naţionale văzută ca proces revoluţionar obiectiv, pot avea loc unul sau mai multe „momente” revoluţionare - insurecţii, unele învinse, dar şi alte acţiuni revoluţionare, adică de eliminare a anacronismelor -, în funcţie de specificul evoluţiei istorice în fiecare ţară în context internaţional.

Revenind la Ardeal, unde din plin Ev mediu elita socială la români nu mai era formată din elemente ale unei nobilimi româneşti (nobilimea română o desfiinţase regalitatea maghiară; cei care nu s-au catolicizat, apoi cei care nu s-au calvinizat au ajuns „nobili în opinci”!) iar românii, covârşitor majoritari, nu au fost acceptaţi în acel monstru tricefal „Unio Trium Nationum”. Speranţa la români putea fi „intelighenţa” ardeleană (aşa şi în celelalte spaţii din Vest şi din Nord), precum a şi fost, care şi-a făcut datoria, întreprinzând acţiuni revoluţionare în etapa renaşterii naţionale moderne, pentru o Societate modernă, cu deosebire în secolul al XVIII-lea şi în continuare; în Ardeal, Mişcarea Supplexului începută prin Inochentie Micu, continuată în 1791-92, în 1804, celebra „Şcoală ardeleană” în efortul său pozitiv; acţiuni similare au fost şi în spaţiile naţionale aferente din Vest şi Nord; la fel în Bucovina (Nordul Moldovei). Deci, în Ardeal şi în celelalte spaţii naţionale aferente s-a desfăşurat un proces revoluţionar de Renaştere naţională, fie al „intelighenţiei” româneşti, fie la „temelia naţiunii”, cum zice istroicul David Prodan, unde se situau ţăranii valahi care s-au frământat continuu iar la 1784 a avut loc o revoluţie ţărănească, cu „privirea înainte” spre o Societate modernă, exprimându-se în limba şi prin fapta lor, căci şi ţăranii, la „o adică”, au ştiut şi ştiu ce trebuie să facă pentru a se trăi mai bine într-o ţară cu atâtea resurse.

Luând pulsul naţiuni - în care temelia o constituia ţărănimea! - „poetul suferinţei noastre”, Octavian Goga, spunea (şi reamintim!) - valabil şi atunci şi până azi: „Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă/ De-am închide-a ţării Poartă/ Alţii ne-or cerşi la Poartă/ Însă hoţii-s chiar în Ţară/ Trădători la cei de-afară/ O, neam românesc din Daci/ Nu mai cerşi doar posmaci/ Ci ridică-te creştin/ Ca să scapi de cel hain”. Aşa s-au „ridicat” românii ardeleni la 1784, cu „treimea lor revoluţionară” (D. Prodan), cu „împăratul” lor Horea şi au făptuit o revoluţie naţională ţărănească!

----------------------------------------------